10 iunie 1948, Regele Mihai I și Principesa Ana de Bourbon-Parma s-au căsătorit în exil, în Grecia

0 1.388

2007 – Fostul preşedinte polonez şi laureat al Premiului Nobel Lech Walesa a publicat pe internet aproximativ 500 de pagini din dosarele poliţiei secrete din perioada comunistă în scopul de a demonstra falsitatea acuzaţiilor privind colaborarea sa cu comunistii în anii 1980.

1999 – A avut loc suspendarea bombardamentelor NATO declanşate, la 24 martie 1999, împotriva R. F. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru).

Operaţiunea, numită „Forţa aliată”, a început după eşecul încercărilor comunităţii internăţionale de a rezolva paşnic criza din provincia Kosovo.

Cu o zi în urmă, la 9 iunie, a fost semnat, de către reprezentanţii Iugoslaviei şi cei ai NATO, un acord militar referitor la retragerea forţelor iugoslave din Kosovo, care echivala cu încetarea ostilităţilor.

1998 –  A început a 16-a ediţie a Turneului Final al Campionatuli Mondial de Fotbal din Franța – 1998 Echipa Croaţiei a fost considerată surpriza Cupei Mondiale din 1998. În grupe, croaţii au învins Jamaica (3-1) şi Japonia (1-0), dar s-au înclinat în faţa Argentinei, câştigătoarea grupei (0-1). Au trecut de România în optimi (1-0), de Germania în sferturi şi s-au oprit în semifinale: 1-2 cu Franţa. S-au ales cu bronzul, după ce au câştigat finala mică: 2-1 cu Olanda, goluri Prosinecki şi Suker.

La 12 iulie, s-a disputat marea finală a Cupei Mondiale, organizată pe Stade de France. În tribune au asistat 80.000 de suporteri. Partida a fost arbitrată de marocanul Said Belqola. Franţa a învins Brazilia cu 3-0, după două goluri înscrise de Zidane şi unul de Petit, în ultimul minut al jocului. A fost prima finală jucată între ţara gazdă şi deţinătoarea titlului.

Coupe du Monde ’98 a fost a şaptea şi ultima ediţie la care a participat şi naţionala României. Practic, cântecul de lebădă al generaţiei de aur a fotbalului românesc la Cupa Mondială. De atunci, românii noştri nu s-au mai calificat niciodată la CM, din cauză că mereu au pierdut preliminariile.

1998 – Guvernul României a elaborat Programul naţional de integrare a României în Uniunea Europeană, care cuprindea capitole referitoare la domeniile economic, financiar, legislativ, politic, social, justiţie şi afaceri interne.

1997 – Miniştrii de Externe participanţi la reuniunea de la Salonic au adoptat Declaraţia de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Balcani.

1994 – Nelson Rolihlahla Mandela a depus jurământul, devenind primul preşedinte de culoare al Africii de Sud.

Ca şef de stat, Mandela a format Comisia pentru adevăr şi reconciliere, pentru a investiga încălcările drepturilor omului sub apertheid şi a avut numeroase iniţiative menite să îmbunătăţească standardul de viaţă al populaţiei de culoare din Africa de Sud. În 1996, a ratificat o nouă constituţie a Africii de Sud.

Mandela s-a retras din politică în iunie 1999, la vârsta de 80 de ani. A fost urmat în funcţia de preşedintele Thabo Mbeki.

1993 – A avut loc ceremonia schimbului instrumentelor de ratificare a Tratatului cu privire la relaţiile de prietenie şi colaborare între România şi Spania.

Tratatul a fost semnat la Madrid, în februarie 1992, şi a intrat în vigoare la data de 10 iulie 1993.

1967 – A încetat Războiul de Șase Zile dintre Israel, Siria, Egipt și Iordania.

Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de necesitatea unei reacții militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reușiseră să recunoască o finalitate în acțiunile de multe ori contradictorii inițiate de Nasser.

Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o soluționare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internațional, se întrevedea o atitudine critică față de blocarea strâmtorii, dar, inițial, atât Washington-ul, cât și Londra s-au exprimat împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe și a declarat ministrului de externe israelian Abba Eban că Franța se va opune părții care va declanșa războiul. Deși președintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reacții diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare menită să slăbească nu numai Israelul, ci și Arabia Saudită și Iordania ca aliați ai SUA.

De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la blocarea Strâmtorii Tiran. O implicare a SUA sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă și implicit creșterea credibilității Uniunii Sovietice în regiune.

Nemulțumit de atitudinea expectativă a Occidentului și a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite la coaliția egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului.

Cu scopul de a ajunge la o coaliție internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol, pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unității Naționale, în care Moshe Dayan a fost ministru al Apărării și conducătorul blocului de opoziție de dreapta Gahal, Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu.

Cei doi politicieni au susținut în mod deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.

Pe data de 4 iunie 1967, consilierul președintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acțiuni militare israeliene. În aceeași zi, având în vedere avantajul strategic obținut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliției arabe.

După blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt, armata și guvernul israelian au ajuns să aibă opinii diferite în privința soluționării conflictului. Ca urmare, ministrul de externe Abba Eban a făcut vizite la Paris și Washington. Generalul de Gaulle a declarat, cu acea ocazie, că Franța se va opune oricărei părți care va declanșa războiul.

Guvernele Marii Britanii și SUA au condamnat blocarea strâmtorii și au propus, ca acțiune internațională de valoare simbolică, organizarea unei Regate a Mării Roșii, un fel de demonstrație pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Președintele Lyndon B. Johnson a declarat, la 26 mai 1967, că, deși prefera o soluționare politică a conflictului, SUA nu vor lăsa singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur.

Odată eșuată inițiativa, atât guvernul american, cât și cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez și al circuitului transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea, în caz de război, de o devalorizare a lirei sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile britanice.

După implicarea Arabiei Saudite în conflict și dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au renunțat la opțiunea de rezolvare pe cale pașnică a conflictului și au lăsat mână liberă Israelului. Vizita lui Meir Amit, șeful Mossad-ului, la Washington, pe 31 mai 1967, a avut un rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite față de Israel. Acesta a convins atât conducerea CIA, cât și pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă.

La 3 iunie 1967, Secretarul de Stat american Dean Rusk a recunoscut, printr-o circulară expediată ambasadelor americane din Orientul Mijlociu, imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de Război Sfânt, propagată de statele arabe, și psihologia apocaliptică israeliană, anunțând faptul că SUA nu va mai împiedica o acțiune militară a Israelului. A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziție a devenit publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă, expunea eventualele consecințe ale unui atac israelian. Conform prognozelor lui Rostow, chiar și statele arabe moderate ar fi preferat ca Israelul, și nu o forță străină regiunii, să învingă Egiptul.

Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relație cu dezvoltarea economică și cu o intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menționată și necesitatea rezolvării problemei refugiaților palestinieni ca o condiție a acceptării statului Israel de către arabi.

Totuși, memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă, care își vedeau acum confirmate teoriile de conjurație ale forțelor imperialiste și sioniste, care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel și SUA din timpul administrației Kennedy.

Poziția URSS a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, din cauza unei disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea SUA în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și împotriva escaladării situației la granița dintre Siria și Israel. După izbucnirea războiului, statele Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană.

Poziția României, care întreținea relații politice și diplomatice cu Israelul și adoptase în 1965 așa-numita Declarație de independență în politica externă, a fost interpretată de Uniunea Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziția României prin interesul acesteia ca Israelul și SUA să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a ONU. După Războiul de Șase Zile, Israelul a inițiat deschiderea unei linii diplomatice cu R. P. Chineză, prin intermediul României.

1949 – A decedat Sigrid Undset, scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1928.

Pentru deosebitele ei calități morale sunt elocvente condițiile de creație pe care le-a avut în perioada când a scris măiastra sa capodoperă, care i-a adus consacrarea pe plan mondial, trilogia Kristin Lavransdatter.

Când a început să scrie această trilogie, Sigrid Undset avea 37 de ani, se despărțise de soțul ei și plecase de la Oslo la Lillehammer, era însărcinată și îngrijea cinci copii, trei ai soțului din prima căsătorie și doi ai ei. Unul din băieții soțului și o fetiță a sa erau oligofreni.

Sigrid scria toată noaptea, învingându-și oboseala cu cafea și țigări, iar dimineața, după ce se ocupa câteva ore de copii și gospodărie, se așeza în pat și descifra documente laice și religioase din Norvegia medievală și catolică a secolului al XIV-lea, scrise în latină și în norvegiana veche, documentare absolut necesară pentru lucrarea sa.

După apariția primului volum, în 1920, era atât de epuizată încât nici n-a sesizat excepționala primire de care s-a bucurat cartea. Lucrând în același ritm uluitor, în 1921 și 1922, i-au apărut și celelalte cărți ale trilogiei. În primul volum, Kransen (Cununa), este prezentată o fată din Norvegia de la începutul veacului al XIV-lea, Kristin, fiica lui Lavrans, care refuză să se căsătorească cu logodnicul ales de părinți și se lasă sedusă de un bărbat cu o proastă reputație. La căsătoria cu acesta, Kristin poartă cununa neprihănirii, deși este însărcinată. Acest păcat îl va plăti din greu când, devenind Husfrue („Stăpâna casei”), pune pe roate gospodăria în ruină a soțului său, cu care are șapte copii.

Ultimul volum, Korset (Crucea), reprezintă ispășirea păcatelor din tinerețe, prin moartea soțului și retragerea ei într-o mânăstire, unde și-a regăsit liniștea sufletească.

1948 – Regele Mihai I și Principesa Ana de Bourbon-Parma s-au căsătorit în exil, în Grecia, la Tatoi, iar luna de miere şi-au petrecut-o la reşedința de vară a regelui Paul al Greciei, la 90 de kilometri de Atena.

Mihai I şi principesa Ana se logodiseră cu un an mai devreme, la Londra.

Regele şi Regina s-au cunoscut pentru prima oară în Londra în 1947, cu ocazia căsătoriei principesei Elizabeth a II-a a Marii Britanii cu principele Philip, duce de Edinburgh.

Regele Mihai I i-a cerut mâna principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o săptămână de la prima lor întâlnire. Devotamentul faţă de ţară, simţul datoriei şi sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe rege să se întoarcă în România după încoronarea reginei Elisabeta.

A urmat abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, astfel încât Regina Ana a călcat pe pământ românesc abia la sărbătoarea de paşti din 1992.

Căsătoria Regelui Mihai I şi a Reginei Ana a marcat şi începutul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc pe 10 iunie 1948, în Grecia, la invitaţia regelui Pavlov şi a reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenţi, printre alţii, regina-mamă Elena a României, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, şi rude din partea familiilor de Hanovra şi Hesse. Regina Sofia a Spaniei şi regele Constantin al elenilor, prezenţi la nunta de diamant din 10 iunie 2008, au fost paji la nunta regelui şi reginei, la Atena.

Regele Mihai I şi Regina Ana au cinci fiice: principesa Moştenitoare Margareta, principesa Elena, Irina Walker, principesa Sofia şi principesa Maria.

Regele Mihai I și Regina Ana, povestea unei nunţi cu peripeţii

Povestea de dragoste dintre Regele Mihai I al României și Prințesa Ana de Bourbon-Parma a început în noiembrie 1947, când cei doi s-au cunoscut la Londra, cu  ocazia nunții actualei Regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, cu prințul Philip de Grecia și Danemarca.

Momentul de neuitat s-a petrecut în Hotelul Claridge’s, când Regele Mihai I, în vârstă de 26 de ani, îmbrăcat în uniforma aviației române, a fost salutat militărește de către fiica de 24 de ani a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. Aceasta participase la cel de-Al Doilea Război Mondial sub culorile Franței, și cum nu părăsise de multă vreme armata, obiceiul de a saluta militărește îi era ca o a doua natură.

,,Printre invitaţi, Regina Elena a României şi, alături de ea, un tânăr înalt şi frumos, în uniforma aviaţiei române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte şi, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverenţa în faţa lui, cum ar fi trebuit, am luat poziţie de drepţi, lovind cu străşnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginaţi rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie şi cu capul descoperit.“, notează Regina Ana în cartea autobiografică ,,Un război, un exil, o viaţă“

1947 – Preşedintele SUA, Harry Truman, i-a conferit şefului statului român, la acea dată Regele Mihai I, cel mai înalt ordin american ca o recunoaştere a contribuţiei pe care România a adus–o la cauza Naţiunilor Unite.

1947 – S-a dat legea pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Conducerea armatei a fost reorganizată după modelul sovietic.

1946 – Ministrul de Interne a anunţat descoperirea unor „organizaţii teroriste dirijate de un comandament central”, acestea fiind în fapt grupări de rezistenţă anticomuniste: Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanelor Negre, Glasul Sângelui, Grupul Elena Basarabeanu.

Mulţi din membrii acestor grupări erau foşti legionari.

1942 – Gestapo-ul german a masacrat 173 locuitori barbati din satul Lidice, Cehoslovacia, ca represalii pentru uciderea Generalului nazist SS Reinhard Heydrich. In total s-au estimat ca nazistii au omorat cca. 1300 de cehi pentru a razbuna moartea lui Heydrich. Acest număr include rude ale partizanilor, susţinătorii lor, elite cehe suspectate de lipsă de loialitate şi victime precum cele din satul Lidice unde a fost gazduiti comandoul care l-a omorat pe Heydrich.

1940 – Winston Churchill a devenit prim-ministru al Marii Britanii.

1940 – Italia s-a alaturat Germaniei, in cel de al doilea razboi mondial, declarand război Franţei şi Marii Britanii. Canada declară război Italiei. Norvegia se predă forțelor germane.

1936 – A avut loc inaugurarea oficială a Muzeului Satului. Inaugurarea pentru public a avut loc la 17 mai 1936, concomitent cu cea a întregului parc Herăstrău.

1912 – În marile oraşe ale Transilvaniei au avut loc greve generale în semn de protest faţă de politica antipopulară a guvernului maghiar.

1906 – A apărut, la Bucureşti, ziarul „Neamul Românesc”, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

1895 – A apărut revista „Rândunica”, la Sibiu, unde a publicat George Bariţiu Reminiscenţe, poezie dedicată lui Eminescu.

1884 – A fost adoptată, în timpul guvernării Brătianu, legea de creare a „Domeniului Coroanei”, prin trecerea în folosinţa Casei Regale a României a 12 moşii aparţinând statului.

1881 – Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen, domnitorul României între 1866–1881, a fost încoronat rege.

1877 – Camera Deputaţilor a votat proiectul de lege privind instaurarea ordinului Steaua României, destinat recompensării celor remarcaţi prin fapte excepţionale pe câmpul de luptă.

Prima decernare a ordinului a avut loc în septembrie 1877, în timpul luptelor de la Plevna, când s-au acordat distincţiile militarilor care s–au remarcat în timpul bătăliilor pentru cucerirea independenţei de stat.

1860 – S-a născut Hariclea Hartulari Darclée, soprană română (d. 1939)

Hariclea Darclée (nume de familie original Hariclea Haricli, n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, București) a fost o soprană română. Dupa ce a facut studiile la Iasi, a debutat in localitatea natala cu ocazia unui recital de canto sustinut in 1881, iar trei ani mai tarziu a sustinut un concert la Iasi. A parasit apoi tara ca sa poata sa urmeze cursuri de canto la Paris.

Aici, a fost remarcata de compozitorul Charles Gounod, care i-a incredintat rolul Margaretei din opera sa “Faust”, rol cu care si-a facut debutul pe scena Operei Mari din Paris in anul 1888. Gounod a fost si cel care i-a sugerat sa isi ia numele de scena “Darclee”. Dupa succese remarcabile, a renuntat la cariera muzicala in 1918 dupa un spectacol sustinut la Florenta, unde a interpretat rolul Carmen din opera lui Bizet. A incetat din viata in 12 ianuarie 1939, in Bucuresti.

1853 – S-a născut Ion Pop – Reteganul, folclorist şi traducător român;

Ion Pop-Reteganul (n. 10 iunie 1853, Reteag, districtul Năsăud – d. 3 aprilie 1905, Reteag) a fost un pedagog, prozator, publicist și folclorist, reprezentativ pentru epoca sa, apreciat de Ion Mușlea drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.” După terminarea studiilor, a lucrat ca învăţător în localitatea Orlat, judeţul Sibiu, în anul 1873. Pe lângă activitatea de învăţător, a desfăşurat o amplă activitate pe plan cultural, fiind mai ales culegător de folclor.

A colaborat cu foarte multe publicaţii, unde i-au apărut operele: „Amicul Familiei” (Gherla), „Calicul” (Sibiu), „Cărţile Săteanului Român” (Gherla), „Deşteptarea” (Cernăuţi), „Dreptatea” (Timişoara), „Familia” (Oradea), „Foaia Diecesană” (Caransebeş), „Foaia Poporului” (Sibiu), „Foaia Scolastică” (Blaj), „Gazeta de Duminică” (Şimleu Silvaniei), „Gazeta de Transilvania” (Braşov), „Noua Revistă Română” (Bucureşti), „Răvaşul” (Cluj), „Revista Ilustrată” (Reteag), „Şcoala Română” (Sibiu), „Transilvania” (Sibiu) şi „Tribuna” (Sibiu).

A efectuat traduceri din autori de limbă maghiară şi germană. Dintre lucrările proprii, douăsprezece i-au apărut sub formă de volume, dintre care două în timpul vieţii, iar restul postum. Volumele care au apărut în timpul vieţii sale sunt Ţiganii. Schiţă istorică lucrată pentru petrecerea după mai mulţi autori (1886) şi Povestiri din popor (1895).

1848 – În Ţara Românească s-a constituit Comitetul revoluţionar, compus din Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Constatin Bălcescu, Al.G. Golescu (Negru), C.A. Rosetti,

Dumitru şi I. C. Brătianu, Cezar Bolliac, Ştefan Golescu, Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu.

1774 – Ludovic al XVI–lea a devenit rege al Franţei.

1574 – A avut loc bătălia dintre moldoveni şi turci de la Iezerul Cahulului. Ioan Vodă cel Viteaz s-a predat şi a fost ucis pe 14 iunie.

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare.

Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572, unde se obţinea la acea vreme, adică de la turci, cu ajutorul averii strânse în tinereţe, când făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situaţia politică era de aşa natură, încât voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decât cazacii zaporojeni, o populaţie din zona Nistrului, care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.

După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-a înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Vodă s-a instalat la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcălabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangarzi, să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei.

Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea târziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Obluciţa, lângă iezerul Cahulului, la 10 iunie 1574.

În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, a trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, plecă steagurile şi, punând cuşmele în vârful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului .

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, Ioan Vodă s-a retras pe un deal, în satul Roşcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cât şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi.

1535 – Vlad Vintila de la Slatina,domn al Tarii Romanesti, a fost ucis la o partida de vanatoare.

A domnit puţin într-o perioadă când raporturile Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman au cunoscut tensiuni excepţionale, în cursul cărora turcii au încearcat să modifice statutul politico-juridic al Ţărilor Române, fără să reuşească. Vlad Vintilă (domn al Țării Românești între septembrie 1532 – septembrie 1534; noiembrie 1534 – iunie 1535), apare ca fiul lui Radu cel Mare, documentele semnându-le cu „[…]Vlad voievod fiul marelui Radu voievod[…]“, însă, istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț), pretendentul care s-a ridicat domn la moartea lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. A fost urmat la tron de Radu Paisie (1535-1545)

A fost asasinat de un partizan al rivalului sau Radu Paisie, cu acordul otomanilor, in urma aliantei sale cu imparatul austriac Ferdinand I si datorita masurilor pe care le-a luat impotriva unor mari boieri. Moartea subită a lui Vlad al VI-lea Înecatul a ridicat problema numirii unui nou domn. Este greu de precizat cum de a fost ales Vintilă portarul.

Poate slăbirea poziției Craioveștilor și a boierior olteni prin succesivele execuții și expropieri din timpul domniei precedentului domnitor au condus la ridicarea feudalilor buzoieni care s-au și grăbit a ridica voievod din rândurile lor, poate și datorită faptului că Vintilă portarul ar putea fi fiu și nepot de voievozi uciși de Craiovești.

1415 – A avut loc prima menţiune documentară a spătarului în Ţara Românească. Acesta era un dregator cu atribuţii militare, comandând armata în lipsa domnitorului.

1329 – A inceput Bătălia de Pelekanon (10/11 iunie 1329)

Bătălia de Pelekanon, cunoscută și sub forma sa latinizată Bătălia de la Pelecanum, a avut loc la 10/11 iunie 1329 între o forță expediționară bizantină condusă de Andronicus al III-lea și o armată otomană condusă de sultanul Orhan Gazi. Armata bizantină a fost învinsă, într-o încercare a acesteia de a ridica asediile otomane a orașelor din Anatolia.

Alături de domestikos Ioan Cantacuzino, Andronic a condus o armată de aproximativ 4.000 de oameni. La Pelekanon, o armată otomană le-a blocat drumul. Cele două armate s-au ciocnit, iar turcii au fost alungați. Cu toate acestea, cea mai mare parte a armatei turcești s-a retras în dealurile situate la nord de câmpul de luptă. Încăierări ulterioare au dus pierderi în rândul armatei otomane.

A fost răspândit un zvon conform căruia împăratul a fost rănit mortal și a decedat, afectând moralul trupele, transformându-se, ulteror, în panică. Turcii i-au atacat pe bizantini, care au avut pierderi grele până ce domestikos a aranjat o retragere pe mare a armatei la Constantinopol.

323 î.Hr – A murit la vârsta de 32 de ani, Alexandru cel Mare (n. 356 î.Hr.)

Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei şi conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt şi Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei sau a fost otrăvit.

Misterul morţii celui mai mare cuceritor al antichităţii nu a fost nici acum dezlegat. Se spune că a murit la puţin timp de la pierderea prietenului său drag din copilarie, Hefaiston (care a murit de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La sfârşitul lunii mai, Alexandru cel Mare ţinea un mare ospăţ şi orgie la Medius, unul dintre efebiţii săi favoriţi, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a lui Hercule, a strigat de durere şi s-a prăbuşit şi a fost curpins de febră. Cu câteva zile înainte, navigând pe Eufrat, îşi pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaş a sărit după ea în apă şi, ca să înoate mai uşor înapoi, şi-a pus diadema pe cap.

Gestul a fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-şi schimbe stăpânul. Starea regelui s-a înrăutăţit rapid. Pe 10 iunie îşi pierdu cunoştinţa. Timp de 10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi care doreau să afle care dintre ei va fi numit moştenitorul marelui Imperiu ce se întindea din Grecia spre India.

Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroşiţi, avea dureri abdominale acute, dureri de spate, momente de delir şi, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea gravă în care se afla regele s-a întors către un perete şi a murit prin înfometare. Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a încetat să-i mai bată.

Ca întotdeauna în cazul morţii subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, şi înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa îngheţată luată din izvorul rîului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr, căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii şi acidităţii apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei regine, veşnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.

Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaştinile care înconjurau oraşul, ţînţarii: existau toate condiţiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alţii, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, şi, scoţându-şi inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas.

Se poate bănui cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite. Este însă o tactică bine ştiută că, în scopuri politice şi pentru a influenţa opinia publică, să li se atribuie postum suveranilor aflaţi pe patul morţii tot felul de cuvinte. Sunt controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificaţie: “lui Caterus” (Krater’oi) sau celui mai puternic (Krat’eroi).

Leave A Reply

Your email address will not be published.