28 aprilie 1923, a fost inaugurat Stadionul Wembley din Londra, cu ocazia finalei Cupei FA între Bolton Wanderers și WestHam United

2001 – Milionarul american Dennis Tito a devenit primul om care a plecat în spațiu ca turist.

2001 – S–a lansat Teatrul Național pentru Copii, proiect acceptat și coprodus de Teatrul Național I. L. Caragiale, director general Dinu Săraru, la inițiativa Fundației Abracadabra, condusă de actorul Marian Râlea.

1994 – A fost anulată vizita Regelui Mihai, ca urmare a interdicţiei autorităţilor române de a i se acorda viza de intrare în ţară.

1992 – A decedat Francis Bacon, pictor britanic de origine irlandeză, unul din cei mai importanți pictori ai secolului al XX-lea. În opera lui, realizată pe suprafețe mari, este tematizată în special suferința corpului omenesc, deformat de violența vieții de fiecare zi, într-o existență lipsită de sens și de posibilitate eliberatoare.

Tablourile sale instaurează o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acțiunea destructivă a unor forțe ce vin din interiorul sau exteriorul conștiinței. Precaritatea ființei umane este acuzată într-o lungă serie de capete de expresie, începând cu propria gamă de autoportrete.

Tragismul sub care sunt înfățișate chipurile contemporanilor sau ale unor personaje istorice au la bază avertismentul pe care conștiința artistului înțelege să-l dea oricăror pericole de distrugere a valorilor umane. Dincolo de imaginile terifiante ale iraționalismului, răzbate, totuși, umanitatea omniprezentă și dominatoare.

În 1950 a avut loc prima expoziție personlă a lui Francis Bacon la Monte Carlo, urmată de o serie de expoziții interanționale la Londra, Veneția, New York și Paris. Stilizarea pictorului este rezultatul unui proces complex în care el ia ca model fotografi de oameni și animale, fotograme din filme celebre sau imagini din documente medicale.

A fost influențat în special de Cimabue (Crucifixion), Edgar Degas (După scăldat), Eadweard Muybridge (mișcări fotografice), Chaïm Soutine și mai ales de Vincent van Gogh, care îi inspiră o serie de portrete (Studiu pentru un portret al lui Van Gogh, 1957; Studiu asupra unui peisaj după Van Gogh, 1957; Van Gogh în natură, 1957; Van Gogh plecând la lucru, 1957).

1990 – Consiliul European a adoptat o declarație comună, prin care a hotărât extinderea relațiilor cu țările Europei Centrale și de Est.

1969 – Generalul Charles de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedinte al Franţei.

1952 – A intrat în vigoare Tratatul de la San Francisco, prin care s-a pus capăt ocupației Japoniei după Al Doilea Război Mondial.

Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate, a fost semnat oficial de 48 de țări la 8 septembrie 1951, la War Memorial Opera House din San Francisco, California, și a intrat în vigoare la 28 aprilie 1952. Uniunea Sovietică a luat parte la conferința de la San Francisco, iar delegația sovietică a fost condusă de viceministrul de externe Andrei Gromîko.

Încă de la începutul conferinței, Uniunea Sovietică și-a exprimat opoziția față de textul propus al tratatului pregătit de Statele Unite și de Regatul Unit. Delegația sovietică a făcut mai multe tentative procedurale nereușite de a tergiversa conferința. Obiecțiile URSS au fost detaliate într-o lungă declarație dată de Gromîko la 8 septembrie 1951.

Declarația conținea mai multe afirmații și revendicări ale Uniunii Sovietice: tratatul nu dă nicio garanție împotriva revenirii militarismului japonez; China comunistă nu a fost invitată să participe deși a fost una dintre principalele victime ale agresiunii japoneze; Uniunea Sovietică nu a fost consultată suficient la pregătirea tratatului; tratatul face din Japonia bază militară americană și atrage Japonia într-o coaliție militară îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; tratatul era în fapt un tratat de pace separat; tratatul încălca acordul de la Yalta, nerecunoscând suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile.

Abia la 19 octombrie 1956, Japonia și URSS au semnat o Declarație Comună prin care au pus capăt războiului și au restabilit relațiile diplomatice.

1945 – A murit Benito Amilcare Andrea Mussolini, conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent.

Intrarea sa în cel de-Al Doilea Război Mondial, alături de Germania lui Hitler, a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui.

Ca prim-ministru al Italiei pentru o perioadă de aproape 21 de ani, și mai apoi președinte al Republicii Sociale de la Salo (Repubblica Sociale di Salò), Benito Mussolini ar fi vrut să redea Italiei gloria Romei Antice și strălucirea Renașterii Italiene.

Economic, pe plan intern, a reușit să reducă sensibil șomajul și să îmbunătățească serviciile prestate de Căile Ferate Italiene, să organizeze Poliția Statului, să înceapă lupta împotriva Mafiei din Sicilia și sudul Italiei.

Prețul acestor aparente realizări economice deosebite a fost denigrarea practic totală a poporului italian și a primului său ministru în afara teritoriului țării, în special la Liga Națiunilor Unite.

A invadat Etiopia în 1935 și a participat la Războiul civil din Spania (1936 – 1939) de partea generalului Francisco Franco, fiind în același timp criticat de Marea Britanie și Franța, ambele puteri coloniale.

Deși, la începutul anilor 1920, a interzis organizațiile catolice ale tineretului italian, mai târziu, în 1929, a îmbunătățit relațiile cu Biserica Romano-Catolică prin semnarea Concordatului cu Papa Pius XI, la 11 februarie 1929. Conform documentului, papei este recunoscută suveranitatea Papalității asupra Vaticanului, iar catolicismul devine religie de stat în Italia. În schimb, Papalitatea recunoștea statul italian. Astfel se încheia o dispută veche din 1871.

1932 – A fost conceput vaccinul pentru imunizarea omului împotriva febrei galbene.

1930 – România a semnat, la Paris, patru acorduri prin care erau reglementate complet şi definitiv obligaţiile financiare ce îi reveneau Ungariei potrivit prevederilor Tratatului de la Trianon şi armistiţiului din data de 3 noiembrie 1918.

1923 – A fost inaugurat Stadionul Wembley din Londra, cu ocazia finalei Cupei FA între Bolton Wanderers și WestHam United.

1920 – Azerbaidjanul a fost înglobat în URSS.

1908 – S-a înfiinţat, la Bucureşti, Societatea Scriitorilor Români, sub preşedinţia lui Cincinat Pavelescu. La adunarea generală din anul următor a fost ales preşedinte Mihail Sadoveanu.

1887 – A apărut, la Bucureşti, Legea pentru înfiinţarea Institutului de Bacteriologie, a cărei conducere a fost încredinţată medicului Victor Babeş.

1859 – Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor unite ale Moldovei şi Valahiei, a dat decretul pentru înfiinţarea Biroului de statistică a Valahiei şi a numit ca şef al acestuia pe Dionisie Pop-Marţian.

1849 – Moţii au eliberat Abrudul, ocupat de Hatvani, iar Ioan Dragoş, trimisul lui Kosuth, a căzut victimă nerespectării armistiţiului, considerat trădător de către moţi, şi a fost executat.

1758 – S-a născut James Monroe, al cincilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii între anii 1817 şi 1825, autorul aşa numitei Doctrine Monroe.

Doctrina Monroe a Statelor Unite proclama pe 2 decembrie 1823 că puterile europene nu vor mai coloniza și nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale continentelor americane. Președintele SUA, James Monroe, a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul celui de-al șaptelea discurs anual asupra stării Uniunii ținut în fața Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale istoriei  politicii externe ale SUA.

1653 – S-a întrerupt domnia lui Gheorghe Ştefan în Moldova. Următoarele luni (aprilie-octombrie 1653), scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă, logofătul acestuia.

Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rând cu alte evenimente ce vizau atât Ţara Moldovei, cât şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii, pe Vasile Lupu.

Sirianul Paul din Alep, martor ocular al răzmeriţelor moldovene, nota în jurnalul său de călătorie: Logofătul nu înceta a trimite mesagii, a intriga şi a face toate silinţele pentru a atrage în partidul său pe toţi oamenii cei mai însemnaţi…, care urau foarte mult pe Vasile şi pe nobilii săi, dimpreună cu toţi grecii lor...

Ţinut sub strajă la închisoarea Şapte Turnuri din Constantinopol, Vasile Lupu îi scria cu indignare succesorului său: ...Mi-ai stricat şi mi-ai dezrădăcinat şi neamul cu morţi rele şi cumplite, ai stins şi avuţia şi odoara agonisită din tinereţele mele până la bătrâneţe…

Gheorghe Ştefan a început să uneltească împotriva lui Vasile Vodă încă în faza incipientă a insurecţiei căzăceşti. Aflat în 1648 la curtea principelui ardelean într-o misiune diplomatică, el mai multe adăogea spre vrajbă, şi în locul trebilor stăpânu-său, în solii au aşedzat treaba sa spre domnie. Câţiva ani mai târziu, în 1651, boierul Gheorghiţă i-a chemat pe Gheorghe al II-lea Rakoczy al Transilvaniei (1648-1660) şi pe Matei Basarab al Munteniei (1632-1654) să-l înlăture pe Vasile Lupu de la conducerea Moldovei.

Confirmat de Poartă şi susţinut de protectorii învecinaţi: Matei Basarab, Gheorghe al II-lea Rakoczy şi de regele polon Jan Kazimir, noul înscăunat era mai mult decât sigur că va avea o domnie de durată.

Situaţia creată după decizia Radei de la Pereiaslav (ianuarie 1654), când o parte a Ucrainei „polone” îşi proclamase unirea cu statul moscovit, l-a tentat pe Gheorghe Ştefan Vodă să se apropie, cel puţin într-o aparenţă diplomatică, de Bogdan Hmelniţki. Domnul moldovean a intrat într-un joc foarte periculos. Pe deoparte, el propunea hatmanului să uite …vrajba şi ura…, iar pe de alta, trimitea ajutoare militare polonezilor. Ca vasal otoman şi cetăţean al Republicii Polone, domnul se aliniase principelui Transilvaniei împotriva alianţei ruso-ucrainene. Dar duplicitara politică a lui Gheorghe al II-lea Rakoczy îi deruta atât pe factorii de decizie primari din Istanbul, Varşovia, Viena şi Moscova, cât şi pe cei secundari de la Iaşi, Bucureşti, Cehrin. Rakoczy, flatat de diplomaţia cazaco-suedeză, ce-i „oferea” Coroana polonă, îi va implica pe Gheorghe Ştefan şi pe Constantin Şerban (domn al Munteniei între 1654-1658) în acţiuni inacceptabile de conducerea Imperiul Otoman.

Împrejurările create de invazia suedeză în Polonia şi declanşarea războiului ruso-polon, în context cu obligaţiile personale faţă de Gheorghe al II-lea Rakoczy, l-au determinat pe domnul Moldovei să întreprindă unele acţiuni de ordin diplomatic şi militar, care, în cele din urmă, îi vor grăbi mazilirea. Astfel, în primăvara anului 1656 se îndreptau din Iaşi două solii însemnate: una către regele Suediei – Karol Gustav (1654-1660), iar alta către ţarul Rusiei – Aleksei Romanov (1645-1676). Ambii monarhi au primit cadouri preţioase, aceasta, însă, nu numai în semn de atenţie – domnul moldovean nutrea şi unele speranţe.

Speranţele nu i-au fost îndreptăţite de potenţialii protectori. Îndepărtata Suedie, cât şi Moscovia ortodoxă erau obsedate de propriile intenţii politice. Proiectele lor geopolitice erau departe de a corespunde aspiraţiilor române, maghiare sau polono-lituaniene. Din partea Stockholmului, Gheorghe Ştefan s-a mulţumit doar cu vizita în tranzit a ambasadorului Weling, trimis de regele Karol la Poartă. Părea mai productiv dialogul cu ţarul moscovit, „duplexul” diplomatic moldo-rus fiind revitalizat de prodecesorul său, Vasile Lupu. În iarna anului 1654, Gavriil Samarin, funcţionar la Posolski Prikaz (Departamentul Soliilor – n.n.) vizita Moldova cu scopul informării voievodului despre actul de la Pereiaslav. Peste doi ani, în 1656, prin intervenţia hatmanului Bogdan Hmelniţki, spre Moscova a plecat o solie moldoveană condusă de mitropolitul Ghedeon, care a negociat un proiect de alianţă moldo-rusă. Tratatul n-a avut consecinţe politice, fiind pentru ţar mai mult un sondaj al situaţiei politice din Moldova.

Gheorghe Ştefan s-a lăsat implicat şi în disensiunile politico-dinastice polono-suedeze. Acţiunea militară a vasalilor est-europeni ai Porţii a constat în participarea contingentelor român (20 000 de moldoveni, 30 000 de munteni) şi ardelean (50 000 de oşteni) împotriva regelui Jan Kazimir. Însă aliaţii au fost părăsiţi de partenerul suedez şi ulterior înfrânţi de tătari. Situaţia celor doi domni români şi a principelui transilvănean se agravase mult după ce aceştia nu s-au supus ordinelor Porţii de a înceta orice manifestare antipolonă şi refuzul de a-şi reorienta lovitura împotriva Transilvaniei.

Gheorghe Ştefan expedia sultanului o sumă suplimentară de bani şi daruri pentru a-i fi iertată insubordonarea. „Nobila intenţie” i-a fost apreciată, dar într-o manieră orientală: „atenţia” i-a fost acceptată, doar că solul care a adus-o îşi sfârşi viaţa în ştreang. Domnul a fost chemat la Adrianopol. Conştient însă de „audienţa” ce i se pregătea, el a luat calea unei îndelungate pribegii, ce a durat un deceniu: 1658-1668. În primăvara anului 1658, tronul din Iaşi a fost ocupat prin dispoziţia turcilor de Gheorghe Ghica (1658-1659).

Cei cinci ani de guvernare a lui Gheorghe Ştefan nu au fost pătrunşi de o semnificaţie deosebită în plan intern. Miron Costin, ca martor şi apropiat al anturajului domnesc, nota că în Moldova din timpul lui Gheorghe Ştefan fu mare bivşug în grâne, în vin, în stupi şi în toată roada.

Gheorghe Ştefan a murit în sărăcie la Stettin. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în Moldova în primăvara anului 1668, fiind înhumat la mănăstirea Caşinu.

1502 – S-a încheiat traducerea în limba germană a letopisețului slavon al domniei lui Ștefan cel Mare – Die Kronicke des Stephan Voyvoda, denumită și Cronica moldo–germană sau Cronica lui Ștefan cel Mare.