2018: Peninsula italiană Sicilia era lovită de inundații care au ucis zeci de persoane
2004: Ungaria renunţa la sistemul recrutării militare, care a funcţionat timp de 136 de ani, adoptând modelul armatei de profesionişti
1979: Fundamentalişti iranieni pătrundeau în ambasada SUA din Teheran şi sechestrau 90 de persoane
1970: Salvador Allende îşi prelua mandatul de preşedinte al Argentinei, fiind primul marxist ales şef de stat în America Latină
1966 – Inundații catastrofale au fost în Veneția și Florența. Aproape un milion de volume din colecția de la Biblioteca Națională, documente de la Arhiva de Stat, tablouri au fost acoperite de apă.
1956 – Trupele sovietice au invadat Ungaria, aflată în plina revoltă populară anticomunistă.
Forţa aeriană sovietică a bombardat o parte din capitala ungară, Budapesta, iar trupele ruse au intrat în oraş, după o ofensivă masivă începută în zori.
Cel puţin 1.000 de tancuri sovietice au intrat în Budapesta. A fost instalat un guvern contrarevoluționar marionetă, condus de János Kádár; revoluția maghiară a fost declanșată la 23 octombrie, iar luptele au durat până la 14 noiembrie.
1947 – A murit Alexandru C. Cuza, publicist şi om politic de extremă dreapta, creatorul doctrinei naţionaliste creştine, membru al Academiei Române; în 1923 a înfiinţat, împreună cu Corneliu Zelea Codreanu, „Liga Apărării Naţionale Creştine” (din care, în 1927, Codreanu s-a desprins, formând „Legiunea Arhanghelului Mihail”, devenită, ulterior, „Garda de Fier”, principala grupare fascistă din România); în 1935 LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin; în intervalul decembrie 1937 – februarie 1938, O. Goga şi A. C. Cuza au condus ultimul guvern format de partide înaintea instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea.
1946 – A început să funcţioneze oficial UNESCO, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956).
1928 – A fost invitat primul actor la microfonul Radiodifuziunii Române; actriţa Victoria Mierlescu a susţinut un recital de poezie.
1924 – A apărut, la Bucureşti, cotidianul politic Cuvântul(până la 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937 – 7 aprilie 1938; 14 octombrie 1940 – 24 ianuarie 1941), fondat de Titus Enacovici.
1922 – Savantul englez Howard Carter a descoperit mormântul faraonului egiptean Tutankhamon.
Arheologul, susţinut financiar de lordul Carnarvon, a muncit cinci ani până să facă descoperirea vieţii sale, mormântul conducătorului egiptean din Valea Regilor fiind găsit intact.
Tutankhamon s-a aflat în fruntea Egiptului la sfârşitul secolului al XIV-lea î.Hr. şi a murit la vârsta de 18 ani. Mumia sa a fost depusă într-un sarcofag din aur masiv, iar în camera mortuară se aflau mii de obiecte din metale preţioase. Pentru catalogarea obiectelor găsite în cavou, Carter a avut nevoie de aproximativ 10 ani. Descoperirea a rămas în istorie datorită bogaţiilor aflate în camera mortuară, dar şi a legendelor care au circulat pe seama lui Tutankhamon. În urma deceselor muncitorilor la scurtă vreme după deschiderea mormântului, care au participat la expediţia arheologică, s-a crezut în existenţa unui blestem a lui Tutankhamon. Lordul Carnarvon, de exemplu, a decedat la scurt timp după marea descoperire în urma unei înţepături de insectă. Moartea altor 20 de persoane care au avut într-un fel sau altul legătură cu mumia a fost pusă tot pe seama acestui blestem.
1919 – Au avut loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti au ales un singur Parlament al României, un parlament de tip democratic.
În iulie 1917, Constituţia României a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus.
Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducând precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vârsta de 25 de ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vârsta de 40 ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător; cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei. Modificările au însemnat, printre altele, renunţarea la censul de avere.
Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă până la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane (4,6 milioane în 1937). Evident, aceste cifre se refereau la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. Pentru a evidenţia noua realitate electorală, în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelică.
Circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat modul de desfăşurare a campaniei electorale: dacă până în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate (la cluburi, la cârciumi, în pieţe publice), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori). Liderii politici (şefii de partide, miniştrii) făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale, oraşele şi satele României erau împânzite cu afişe, conţinând programele si lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetăţenilor (alegătorilor).
Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937, în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).
Evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, când nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinând rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică , Partidul Naţional-Agrar.
1916 – A venit pe lume Ruth Handler, creatoarea americană a păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului „Mattel”, cea mai mare companie de jucării din lume, creată în 1945.
1890 – La Londra a fost inaugurat primul sistem de cale ferată subterană electrificată de metrou.
1879 – James J. Ritty din Dayton, Ohio, a patentat prima casă de marcat.
1873 – Americanl John B. Beers a patentat prima coroană dentară din aur.
1873 – Americanul Anthony Iske a patentat mașina de tăiat carne în felii.
1860 – Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea de organizare a Poliţiei Române.
1856 – La Galați a început prima conferință a puterilor europene, pentru problemele de navigație pe Dunăre, în urma căreia s-a înființat Comisia Statelor vecine Dunării.
1847 – A murit compozitorul german Felix Mendelssohn – Bartholdy.
Mendelssohn s-a născut la Hamburg, ca fiu al bancherului Abraham (la rândul lui fiu al unui filozof evreu celebru, Moses Mendelssohn) și al doamnei Lea Salomon, descendentă a familiei Itzig. Abraham s-a decis să renunțe la religia iudaică, astfel că și-a crescut copiii fără o educație religioasă, ulterior (în 1816) botezându-i în confesiunea luterană. (Abraham și soția sa s-au botezat abia în 1822). Numele de Bartholdy a fost adăugat la propunerea fratelui doamnei Lea, Jakob, care a cumpărat o proprietate funciară cu acest nume, pe care apoi l-a adoptat ca pe propriul nume de familie.
Deși, pentru a respecta cererea fermă a tatălui său, Felix își semna scrisorile Mendelssohn Bartholdy, nu avea nimic împotriva numelui Mendelssohn folosit singur.În 1812 familia sa s-a mutat la Berlin. Sora sa, Fanny Mendelssohn (mai târziu Fanny Hensel), a devenit o renumită pianistă, și o compozitoare diletantă. La început, Abraham fusese de părere că ea, și nu fratele ei, avea un simț muzical mai accentuat. Adesea, Mendelssohn este considerat cel mai celebru copil-minune, după Wolfgang Amadeus Mozart.
La vârsta de șase ani a început să ia lecții de pian de la mama sa, iar la vârsta de 7 ani a început să ia lecții de la Marie Bigot, la Paris. Din 1817 a studiat compoziția cu Carl Friedrich Zelter, la Berlin. Se presupune că prima sa apariție în public a fost la vârsta de nouă ani, când a participat la un concert de muzică de cameră. Încă de copil s-a dovedit un compozitor prolific, prima sa lucrare, un cvartet pentru pian, scriind-o la vârsta de treisprezece ani. Zelter l-a prezentat pe Felix prietenului său Goethe, care era mult mai în vârstă. Ulterior, Felix a luat lecții de la compozitorul și virtuozul Ignaz Moscheles, despre care însă spunea în jurnalul său (publicat în 1873 de soția sa Charlotte) că a avut prea puține să-l învețe. În schimb, de Moscheles l-a legat o prietenie de o viață.
Pe când era adolescent, lucrările lui Felix erau interpretate acasă, cu o orchestră privată, pentru asociații bogaților săi părinți, ce făceau parte din intelectualitatea din Berlin. Primele 12 simfonii ale lui Felix au fost scrise la vârste cuprinse între 12 și 14 ani. Mai bine de un secol, aceste lucrări au fost ignorate, dar acum s-au făcut înregistrări cu ele, și se prezintă ocazional în concerte. La vârsta de 15 ani a scris prima sa simfonie recunoscută, pentru orchestră simfonică mare, opus 11 în do minor 1824. La vârsta de 16 ani a scris Octetul pentru coarde în Mi bemol major, prima lucrare în care și-a dovedit pe deplin genialitatea, lucrare care, împreună cu Uvertura „Visul unei nopți de varăˮ, scrisă cu un an mai târziu, sunt cele mai bine cunoscute lucrări din tinerețe.
În 1842 a compus Muzica de scenă la piesa „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marșul nupțial, care devine o piesă populară pentru nunți, după ce, în 1858, a fost cântat în ziua căsătoriei Prințesei „Vicky” (fiica reginei Victoria) cu Prințul Friedrich al Prusiei. În anul 1827 a asistat la premiera (și singura reprezentație în cursul vieții) a operei sale în două acte „Die Hochzeit des Camacho” (Nunta lui Camacho). Eșecul aceste producții l-a făcut să nu mai încerce nici o compoziție de operă. După anul 1840 a analizat libretul lui Eugene Scribe, bazat pe Furtuna lui Shakespeare, dar a renunțat, considerându-l nepotrivit.
În 1829, Mendelssohn a făcut prima vizită în Anglia, unde se stabilise Moscheles, care l-a prezentat în cercurile cu influență în lumea muzicală. Felix s-a bucurat de un mare succes, dirijând prima sa simfonie, atât în public, cât și în concerte private. În următoarele sale vizite s-a întâlnit și cu Regina Victoria, și cu soțul său, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha, ambii mari admiratori ai muzicii sale. În total, a făcut 10 vizite în Marea Britanie, care i-a inspirat două din cele mai renumite lucrări ale sale, „Uvertura Hebridele” (denumită și Grota lui Fingal), precum și „Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 Simfonia Scoțiană”.
„Oratoriul op. 70 pentru soliști, cor mixt și orchestră”, conceput de Mendelssohn pe texte extrase din Biblie, a fost prezentat în primă audiție la Birmingham pe 26 august 1846, sub titlul englez de „Elijah”. La moartea lui Zelter, Mendelssohn a sperat să devină dirijorul Singakademie-ei din Berlin, cu care readusese la viață Johannes-Passion (BWV 245) de Johann Sebastian Bach. Dar a fost preferat Karl Rungenhagen. Unii cred că acest lucru se datora tinereții lui Mendelssohn, care inducea teama introducerii unor posibile inovații, dar alții, (între care se pare că și Felix) cred că de fapt, cauza stă în originea lui evreiască.Gewandhaus din Leipzig.
Viața personală a lui Mendelssohn a fost cât se poate de convențională. Căsnicia sa cu Cécile Jeanrenaud, celebrată în martie 1837 a fost foarte fericită, cuplul având cinci copii. Felix era și un bun acuarelist, iar bogata sa corespondență dovedește că ar fi putut deveni și un scriitor plin de spirit (atât în germană, cât și în engleză), adesea scrisorile sale fiind însoțite de schițe umoristice și de caricaturi, intercalate în text. În ultimii ani de viață, Mendelssohn a avut o sănătate șubredă, agravată de probleme nervoase și de extenuare datorită excesului de muncă.
A fost puternic afectat de moartea surorii sale Fanny, în mai 1847. Felix Mendelssohn a murit și el în același an, pe 4 noiembrie, la Leipzig. A fost înmormântat la Dreifaltigkeitsfriedhof (cimitirul Sfânta Treime) din Berlin-Kreuzberg.
1715 – Austriecii au pus piatra de temelie a Cetăţii Alba Iulia
Fortăreaţa de la Alba Iulia trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare». În viziunea austriecilor, Cetatea trebuia să fie un stâlp în sistemul lor de apărare împotriva turcilor care le ameninţau graniţele. Lucrările propriu-zise au început în urmă cu 300 de ani. Ştiri pe aceeaşi temă Primăria Alba Iulia începe restaurarea Palatului Principilor din Cetate…
Între 1703- 1711 a avut loc Răscoala antihabsburgică din Ungaria şi Transilvania, condusă de Francisc Rakoczi II (răscoala curuţilor împotriva lobonţilor). Românii din Ardeal, săturaţi de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mişcarea curuţilor. Cetatea Alba Iulia, fortificaţia principală a Transilvaniei După înfrângerea curuţilor, austriecii victorioşi s-au năpustit asupra oraşului Alba Iulia, care şi-a pierdut statutul de capitală a Principatului Transilvaniei, pe care îl avusese timp de 17 decenii. Instituţiile şi conducerea Principatului au fost mutate la Sibiu, unde se aflau colonişti aduşi din Germania, precum şi interesele majore ale austriecilor. Pe terenul eliberat urma să se ridice, între 1715-1738, Cetatea pe care o vedem şi în zilele noastre.
4 noiembrie 1715.
A fost ziua în care la Alba Iulia şi-au dat întâlnire comandantul trupelor austriece din Transilvania, guvernatorul Transilvaniei, arhitectul care întocmise planul fortificaţiei, Giovanni Visconti Morando, peste 100 de preoţi români, dar şi alte notabilităţi ale vremii. Reuniunea avea un scop bine definit: punerea pietrei de temelie a Cetăţii, pe care o vedem şi astăzi.
Lucrările au căzut în sarcina unei echipe conduse de arhitectul Visconti, cel mai important inginer militar genist al Imperiului Habsburgic din acea vreme. Tot el şi-a pus, trei ani mai târziu, iscălitura şi pe proiectul pentru noua fortificaţie. Cetatea a fost ridicată peste alte două fortificaţii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi Cetatea medievală Bălgrad (termen sub care a mai fost cunoscută Cetatea).
„Pentru a elibera terenul ce urma să fie ocupat de noua fortificaţie, în suprafaţă de peste 140 hectare, s-a hotărât dărâmarea tuturor edificiilor vechiului oraş şi mutarea locuitorilor pe un amplasament situat la est de Cetate, actualul «oraş de jos», plătindu-se proprietarilor unele despăgubiri pentru terenurile şi casele abandonate“, susţine istoricul Gheorghe Anghel.
Justificat de construirea Cetăţii şi a glacisului acesteia „a trebuit”, potrivit istoricului citat, ca orice urmă de Biserică veche ortodoxă a românilor din oraş să dispară. Astfel, au fost distruse clădirile vechi ale fostei Mitropolii ortodoxe, precum şi cea construită, în 1597, cu sprijinul lui Mihai Viteazul.
Despre ultima, istoricul Nicolae Iorga nota în lucrarea sa „Sate şi preoţi din Ardeal” că: „Între clădirile care trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mânăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor sub unul dintre ai lor”. Austriecii au cruţat doar Catedrala catolică din Cetate. Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, a fost reînfiinţată, în 1715, şi Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, care fusese desfiinţată timp de 150 de ani, iar bunurile sale aparţinuseră Principilor Transilvaniei.
1470 – A venit pe lume Eduard al V-lea, rege a Angliei pentru 11 săptămâni în anul 1483.
Domnia sa a fost dominată de influența unchiului său Richard, Duce de Gloucester, care i-a succedat sub numele de Richard al III-lea.
Împreună cu fratele lui mai mic Richard de Shrewsbury, Eduard a fost unul dintre „Prinții din Turnul Londrei”, care n-au mai fost niciodată văzuți după ce au fost trimiși (chipurile, pentru propria lor securitate), în Turnul din Londra.
Richard al III-lea a fost blamat pentru aceasta, deși nu este sigur că el a fost responsabil pentru aceste asasinate.
Alături de Eduard al VIII-lea și Lady Jane Grey, Eduard al V-lea este unul din cei trei monarhi englezi de după 1066, care nu au fost niciodată încoronați.
A devenit rege la vârsta de 13 ani, la moartea tatălui său Edward IV, dar a fost imediat închis în Turnul Londrei, unde el şi fratele său mai mic au fost ucişi de unchiul lor, ducele de Gloucester (mai târziu Richard al III- lea) sau de Henric al VII- lea.
