6 noiembrie 1861, s-a născut James Naismith, inventatorul baschetului
2012: Era inaugurat noul terminal de plecări al Aeroportului Otopeni
1999 – În cadrul unui referendum constituțional, australienii au respins, cu 54% din voturi, instaurarea republicii în această țară.
1990 – A luat fiinţă Alianţa Civică, din iniţiativa Asociaţiei „15 Noiembrie” – Braşov, Solidarităţii Universitare, Societăţii „Timişoara”, GDS, Societăţii „Agora” – Iaşi, Grupului Independent pentru Democraţie, Asociaţiei Pro Democraţia şi a peste 200 de intelectuali şi muncitori. Alianţa Civică a dat publicităţii o „Declaraţie de principia” şi a devenit în scurt timp reprezentativă pentru societatea civilă românească.
1988 – A decedat acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române, fizician și inventator roman, care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.
1984 – Ronald Reagan a fost reales în funcția de președinte al SUA, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.
1965 – Cuba comunistă şi Statele Unite au căzut de acord în mod oficial să înfiinţeze un pod aerian pentru cubanezii care doreau să se stabilească în Statele Unite. Până în 1971, 250.000 de cubanezi şi-au părăsit ţara.
1962 – Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o rezoluţie regimul de segregare rasială, apartheid, din Africa de Sud.
1921 – Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, A. Crihan, fiind împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.
1905 – La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an au apărut peste o mie de asemenea săli.
1861 – Jefferson Davis a fost ales preşedinte al Statelor Confederate ale Americii, în timpul Războiului civil american.
1861 – S-a născut James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc în 1891, la cererea şefului Departamentului de Educaţie Fizică al Springfield College din statul american Massachusetts, având la dispoziţie două săptămâni pentru a inventa un joc de echipă în sală, care să ofere elevilor posibilitatea de a face mişcare şi în timpul iernii. Misiunea nu a fost uşoară pentru Naismith, dar pe ultima sută de metri i-a venit ideea să creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care să implice aruncarea mingii la un coş suspendat. La început, mingea era cea folosită pentru jocul de fotbal. Abia în 1893 s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum şi modelul de coş folosit azi, confecţionat dintr-un inel de fier pe care era prinsă o plasă. Fără să fie nevoie de multă mediatizare, sportul a început să aibă rapid succes, profesorii de educaţie fizică încurajându-şi elevii să îl practice. Cu toatea acestea, a fost nevoie de timp până ca baschetul să devină din activitate recreaţională un sport, însă datorită popularităţii sale, în 1936, a devenit sport olimpic.Numele lui Naismith a fost inclus în Basketball Hall of Fame (1959).
1860 – Abraham Lincoln a devenit cel de–al 16–lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul republican care a deţinut această funcţie.
1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă ceaţă de ţărani au distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.
1528 – Conchistadorul Álvar Núñez Cabeza de Vaca a devenit primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.
Álvar Núñez Cabeza de Vaca a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).
La începutul lui 1527, Cabeza de Vaca a plecat din Spania într-o expediție regală de ocupare a continentului Americii de Nord. Ca trezorier, el a fost unul dintre principalii ofițeri ai expediției Narváez. Au debarcat în zona Tampa Bay, Florida la 15 aprilie 1528, și în câteva luni, el și cu încă trei oameni au rămas singurii supraviețuitori ai grupului de 600.
Întrucât navigatorii nu erau siguri unde se află, Cabeza de Vaca a considerat prudent ca forțele terestre și cele maritime să rămână împreună. Narváez și ceilalți ofițeri, agitați de zvonurile că ar exista aur, au trecut peste sfatul său și s-au lansat într-un marș prin Florida, rătăcindu-se imediat. După mai multe luni de lupte cu băștinașii prin păduri și mlaștini, grupul a ajuns la golful Apalachee cu 242 de oameni. Ei credeau că sunt în apropierea altor spanioli din Mexic, dar până la ei mai erau în realitate peste 2000 de kilometri de coastă. Ei erau înfometați, răniți, bolnavi și rătăciți prin terenul mlăștinos, dar au alcătuit un plan de salvare.
Și-au ucis caii și i-au mâncat, au topit scărițele de la șale, pintenii, potcoavele și alte obiecte de lemn și au făcut foale din piele de căprioară pentru a aprinde un foc suficient de puternic pentru a face din metalul obținut cuie și unelte. Au construit patru bărci primitive pentru a pleca cu el în căutarea Mexicului. Cabeza de Vaca a comandat una dintre aceste vase, în care încăpeau doar 50 de oameni. Fără hrană și apă, ei au urmat linia coastei spre vest, până la gurile râului Mississippi. Curentul i-a împins în golf și cele cinci plute au fost împrăștiate de un uragan; unele, printre care cea a lui Narváez, s-au pierdut definitiv.
Două plute cu circa 40 de supraviețuitori, inclusiv Cabeza de Vaca, au naufragiat în zona Insulei Galveston. Exploratorii au denumit insula Malhado („Nenorocul”), sau Insula Pierzaniei. Au efectuat o tentativă de a repara plutele, utilizând resturile de haine drept câlți pentru astuparea găurilor, dar au pierdut plutele din cauza unui val mare. Numărul de supraviețuitori a scăzut rapid, iar aceștia au fost capturați câțiva ani mai târziu de diverse triburi amerindiene din zona superioară a coastei Golfului Mexic. Printre acestea se numărau triburile Hans și Capoques.
Călătorind în această formație, Cabeza de Vaca a explorat teritoriul actual al statului american Texas, precum și statele mexicane de nord-est Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila, posibil unele zone din New Mexico și Arizona. A călătorit pe jos de-a lungul teritoriilor deținute de Imperiul Spaniol în zona coastei Golfului Mexic. A continuat prin Coahuila și Nueva Vizcaya; apoi de-a lungul coastei Golfului California până la actualul Sinaloa, Mexic, călătorie ce a durat opt ani. A trăit în stare de sărăcie totală și, ocazional, în sclavie.
În peregrinările sale, trecând de la trib la trib, Cabeza de Vaca a devenit înțelegător față de populația indigenă. A devenit negustor, ceea ce i-a permis să călătorească liber între triburi. Cabeza de Vaca a înțeles călătoria sa și supraviețuirea în termeni religioși, susținând apoi că a fost călăuzit de Dumnezeu să învețe și să-i vindece pe cei bolnavi. A căpătat o așa mare notorietate de vindecător, încât el și tovarășii săi au strâns un mare număr de băștinași pe care îi considerau „copiii Soarelui”, cu harul de a vindeca și de a distruge. Mulți băștinași i-au însoțit pe aceștia în călătorii prin sud-vestul actualelor State Unite ale Americii și prin nordul Mexicului de astăzi.
După ce în cele din urmă au ajuns la pământurile colonizate ale Noii Spanii, unde s-au întâlnit cu alți spanioli lângă actualul Culiacán, Cabeza de Vaca a mers la Ciudad de México. De acolo, a plecat înapoi în Europa în 1537.
Numeroși cercetători au depus eforturi de a afla ruta exactă a lui Cabeza de Vaca. Întrucât el a început să-și scrie cronica de călătorie abia când s-a întors în Spania, a trebuit să se bazeze pe amintiri. Cabeza de Vaca nu era sigur pe unde a mers el anume. Istoricii știu că în relatarea sa există numeroase greșeli de cronologie și geografie, dar mulți au încercat să asambleze frânturile într-o hartă a drumului său.
366 – Viitorul împărat Iulian Apostatul a fost numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea.
Flavius Claudius Iulianus a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân.
Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian a fost elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355, aceasta a fost desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian a fost recunoscut ca unic împărat al imperiului și a venit la Constantinopol. Scurta lui domnie a stat sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. A adoptat edicte anticreștine, care i-au adus cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.
În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:
Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.
Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului. Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau „Apostatul”).
Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el s-a sfârșit dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.
15 – A venit pe lume Agrippina Minor Iulia, a patra soție a împăratului roman Claudius.
A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.
Primul său soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzată că şi-a otrăvit al doilea soţ (49), s-a căsătorit cu Claudius, unchiul ei, şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit pe rivalii fiului ei, iar atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectată că l-ar fi otrăvit şi pe acesta.
A devenit regentă atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. În jurul anului 57 a fost expulzată din Roma de fiul ei, împăratul Nero, şi în cele din urmă a fost omorâtă în casa ei de la ţară, din ordinul acestuia, în anul 59.
Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totuşi incerte din cauza contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.