15 iunie 1977, a fost inaugurat, la Paris, atelierul lui Brâncuși, reconstituit pe esplanada Beaubourg

763  i.I Ch – Prima mentiune a unei eclipse totale de Soare,  într-un vechi text asirian.

Asiria a fost  un stat antic din Orientul Mijlociu, care s-a prăbuşit în anul 605 î.Hr.La un moment dat, acesta se intindea peste Mesopotamia, Siria, Fenicia şi Egipt.

Data de  15 iunie 763, este  foarte importantă in stabilirea  cronologiei Orientului antic .

1167 – A fost întemeiat orașul Copenhaga, devenit capitală a regatului danez în 1443

Copenhaga (daneză København) este capitala Danemarcei, fiind situată pe coasta orientală a insulei Sjælland și în mica insulă Amager, față în față cu strâmtoarea Øresund. Orașele suedeze Malmö și Landskrona se află pe coasta opusă.

Numele său din daneză, København (română Portul comercianților) amintește de poziția sa strategică la Marea Baltică.

1219 – Se naște legenda drapelului danez numit  Dannebrog ( haina roșie sau haina daneză). 

Este un drapel rosu cu  o cruce alba, aparut cu certitudine in timpul Cruciadelor nordice.

Legenda spune ca acest drapel a aparut desenat pe cer pe 15 iunie  1219,  in timpul bataliei de la  Reval (azi Tallin in   Estonia), care s-a purtat  intre armatele regelui  danez  Valdemar al II-lea  si  estonieni.

Aparitia miraculoasa a stindardului Daneborg pe cer a insuflat curaj danezilor, care au castigat batalia.

O alta legenda spune ca  in cursul luptei,  tunica alba a regelui Valdemar a devenit rosie de sangele dusmanilor.

1300 – Este întemeiat orașul Bilbao din Spania.

Bilbao (Bilbo în bască) este un oraș în nordul Spaniei, cel mai mare oraș din Țara Bascilor și din provincia Vizcaya. Orașul este un port principal și centru industrial, situat pe râul Nervión

În deceniile recente, Bilbao a mers printr-un proces de reînnoire urbană bazată în jurul unui sistem de metrou nou și deschiderea Muzeului Guggenheim Bilbao. Un sistem nou de tramvai, EuskoTran, a fost introdus în 2002. Din cauza eforturilor de reînnoire și modernizare a orașului, Bilbao este la ora actuala unul dintre cele mai moderne orașe din Europa de Sud. Procesul încă continuă, și în construcție este un turn unic, proiectat de Cesar Pelli, care va fi folosit ca sediu pentru guvernul regional basc.

1789 – S-a născut în statul american Maryland, Josiah Henson un sclav negru care a fugit în Canada

Acolo a fondat un așezământ care adăpostea sclavii americani fugiți și o școala de meserii pentru aceștia.

A servit de model scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe, pentru personajul principal  din romanul sau  Coliba unchiului Tom.

Josiah Henson a fost  un sclav de culoare care a trăit şi a muncit pe o plantaţie de tutun din Maryland. Acesta şi-a căpătat libertatea în 1830, când s-a stabilit în Canada. Acolo şi-a scris memoriile, pe care şi le-a republicat după ce cartea lui Stowe a devenit bestseller, sub titul „Memoriile unchiului Tom”. Coliba în care a locuit Henson cât timp a fost sclav încă există în Maryland, iar casa sa din Ontario a fost transformată în muzeu, din anul 1940.

1839 – Charles Goodyear (1800-1860), inventator, a descoperit vulcanizarea cauciucului, procedeu prin care acesta devine insensibil la variațiile de temperatură.

Charles Goodyear (n. 29 decembrie 1800 – d. 1 iulie 1860) a fost un inventator american, cunoscut pentru faptul că în 1839 a descoperit un procedeu de vulcanizare a cauciucului. Ulterior, a perfecționat acest procedeu și l-a patentat la data de 15 iunie 1844.

A lucrat încă din tinerețe în fabrica tatălui său, unde se produceau unelte agricole și accesorii metalice. A încercat să conducă o afacere proprie, dar a eșuat.

Charles  Goodyear a descoperit printr-o greşeală vulcanizarea. A scris povestea descoperiririi în cartea sa autobiografică, intitulată “Gum-Elastica.” Goodyear a vărsat din greşeală într-un cuptor un amestec de cauciuc şi sulfură. El a observat că amestecul s-a întărit puţin însă putea fi utilizat în continuare deşi stătuse la o temperatură ridicată.

După foarte multe experimente, la 24 iunie 1844, a fost acordat brevetul nr. 3633 pentru cauciuc vulcanizat. Goodyear a deschis uşa pentru o piaţă enormă de cauciuc. Începând cu 1845, cauciucul sintetic a fost produs la nivel comercial ca înlocuitor al cauciucului natural.

A descoperit întâmplător că, dacă este tratat cu sulf și tratat termic, cauciucul nu mai este rigid la temperaturi joase, că își menține elasticitatea și astfel devine posibilă utilizarea acestui material la nivel industrial. A numit acest procedeu vulcanizare.

In timp ce climatul economic favorabil, al Marii Britanii, facea ca industria cauciucului sa se dezvolte intr-un ritm fulminant, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, in Statele Unite ale Americii, fabricile se inchideau in perioada respectiva, fara a-si putea conserva productia nevanduta. Temperaturile ridicate faceau ca produsele din cauciuc sa se transforme in unele extrem de lipicioase, in timp ce, la temperaturi reduse, acestea deveneau foarte rigide. In acest context, Charles Goodyear, chimist american si proprietar al unui atelier de fierarie, care a dat faliment in criza din 1828-1829, incearca sa gaseasca o solutie pentru a-si achita datoriile si se orienteaza spre obtinerea unor produse din cauciuc, experimentand mai multe tehnologii. Incearca diferite procedee de modificare a cauciucului, printre care folosirea magneziului, fierberea in zeama de lamaie, pudra de bronz si acid nitric, toate fara rezultate deosebite.

In septembrie 1858, Nathaniel Hayward este cel care ii prezinta lui  Goodyear ideea de a folosi sulful, in prelucrarea cauciucului. Din pricina dificultatilor financiare, Goodye amana sa puna in practica sugestia lui Hayward, asa ca abia in anul 1841 foloseste aceasta idee, supraincalzind accidental o mixtura de sulf, cauciuc si plumb alb, modalitate care a dus la descoperirea vulcanizarii si a unui material care nu se intarea la temperaturile scazute ale iernii si nici nu devenea lipicios vara.

Goodye patenteaza metoda, in decembrie 1842. Cu toate acestea, opinia publica era destul de reticenta cu acest produs, de aceea  Goodye ii incredinteaza ideea sa lui Stephen Moulton, care era pe punctul de a se intoarce in Anglia, la fabrica lui Macintosh, pentru a prezenta noua varianta, imbunatatita, a materialului. Mostrele au ajuns la Thomas Hancock, prin intermediul lui William Brockendon (cel care a dat numele procesului de vulcanizare), acesta intelegand imediat efectul folosirii sulfului, modalitate pe care o patenteaza in noiembrie 1843, cu doar cateva saptamani inainte ca Goodye sa obtina patentul pentru descoperirea sa, in Anglia.

Din acel moment, industria cauciucului a inceput sa se extinda si sa fie alimentata de catre proviziile de material (latex) aduse din Orientul indepartat. Acest lucru a fost posibil, in special, datorita lui Henry Wickham, explorator englez, care, in acea perioada, a transportat 70.000 de seminte de arbore de cauciuc, din Brazilia in Europa. Dintre aceste seminte, 1900 au germinat, fiind transportate pentru cultivare in Ceylon, Singapore si in alte colonii britanice, a caror clima permitea cresterea arborelui de cauciuc.

Descoperirea anvelopei pneumatice sau, mai bine zis, reinventarea sa, de catre  John Boyd Dunlop, in 1888, a dus industria cauciucului pe noi culmi, determinand cresterea consumului, pe masura ce masinile deveneau din ce in ce mai sofisticate. Primul cauciuc de avion a fost fabricat in anul 1910. Cu un an inainte, Fritz Hoffmann obtinuse, in Germania, brevetul pentru fabricarea cauciucului sintetic.

1843 – S-a născut compozitorul norvegian Edward Grieg

Este cel mai de seamă muzician din şcoala naţională norvegiană şi unul din reprezentanţii de frunte ai muzicii romantice europene.

Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale.

În 1867 a devenit dirijor la societatea filarmonică din Oslo,iar la 11 iunie s-a căsătorit cu o verișoară a sa, Nina Hagerup. În 1869 Concertul său pentru pian și orchestră în La minor, opus 16, a fost interpretat pentru prima oară la Copenhaga.

Din 1875 a început să lucreze la muzica de scenă pentru drama lui Ibsen ‘Peer Gynt’. A întreprins o serie de turnee în Danemarca, Germania și Olanda. În 1888 ‘Suita Peer Gynt I’ a fost prezentată prima dată la Leipzig, aici Grieg i-a întâlnit pe Brahms și pe Ceaikovski. În anii următori Grieg va întreprinde turnee de concerte în toată Europa, cu orchestre renumite ca Filarmonica din Berlin sau orchestra Concertgebouw din Olanda. A fost ales membru al academiilor din Suedia, Paris, doctor onorific al universităților din Cambridge și Oxford. În 1904 a avut o întîlnire cu împăratul german Wilhelm al II-lea. În anul morții sale 1907 Edvard Grieg a mai susținut concerte la München, Berlin, Kiel, Oslo și Copenhaga.

1903 -S-a născut pictorul Victor Brauner, stabilit în Franţa în 1930

Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra Neamț – d. 12 martie 1966, Paris) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.

Victor Brauner a fost fiu al unui fabricant de cherestea din Piatra Neamț și frate al folcloristului Harry Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 – 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje „cezanniene”. Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: „dadaiste, abstracționiste, expresioniste”. În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la „Galeriile Mozart”. În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul „Pictopoezia” și un articol „Supra-raționalismul”. Pictează și expune „Cristos la Cabaret” (în maniera pictorului Georg Grosz) și „Fata din fabrică” (în maniera lui Holder).

Participă la expoziția „Contimporanul” (noiembrie 1924). În 1925 face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 – 1931 colaborează la revista „Unu”, revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: „desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori”.

În 1930 se instalează la Paris, unde îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică. Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor. Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy. În acest an pictează „Autoportretul cu ochiul scos”, temă premonitorie.

În 1933 are loc prima expoziție personală la Paris, la „Gallerie Pierre”, prezentată de André Breton. Sunt expuse o serie de tablouri în care tema ochiului e mereu prezentă: „Puterea de concentrare a domnului K” și „Straniul caz al domnului K” sunt tablouri pe care André Breton le compară cu piesa „Ubu Roi” a lui Alfred Jarry, „o imensă satiră caricaturală a burgheziei.”

Victor Brauner participă la toate expozițiile suprarealiste.

În 1938 se întoarce în Franța. La 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un pahar aruncat la Dominquez: din păcate, premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său „Despre eroi și morminte”.

În același an o întâlnește pe Jaqueline Abraham care-i va deveni soție. Creează o serie de picturi numite „lycantrope” sau uneori „chimere”. În 1940 părăsește Parisul însoțit de Pierre Malbille. Locuiește câtva timp la Perpignan, la Robert Rius, apoi la Cant-Blage (în Pirineii Orientali) și la Saint-Felin d’Amont, unde are domiciliu obligatoriu, dar păstrează legăturile cu suprarealiștii refugiați la Marsilia.

În 1941 obține permisiunea de a locui în Marsilia. Grav bolnav, este internat în clinica „Paradis”.

Pictează „Preludiu la o civilizație” (aflată în colecția Gelman). După război, ia parte la bienala din Veneția; călătorește în Italia. În 1959 se instalează în atelierul din strada Lepic. În 1961 călătorește în Italia. Se instalează la Varangéville, unde lucrează în cea mai mare parte a timpului.

În 1965, creează un ansamblu de tablouri-obiecte pline de inventivitate și vioiciune, regrupate sub titlurile „Mythologie”. și „Fêtes des mythes”. Mitologia lumii moderne, unde omul este înfățișat cu umor, tandrețe și pesimism totodată, înstrăinat de noile sale „mame” care sunt „L’automoma” și „L’aeroplapa”. Critica sau acceptarea acestei lumi, altădată „atât de înspăimântătoare” și în care „realitatea devenea un lucru teribil de vătămător”, dar pe care viața a făcut-o mai acceptabilă.

Nu se va nega că aceste tablouri, pictate la Varangéville, în 1964 la Athanor, unde Victor Brauner s-a retras, sunt viziunile pline de umor și de fantezie a lumii viitorului, pe care voia să ni le lase, ca un dar (sărbătoare) pe care ni-l oferă ea acum. În această Mitologie se află și ultimul tablou prevestitor „La fin et le debut” (realizat în 1965) care amintește că „dacă viața pictorului s-a sfârșit, opera lui însă începe să trăiască” (Dominique Bozo, în „La petit journal des grandes Expositions” – „Victor Brauner” – au Musée National de l’Art moderne – Paris du 2 juin au 28 septembre 1977″).

În 1966 este ales pentru a reprezenta Franța la Bienala din Veneția, unde o sală întreagă îi este consacrată.

La 12 martie 1966, Victor Brauner moare la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie”.

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele…”.

1924 – Industria auto a consemnat un record istoric timpuriu, adică Ford T a atins borna 10.000.000 unităţi produse.

Ford T este primul automobil din serie şi primul automobil accesibil pentru clasa muncitoare. Aceşti doi factori au făcut ca Ford T să atingă foarte timpuriu un record de producţie, adică 10.000.000 unităţi asamblate. Cota acestui automobil la nivel mondial era una impresionată, 10% din maşinile de pe şosele fiind Ford Model T.

Succesul acestui model a fost atât de răsunător încât între 1917 şi 1923 Ford nici nu a trebuit să cumpere reclamă, pentru că automobilul pur şi simplu se vindea de la sine. În 1925 s-a atins însă apogeul şi zilnic se primeau în jur de 9.000 de comenzi, ceea ce însemna mai mult de 2.000.000 unităţi produse anual. Astfel în cei 19 ani de producţie, au fost fabricate peste 15 milioane de unităţi, valoare care pune Ford T într-un top 5 al automobilelor cele mai vândute din toate timpurile. Trebuie să avem totuşi în minte că modele precum Toyota Corolla sau VW Golf au punctat în statisticii cu numeroase generaţii, în timp ce Ford T a rămas cam acelaşi automobil în perioada sa de glorie.

1977 – A fost inaugurat, la Paris, atelierul lui Brâncuși, reconstituit pe esplanada Beaubourg, într-o clădire separată de clădirea Muzeului de Artă Modernă. 

Spațiul cuprinde 148 de sculpturi și încearcă să redea atmosfera atelierului sculptorului din Impasse Ronsin.

Situat initial in cartierul Montparnasse, atelierul a fost demolat in anii ’70 pentru a face loc Turnului Montparnasse, fiind apoi reconstruit in 1997 in locatia actuala. Atelierul nu este mare, fiind format din 4 incaperi in care sunt expuse sculpturi, socluri, mulaje, masa de lucru si uneltele folosite de Brancusi. Camerele sunt inchise cu geamuri, astfel ca exponatele pot fi admirate doar de la departare.

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.” Constantin Brâncuşi

Constantin Brancusi s-a nascut in România in 1876, a absolvit Școala de Arte și Meserii în Craiova (1898) si Școala de Belle-Arte din Bucureşti (1902). In 1904 se stabileşte la Paris, unde realizeaza şi cea mai mare parte a lucrarilor. Lasă moştenire statului francez toate lucrarile din atelierul lui şi tot ce continea acesta, cu condiţia ca Muzeul National de Arta Moderna să-l reconstruiască, şi să-l expuna publicului în forma în care apărea în ziua morţii lui (1957).

Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene.

Brancusi il admira pe Rodin, era influentat de opera sa, dar si-a dorit sa poata ajunge la “propria simplitate”.

1985 – A avut loc, la Ploiești, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autoritățile comuniste

Înființat la 17 septembrie 1973 și condus vreme de 12 ani de poetul Adrian Păunescu, cenaclul a reprezentat un moment special în anii întunecați ai comunismului; Vasile Șeicaru, Alexandru Andrieș, George Nicolescu, Mircea Rusu sunt doat câțiva dintre artiștii români care și-au început cariera pe scena Cenaclului Flacăra.

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural care s-a desfășurat între anii 1973 și 1985 condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale și a unor soliști deja afirmați, Cenaclul Flacăra a delectat publicul cu muzică începând de la melodii populare și până la muzică clasică, folk și rock.

Spectacolele aveau loc la început luni după-masa/seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara, spectacolele desfășurându-se pe stadioane, sălile de spectacol devenind neîncăpătoare. Printre cei care au participat au fost: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu , Ștefan Hrușcă. Începând cu anul 1980 toamna, a venit la Cenaclul Flacăra formația Continental (N. Enache, Nucu Mazilu, Alexandru Zărnescu și Romeo Beianu) care acompania întreg spectacolul, formație cu care s-a scos și singurul disc cu Cenaclul Flacăra. După plecarea lui Nicolae Enache, trupa a luat o nouă turnură. A devenit trupa Flapo (A. Zărnescu, Romeo Beianu, Jerry Schwartz – formația a incercat mai multi clapiști , dar niciunul permanent) și acompania majoritatea soliștilor și a cântecelor de grup. Alexandru Zărnescu a apărut și cu activitate solistică (Dor de Eminescu, Castelul, Dusă-i tinerețea).

Membrii Flapo aveau și un microrecital în cadrul cenaclului, în care fiecare devenea solist, interpretând piese internaționale: The Beatles, Stevie Wonder, Ricchi e Poveri ș.a. .

Din 1973 (prima oară) până în 1985 (ultima oară) au avut loc 1.615 spectacole de muzică și poezie.

Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada care a avut loc la stadionul Petrolul din Ploiești în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu cinci morți si cateva zeci de raniți.