18 februarie 1929, avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Română (piesa într-un act „Ce ştie satul?”, de V. Al. Jean)

2013 – În Rusia, pagubele produse de meteorit se ridică la un milliard de ruble (33 milioane de dolari). Şocul exploziilor a făcut ţăndări geamurile a peste 4.000 de clădiri din regiune, rănind în jur de 1.200 de locuitori. Cincizeci dintre ei sunt în continuare spitalizaţi, dar rănile nu le pun vieţile în pericol.

Potrivit administraţiei locale, circa 3.000 de clădiri rezidenţiale au fost avariate. Aproximativ 20.000 de membri ai serviciilor de urgenţă au fost mobilizaţi.

Atât oficiali din Ministerul pentru Situaţii de Urgenţă, cât şi agenţia nucleară naţională au confirmat că nivelul radiaţiilor a rămas nemodificat în zonă, unde sunt situate mai multe instalaţi nucleare.

2001 – Robert Philip Hanssen, angajat al Agenţiei Federale F.B.I. de 27 de ani, în divizia responsabilă pentru „securitatea naţională”, a fost arestat în Virginia sub acuzaţia că a livrat Moscovei timp de peste 15 ani secrete importante în domeniile apărării şi spionajului.

Robert Philip Hanssen a fost acuzat de vânzare secrete la Moscova şi că a primit 1.4 milioane dolari în numerar şi diamante timp de 15 ani. Trădarea lui a fost descrisă ca fiind „cel mai mare dezastru din istoria serviciilor secrete americane”.

A consimţit să colaboreze cu autorităţile SUA pentru a evita pedeapsa cu moartea şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Hanssen îşi execută pedeapsa într-un penitenciar federal de maximă securitate, fiind 23 de ore pe zi complet izolat, departe de ceilalţi deţinuţi.

1952 – Grecia şi Turcia au aderat la NATO.

1941 – A avut loc militarizarea a numeroase instituții și întreprinderi de stat și private din România.

1941 – Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a iniţiat un Decret prin care instituţiile şi intreprinderile mai importante din ţară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată.

1932 – Japonia a declarat Manciuria stat independent.

1931 – A văzut lumina zilei Toni Morrison (născută Chloe Ardelia Wofford), autoare, editoare și profesoară americană, care a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1993.

Romanele ei sunt cunoscute pentru temele lor epice, dialogul însuflețit și personaje de culoare cu trăsături de personalitate descrise în amănunt; printre cele mai cunoscute romane ale ei fiind Cei mai albaștri ochi, Cântecul lui Solomon, și Mult iubită, pentru care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 1988.

Morrison a început să scrie ficțiune în cadrul grupului neoficial de poeți și scriitori de la Universitatea Howard, care se întâlnea pentru a discuta ceea ce scria. Ea a participat la o întâlnire și a citit o povestire despre o fată, o negresă care dorea să aibă ochi albaștri. Povestirea a evoluat mai târziu, devenind primul ei roman, Cei mai albaștri ochi (1970), pe care l-a scris în timp ce creștea doi copii și muncea ca profesoară la Howard.

În 1975, romanul ei Sula (1973) a fost nominalizat pentru Premiul National Book. Cel de-al treilea roman al ei, Cântecul lui Solomon (1977), a adus-o în atenția întregii națiuni. Cartea a fost un titlu principal pe lista Clubului Cartea lunii, fiind primul roman scris de un autor de culoare care a fost ales de la romanul lui Richard Wright, Fiul băștinaș (1940).

În 1993, Morrison a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, fiind prima femeie de culoare care primit acest premiu. Ea este menționată astfel pentru câștigarea premiului Nobel: Toni Morrison, „care este caracterizată în romanele sale prin forță vizionară și semnificații poetice, dă viață unui aspect esențial din realitatea americană”.

În 1996, National Endowment for the Humanities a ales-o pe Toni Morrison pentru a prezenta Conferința Jefferson, cea mai înaltă onoare a guvernului federal a SUA pentru realizări în domeniul științelor umaniste.

Deși romanele sale se concentrează de obicei asupra femeilor de culoare, Morrison nu își identifică operele ca fiind feministe. Ea a precizat că „unii cititori găsesc pretextul că eu sunt implicată în prezentarea unor broșuri feministe. Nu mă înscriu între susținătorii patriarhatului și nu cred că ar trebui înlocuit cu matriarhatul. Cred că este o chestiune de acces egal și de a deschide uși pentru o mulțime de oportunități”.

1930 – A fost descoperită a noua planetă a sistemului nostru solar, Pluton, de către americanul Clyde Tombaugh, la Observatorul Lowell, Arizona (SUA).

1929 – La Hollywood, în California, au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film.

1929 – A avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Română (piesa într-un act „Ce ştie satul?”, de V. Al. Jean), în interpretarea actorilor Maria Filotti, Ronald Bulfinski şi Victoria Mierlescu.

La începutul anului 1929, revista Radiofonia îşi informa, cu entuziasm, cititorii: “ Luni, 18 februarie, se joacă în studioul Societăţii Române de Radiodifuziune, din strada General Berthelot, delicioasa comedie, într-un act, intitulată Ce ştia satul, de V. Al. Jan, cu concursul eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional: Doamna Maria Filotti şi domnul Romald Bulfinski”.  Era debutul emisiunilor de teatru radiofonic care au devenit repede unele dintre preferatele publicului.

Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

Comedia lui I. Valjan (V. Al. Jean, două dintre pseudonimele*) lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele–28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului.

Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, Dicţionarul scriitorilor români, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

1927 – Statele Unite ale Americii şi Canada au stabilit primele relaţii diplomatice.

1916 – Forţe franco-britanice au ocupat colonia germană Camerun, în timpul Primului Război Mondial.

1917 – A început Revoluția din Februarie în Rusia țaristă, considerată ulterior primul stadiu al Revoluţiei ruse din 1917.

Trupele garnizoane din Petrograd au trecut de partea poporului răsculat. S-a format un guvern provizoriu, iar rezultatul imediat al acestei revoluţii a fost abdicarea țarului Nicolae II-lea la 2 martie 1917.

Revoluția Rusă din Februarie a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare a Rusiei în luptele din cadrul Primului Război Mondial. A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sânge.

Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști, care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic.

În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie, în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici. Pe 23 februarie, o serie de întâlniri și demonstrații s-a transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Acest fapt a dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917. Fratele ţarului, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski.

1883 – S-a născut Nicolae Dărăscu, pictor român influențat de curentele impresionism și neoimpresionism, acuarelist.

În perioada 1902 – 1906, a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, clasa G. D. Mirea. După terminarea studiilor, datorită admirației sale pentru operele lui Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, a plecat cu o bursă la Paris (1906). Contactul cu artiști din alte zone culturale ale Europei, călătoriile care au inclus și vizitarea marilor muzee i-au deschis orizonturi noi, conducându-l spre un limbaj pictural ce păstrează legăturile cu realitatea și tradițiile artei românești.

Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Dărăscu arareori a pictat interioare sau naturi moarte. În schimb, a călătorit foarte mult, fiind în căutarea peisajelor care îi aminteau de tinerețea sa, de exmplu în Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, peisaje pictate în manieră impresionistă.

Cu timpul, expresivitatea de factură matissiană l-a atras mai puternic, determinându-l să-și reducă paleta coloristică numai la roșu, galben, albastru și verde, redarea armoniei cromatice făcându-se acum prin juxtapunerea acestora. Este perioada în care părea obsedat de misterul Veneției (Palat venețian), de colinele Balcicului sau de poezia bulevardelor bucureștene (Calea Victoriei pe ploaie).

Spre sfârșitul vieții, pictorul a ajuns la o stăpânire rațională a mijloacelor de expresie, fapt dovedit de mari compoziții cu nuduri feminine sau peisaje (Cimitir turcesc; Peisaj argeșean).

Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o școală națională de pictură și de a fi creat un climat cultural deschis noilor idei în epocă. În 1917, alături de pictorii Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser și sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea și alți artiști, a pus, la Iași, bazele Asociației „Arta Română”.

Pictura sa dezvăluie disprețul contemporan pentru detaliile obiectului, în favoarea redării formelor prin culoare.

1883 – A venit pe lume Nikos Kazantzakis, autor grec care a scris poeme, romane, eseuri și cărți de călătorii; cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A devenit cunoscut în 1964, când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta.

Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea bunului prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel.

În 1906, și-a făcut debutul în lumea literelor cu eseul Boala veacului, apărut în revista Pinakothiki, sub pseudonimul Karma Nirvami. Sub același pseudonim a publicat în acel an și primul volum: Șarpe și crin, o nuvelă de mari dimensiuni (95 de pagini), cu influențe din D’Annunzio. Pe parcursul anului 1907, a semnat, sub pseudonimul Akritas, cronici în cotidianul atenian Akropolis. Din cauza situației materiale, veșnic precare, a fost nevoit să-și câștige, ca și alți scriitori contemporani, existența prin scris. A colaborat de-a lungul anilor la numeroase publicații ale vremii, rezultatul fiind o opera imensă, adunată în parte în volumele de impresii de călătorie.

Autor al unei impresionante opere dramatice, a scris, în versuri și în proză ritmată, tragedii cu subiecte antice, de inspirație bizantină și cu tematică diversă, Kazantzakis va rămâne în istoria dramaturgiei, prin valoarea strict literara a pieselor, compuse mai mult pentru a fi citite decât jucate

În 1910, acesta a publicat tragedia Meșterul, prelucrare a unei legende populare în care influențe din Nietzsche se împletesc cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa a fost pusă în scenă în 1916. Mijloacele de existență și le asigura traducând pentru editura ateniană Fexi cărți de filozofie și știință.

1879 – A fost brevetată Statuia Libertăţii.

La 18 februarie 1879, i-a fost acordat sculptorului francez Bartholdi brevetul  D11. 023, pentru Statuia Libertăţii concepută de el, care era descrisă astfel: „O statuie a Libertăţii Edificatoare a Lumii, care este de fapt un personaj feminin cu un braţ ridicat, care poartă o torţă, în timp ce are o coroană pe cap”.

În brevet se mai preciza că faţa statuii are „trăsături clasice, dar grave şi liniştite”, şi s-a constatat că statuia este înclinată uşor spre stânga pe piciorul stâng, astfel că monumentul are în echilibru.

1876 – S-a instalat prima linie telefonică directă între Marea Britanie şi Noua Zeelandă.

1854 – A început construirea liniilor de telegraf electric Bucureşti-Giurgiu, Bucureşti-Ploieşti-Braşov, Timişoara-Lugoj-Orşova, făcându-se astfel legătura între liniile telegrafice din Principate şi cele din Transilvania.

1790 – A apărut, la Iaşi, ziarul de limbă franceză Courier de Moldavie, primul ziar tipărit pe teritoriul ţării noastre (până în aprilie 1790).

1745 – S-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice.

Născut în Italia, în Como, Volta a fost profesor la Şcoala Regală de acest oraş şi s-a dedicat cercetării privind energia electrică. În 1776, el a descoperit gazul metan format din descompunerea materiei organice. În 1799, Volta a inventat prima baterie electrică confecţionată dintr- o serie de discuri de cupru şi zinc, separate prin discuri de pânză impregnată cu acid.

A murit în 1827, iar din 1881, numele său este folosit pentru a defini unitatea de forţă electromotoare (V = volţi).

1685 – Exploratorul francez Robert Cavelier de la Salle a fondat prima colonie în Texas.

1564 – S-a născut Michelangelo Buonarroti, considerat cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene; cu rezultate excelente în pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Până a-și câștiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură și chiar unul dintre puținele tablouri ale artistului este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută și sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată.

Artistul a conferit tabloului trăsături specifice artei antice, revoluționând iconografia respectivei scene religioase tradiționale.

Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafață de aproape 500 de metri pătrați, depunând un efort istovitor. Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512.

Giorgio Vasari povestea: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare”. Partea centrală, pe axa bolții, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe. De ambele părți ale acestor picturi sunt înfățișate sibile și prooroci.

Michelangelo a folosit culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, și-au recăpătat în întregime prospețimea. Decorarea pereților altarului din Capela Sixtină, o suprafață măsurând 17 metri în lungime și 13 metri în lățime, reprezintă Judecata de Apoi.

Actul final al istoriei omenirii este înfățișat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată și îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veșnice.

Michelangelo, la 75 de ani, a afirmat: „Pictura, și mai ales fresca, nu este o ocupație pentru cei ce au trecut de o anumită vârstă”. Tocmai terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III-lea, cunoscută și sub numele de Capela Paulină. Frescele prezintă momente importante din viața apostolilor care au fondat Biserica Catolică: crucificarea Sfântului Petru și convertirea lui Saul.

În anul 1535, lui Michelangelo i s-a acordat titlul de „arhitect, sculptor și pictor de frunte al palatului papal”. Printre operele arhitecturale ale lui Michelangelo se numără: Capela familiei de Medici și Biblioteca Laurentină din Florența, Palatul Farnese, cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi și biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparținând Băilor lui Diocleţian.

1405 – A decedat Timur Lenk, cuceritor mongol, întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (astăzi în Uzbekistan) și al dinastiei timuride, care a durat până în 1506.

Statul întemeiat de el era vast, dar a avut existență efemeră. Imperiul se întindea din vestul Chinei până la Marea Caspică și din Pakistan până în Siria.

Timur Lenk a distrus multe orașe antice persane, adevărate oaze de cultură și civilizație în acea vreme. În 1401, la cucerirea Bagdadului, a masacrat 20.000 de oameni. A invadat și cucerit Delhi-ul.

Ca emir, a reușit să extindă imperiul de durata cea mai scurtă din istoria Asiei centrale, fiind cunoscut în istorie ca un cuceritor fără scrupule, care a lăsat să fie masacrată populația orașelor cucerite, numărul victimelor cifrându-se la sute de mii. La cucerirea orașului persan Isfahan, în anul 1387, au fost făcute 28 de movile din capetele prinzionierilor, în număr de circa 70.000, sau în orașul Isfizar, unde, din ordinul său, au fost zidiți de vii două mii de oameni.

Cu toată cruzimea lui, avea un sistem de tratare în mod diferențiat a prinzionierilor, astfel aristrocrația și preoțimea teritoriilor ocupate erau cruțate, trebuind însă să-și răscumpere libertatea. Timur căuta ca prin bunurile jefuite să readucă Transoxania într-o perioadă de înflorire economică.

În 1404, expansiunea hoardelor sale spre vest l-au adus în conflict cu Imperiul Otoman, în privința dominației Anatoliei.

Timur Lenk a murit un an mai târziu, dar înfrângerea lui Baiazid la Ankara a întârziat căderea Constantinopolului (pe care Baiazid îl asediase) și a aruncat Imperiul Otoman într-o criză de succesiune între fiii lui Baiazid: Mahomed (Mehmet), Soliman (Süleyman) și Musa. După ani de lupte, în care a intervenit și voievodul Țării Românești Mircea cel Bătrân (în sprijinul lui Musa), Mahomed a ieșit învingător, păstrând unitatea imperiului, ce se întindea atunci din Anatolia până la Dunăre.