2 februarie 1871, orașul Roma devine capitala Italiei
1207 – Este fondată Terra Mariana ( Țara Mariei )
A fost numele oficial al Livoniei medievale pentru teritoriile care cuprind în ziua de azi Estonia și Letonia.
La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarată principat al Sfântului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea ,direct supusă Sfântului Scau
1536 – Conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a înființat orașul Buenos Aires.
Buenos Aires sau Ciudad de Buenos Aires este capital si cel mai mare oraș din Argentina și a doua cea mai mare zonă metropolitană dinAmerica de Sud, după Sao Paulo. Este localizat pe malul vestic al estuarului Rio de la Plata, pe coasta de sud-est a continentului Sud-American. Marea aglomeratie urbană Buenos Aires, care include si câteva provincii ale orasului, constituie a treia cea mai mare aglomeratie urbană din America latină, cu o populație de aproape 12 milioane de oameni. Populația sa este formată în general de argentinieni de descendență spaniolă sau italiană, însă există și comunități importante dearabi, evrei, armeni șicoreeni. O mică parte din locuitori au origini indigene. Majoritatea locuitorilor suntromano-catolici, cu limba maternă spaniola.
Orașul Buenos Aires nu este parte a provinciei Buenos Aires si nici nu este capitala acestei provincii, dar este un district autonom. In 1880, dupa decade de diferente politice sirăzboi civil, Buenos Aires a fost federalizat si scos din componența provinciei Buenos Aires.
Locuitorii orasului sunt considerati „porteños” (oamenii portului). Buenos Aires este o destinatie turistică de top, si este cunoscut pentru stilul arhitectural european si bogata viată culturală.
Orașul a fost fondat în 1536 de către Pedro de Mendoza, distrus de indieni și refondat în 1580 de Juan de Garay.
Buenos Aires a crescut în importanță în 1776, când a fost numit capitală a Regatului Rio de la Plata. Condiția sa de port, l-a transformat în cheia dezvoltării țării, în detrimentul interiorului
1625 – În America de Nord, este fondat orașul New Amsterdam, actualmente New York, SUA.
Regiunea era locuită de cca. 6.000 nativi americani lenapi, în momentul descoperirii sale în 1524, de către Giovanni de Verrazzano, un explorator italian, în seviciul coroanei franceze, care a denumit-o „Nouvelle Angoulême“ (Noul Angoulême).
Instalarea europeană a început odată cu fondarea unei așezări olandeze în 1614 ce se ocupa cu comerțul de blănuri, denumită mai târziu „Noul Amsterdam“, situată în sudul Manhattanului. Directorul-general colonial, olandezul Peter Minuit, a cumpărat insula Manhattan mai târziu în 1626, oferind în schimb 60 guilderi (denumirea monedelor de aur olandeze. În 1664, orașul a fost cucerit de către englezi și redenumit New York, după Ducele englez de York și Albany.
Primii new york-ezi veritabili se numeau Lenape, o populatie indigena care vana, pescuia si cultiva regiunea dintre raurile Delaware si Hudson. Europenii au inceput sa exploreze regiunea in primele decenii ale secolului al 16-lea, iar printre primii exploratori s-a numarat si Giovanni da Verrazzano, un italian care a navigat de-a lungul coastei Atlanticului in cautarea unei rute spre Asia. Nici un european nu s-a stabilit insa aici pana in 1624, anul in care Compania Olandeza a Indiilor de Vest a trimis aproximativ 30 de familii sa munceasca si sa locuiasca intr-o mica asezare pe „Nutten Island”, astazi insula Guvernatorilor.
Așezarea a fost botezată New Amsterdam iar în anul 1626, guvernatorul așezarii, Peter Minuit, a cumpărat Insula Manhattan de la aborigeni pentru echivalentul a 60 de guldeni în mărfuri cum ar fi scule, echipament agricol, postav și mărgele. Atunci când New Amsterdam s-a mutat în Manhattan, mai puțin de 300 de suflete locuiau în această așezare. Însă acest lucru avea să se schimbe, așezarea având o creștere spectaculoasă, iar în 1760 orașul cunoscut deja sub numele de New York City cu o populație ce număra 18.000 de locuitori, depășea în importanță orașul Boston și devenea a doua cea mai mare colonie din America. Peste numai alți 50 de ani, cu o populație de peste 200.000
1754 – S-a născut Charles Maurice de Talleyrand, om politic și diplomat francez
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez.
Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcope de Autun. În timpul Revoluției franceze abandonează viața clericală și trece la o viață laică. Ocupă diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri. A servit sub mai multe regimuri, fiind o persoană controversată.
Talleyrand s-a născut la 2 februarie 1754, la Paris, în sânul înaltei aristocraţii franceze, în familia Talleyrand-Perigod, o familie cu rădăcini în secolul al IX-lea.
Linia Talleyrand-Perigod este, înainte de toate, de înalta viţă nobilă. Originile lui Talleyrand au rădăcini în epoca Capeţienilor şi chiar mai înainte de aceştia, întrucât se pare că Talleyrand-Perigod, a avut o înrudire prin alianţă cu dinastia Carolingiană. Deviza familiei este „Rien que Dieu”(Nimic fără Dumnezeu).
Originea numelui de familie Talleyrand, provine din timpuri îndepărtate: în epocă, unul dintre strămoşii lui Charles-Maurice era supranumit „Tailleran” sau „Talran” (cel care avansează în rang soldaţii). Ca şi în timpurile de demult, familia Talleyrand, a fost atrasă de cariera armelor; când nu a fost cazul sau nu a fost posibil, unii dntre membrii săi s-au ocupat cu predicarea şi răspândirea sfântului cuvânt: Calea bisericească, pe care Talleyrand o va urma, în prima fază a tinereţii sale.
A fost educat în sânul elitei, însă el nu a avut relaţie adevărată cu părinţii săi, care locuiau în cea mai mare parte a timpului la curte. Copilăria sa a fost marcată foarte devreme de un accident care avea să-l afecteze fizic pe mai departe.
Născut la mijlocul secolului al XVIII-lea, Talleyrand a crescut într-o epocă în care oamenii nu erau foarte dezvoltaţi, cât despre igienă, nutriţie şi sănătate, acestea sunt destul de sărăcăcioase în aceste vremuri. În ciuda acestora, există şi excepţii, precum Talleyrand: era un om de talie mare, inalt, printre oamenii acelei vremi, măsurând 1m 76cm.
Ceea ce frapează la Talleyrand este longevitatea politică, indiferent de regimuri. Influenţa pe care acesta şi-a exercitat-o constant timp de 50 de ani, făcându-l în toată acea perioadă, prin cultura lui politică şi imensa listă de relaţii şi legături, să fie indispensabil regimurilor cunoscute de Franţa acelei perioade. Talleyrand, dincolo de o figură neagră, din anumite puncte de vedere, este predecesorul imaginii omului politic modern, iar imaginea globală pe care a avut-o ca rezolvare la problematica europeană, îl transformă pe acest vizionar într-un „părinte” al ideii de Europă unită.
1871 – Orașul Roma devine capitala Italiei
Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de 3 milioane de persoane. Aria metropolitană are o populație de în jur de 4 milioane. Este capitala regiunii Lazio și a Provinciei Roma.
Roma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian
O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentație în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru).
Roma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau pur și simplu l’Urbe („Orașul”),este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al doilea război mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
1882 – S-a născut James Joyce, scriitor irlandez de limbă engleză
James Augustine Aloysius Joyce, prozator și poet irlandez, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea, este considerat ca fiind un reprezentant de seamă al modernismului anglo-saxon, alături de T. S. Eliot, Virginia Woolf și Ezra Pound.
Născut la 2 februarie 1882, într-o suburbie a orașului Dublin, într-o familie numeroasă, cu 10 copii, James Joyce a dat dovadă, de mic copil, nu numai de o inteligență deosebită, ci și de o înclinație aparte pentru literatură. A învățat singur norvegiana, pentru a putea citi piesele lui Henrik Ibsen în limba în care au fost scrise, iar mare parte din timp și-o petrecea în compania operelor scrise de Dante, Aristotel și Toma de Aquino. Familia l-a încurajat să-și continue studiile, urmând, inițial, Clongowes Wood College și, ulterior, Belvedere College. A urmat apoi University College Dublin, unde a studiat limbile modern. După absolvirea universității, Joyce a plecat la Paris, cu intenția de a studia medicina, dar în aprilie 1903 a fost chemat înapoi la Dublin, mama sa fiind grav bolnavă și, ulterior, murind. A rămas în Irlanda până în 1904, în luna iunie a acelui an cunoscând-o pe Nora Barnacle, care avea să-i devină parteneră și, 30 de ani mai târziu, soție.
În august 1904, a publicat primele nuvele în revista Irish Homestead, dar în octombrie același an, a plecat în Croația, unde a obținut un post de profesor de engleză. Nu avea să mai revină în Irlanda decât în patru vizite, ultima dintre acestea fiind în 1912. Din Croația, cei doi au plecat la Trieste, în Italia, unde Joyce a predat engleza. Aici a învățat italiana, una dintre cele 17 limbi pe care le vorbea, printre care se numărau și araba, sanscrita și greaca. Joyce și Barnacle s-au mutat apoi la Roma și la Paris. Au avut doi copii, Georgio și Lucia, și pentru a-și putea întreține familia, Joyce a continuat să lucreze ca profesor.
Nu a renunțat, însă, să scrie, iar în 1914, a publicat prima carte, ”Dubliners”, o colecție de 15 nuvele, la care lucra încă din 1904. În același an, începe să publice, în revista The Egoist, primul său roman, ”Portrait of the Artist as a Young Man”. Cartea a atras atenția poetului Ezra Pound, care l-a elogiat pe autor pentru stilul neconvențional. În același an, a scris și singura sa piesă, ”Exiles”.
După succesul acestora, Joyce a luat în considerare mult mai serios romanul pe care începuse să-l schițeze încă din 1907, ”Ulise”, cea mai apreciată operă a sa. Romanul prezintă o singură zi în Dublin, respectiv data de 16 iunie 1904, ziua în care autorul o cunoscuse Nora Barnacle. La o primă vedere, povestirea urmărește trei personaje principale, pe Stephen Dedalus, pe Leopold Bloom și pe soția acestuia, Molly Bloom, dar, de fapt, ”Ulise” este o repovestire modernă a ”Odiseei” lui Homer, care se distinge prin folosirea monologului interior.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Joyce a plecat, împreună cu familia, la Zurich, unde a rămas pe toată perioada războiului, timp în care a lucrat la ”Ulise”, care avea să fie publicat în 1922. La scurt timp după publicare, însă, cartea a fost interzisă, fiind acuzată de obscenitate. Abia din 1934, în urma unei decizii judecătorești, aceste acuzații au fost infirmate, cartea putând fi repusă pe piață.
Cu toate că-și dorea să se întoarcă la Trieste, după terminarea războiului, poetul Ezra Pound l-a convins să se mute la Paris, unde a rămas timp de 20 de ani. Acolo a cunoscut-o pe Sylvia Beach, care l-a ajutat să publice ”Ulise”. După anul 1930, Joyce l-a cunoscut pe Paul Léon, care i-a devenit bun prieten și consultant și cu ajutorul căruia a publicat ultima sa carte, ”Finnegans Wake”, în 1939. La vremea aceea, James Joyce se confrunta deja cu probleme serioase de vedere, care s-au agravat dramatic spre ultimii ani ai vieții.
În 1940, înainte de invazia nazistă, Joyce s-a refugiat în sudul Franței, iar Paul Léon s-a întors în apartamentul scriitorului din Paris pentru a-i salva bunurile. Datorită lui, au fost salvate, pe lângă lucrurile personale, și manuscrisele lui Joyce.
James Joyce a murit la 13 ianuarie 1941, la Zurich, unde primise azil împreună cu familia sa.
1935 – Prima utilizare practică a detectorului de minciuni de către o instanţă de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii.
Detectivul american Leonard Keeler testeaza detectorul de minciuni pe doi criminali : Cecil Loniello si Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.
Poligraful sau detectorul de minciuni are origine europeană. Un interes deosebit pentru detecția științifică a minciunii s-a manifestat încă din anul 1895 în Italia, Germania, Austria și Suedia, după unele insuccese obținute de testele psihologice aplicate în identificarea criminalilor.
Americanii preiau ideile europene și dezvoltă o tehnică separată. Astfel catalizatorul acestei idei a fost psihologul germano-american Hugo Münsterberg de la Universitatea Harvard, inițiatorul actualei tehnici, care susține că detectarea vinovăției trebuie efectuată cu o multitudine de variabile psihologice și fiziologice incluzând pneumograful, pletismograful, activitatea inimii și activitatea electrodermală.
În 1915 William M.Marston, studentul lui Münsterberg, descoperă că schimbările presiunii sistolice a sângelui sunt asociate cu minciuna. Marston utilizează în 1917 tehnica sa pentru a rezolva cazurile de spionaj militar.
În 1920 psihiatrul John A. Larson, în colaborare cu profesorul de psihologie Robert Gisele, a realizat un aparat poligraf care înregistra tensiunea arteriala, pulsul și respirația. August Vollmer șeful poliției din Berkeley utilizează aparatul dezvoltat de John A. Larson pentru detectarea minciunii. În câțiva ani detectorul de minciuni a fost făcut portabil, adăugându-se și un canal pentru înregistrarea reacției electrodermale. Leonarde Keller, studentul lui Larson, a popularizat rapid tehnica, iar în 1925 realizează un detector de minciuni îmbunătățit denumit “Keller Polygraph“, punând astfel bazele detectorului de minciuni modern.
Laboratorul științific de detectare criminala al Poliției din Chicago a efectuat în perioada 1938-1941 un număr de 1127 teste, fiind relevată culpabilitatea în 84% din cazuri.
Poligraful este un instrument ce înregistrează simultan schimbările ce apar în procesele fiziologice (ritmul respirației, presiunea arterială, conductivitatea electrică a pielii). Poligraful este utilizat ca detector de minciuni de către Poliție, FBI, CIA și alte agenții private sau de stat. Teoria poligrafului afirmă că atunci când oamenii mint devin nervoși, iar acest lucru se poate detecta. Bătăile inimii devin mai rapide, presiunea arteriala crește, se schimbă ritmul respirației, apare transpirația etc.
Poligraful măsoară răspunsurile fiziologice ce apar atunci când se răspunde la anumite întrebări. Funcționează pe principiul comparației, adică, pentru început, este necesară stabilirea unei stări „normale” fiziologice (prin intermediul unor întrebări simple, al căror răspuns este cunoscut investigatorului) cu ajutorul căreia se vor identifica, prin comparație cu răspunsurile fiziologice la setul de întrebări relevante, stările fiziologice „deviante”.
Doar din descrierea acestei metode se poate concluziona că poligraful nu este un detector de „minciuni” prea reușit. E doar un aparat ce măsoară, prin reacțiile fiziologice, starea emoțională a unei persoane – teoria poligrafului spune că minciuna modifică starea emoțională care modifică starea fiziologică. Metoda însăși sugerează diverse metode prin care se pot produce rezultate false sau prin care se poate folosi poligraful în avantajul subiectului. De exemplu, sistemul nervos al sociopaților reacționeaza diferit: sunt capabili să mintă cu naturalețe. Conform lui John T. Capiocco, în cartea sa „Manualul Psihofiziologiei”, „niciun spion nu a fost identificat vreodată prin intermediul poligrafului”.
2020: Sârbul Novak Djokovic triumfa la Australian Open pentru a opta oară în carieră