2012 – Au avut loc alegerile locale, în urmă cărora USL şi-a adjudecat majoritatea fotoliilor de primar şi de preşedinţi de consilii judeţene.
În ceea ce priveşte prezenţa la vot, peste 60,72% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne.
Cea mai strânsă luptă s-a dat la Cluj, între Emil Boc şi Marius Nicoară, terminându-se cu câştigarea unui nou mandat de primar de către primul dintre candidaţi.
1999 – A avut loc suspendarea bombardamentelor NATO declanşate, la 24 martie 1999, împotriva R. F. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru).
Operaţiunea, numită „Forţa aliată”, a început după eşecul încercărilor comunităţii internăţionale de a rezolva paşnic criza din provincia Kosovo.
Cu o zi în urmă, la 9 iunie, a fost semnat, de către reprezentanţii Iugoslaviei şi cei ai NATO, un acord militar referitor la retragerea forţelor iugoslave din Kosovo, care echivala cu încetarea ostilităţilor.
1998 – Guvernul României a elaborat Programul naţional de integrare a României în Uniunea Europeană, care cuprindea capitole referitoare la domeniile economic, financiar, legislativ, politic, social, justiţie şi afaceri interne.
1997 – Miniştrii de Externe participanţi la reuniunea de la Salonic au adoptat Declaraţia de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Balcani.
1994 – Nelson Rolihlahla Mandela a depus jurământul, devenind primul preşedinte de culoare al Africii de Sud.
Ca şef de stat, Mandela a format Comisia pentru adevăr şi reconciliere, pentru a investiga încălcările drepturilor omului sub apertheid şi a avut numeroase iniţiative menite să îmbunătăţească standardul de viaţă al populaţiei de culoare din Africa de Sud. În 1996, a ratificat o nouă constituţie a Africii de Sud.
Mandela s-a retras din politică în iunie 1999, la vârsta de 80 de ani. A fost urmat în funcţia de preşedintele Thabo Mbeki.
1993 – A avut loc ceremonia schimbului instrumentelor de ratificare a Tratatului cu privire la relaţiile de prietenie şi colaborare între România şi Spania.
Tratatul a fost semnat la Madrid, în februarie 1992, şi a intrat în vigoare la data de 10 iulie 1993.
1967 – A încetat Războiul de Șase Zile dintre Israel, Siria, Egipt și Iordania.
Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.
Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de necesitatea unei reacții militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reușiseră să recunoască o finalitate în acțiunile de multe ori contradictorii inițiate de Nasser.
Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o soluționare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internațional, se întrevedea o atitudine critică față de blocarea strâmtorii, dar, inițial, atât Washington-ul, cât și Londra s-au exprimat împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe și a declarat ministrului de externe israelian Abba Eban că Franța se va opune părții care va declanșa războiul. Deși președintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reacții diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare menită să slăbească nu numai Israelul, ci și Arabia Saudită și Iordania ca aliați ai SUA.
De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la blocarea Strâmtorii Tiran. O implicare a SUA sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă și implicit creșterea credibilității Uniunii Sovietice în regiune.
Nemulțumit de atitudinea expectativă a Occidentului și a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite la coaliția egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului.
Cu scopul de a ajunge la o coaliție internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol, pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unității Naționale, în care Moshe Dayan a fost ministru al Apărării și conducătorul blocului de opoziție de dreapta Gahal, Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu.
Cei doi politicieni au susținut în mod deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.
Pe data de 4 iunie 1967, consilierul președintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acțiuni militare israeliene. În aceeași zi, având în vedere avantajul strategic obținut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliției arabe.
După blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt, armata și guvernul israelian au ajuns să aibă opinii diferite în privința soluționării conflictului. Ca urmare, ministrul de externe Abba Eban a făcut vizite la Paris și Washington. Generalul de Gaulle a declarat, cu acea ocazie, că Franța se va opune oricărei părți care va declanșa războiul.
Guvernele Marii Britanii și SUA au condamnat blocarea strâmtorii și au propus, ca acțiune internațională de valoare simbolică, organizarea unei Regate a Mării Roșii, un fel de demonstrație pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Președintele Lyndon B. Johnson a declarat, la 26 mai 1967, că, deși prefera o soluționare politică a conflictului, SUA nu vor lăsa singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur.
Odată eșuată inițiativa, atât guvernul american, cât și cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez și al circuitului transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea, în caz de război, de o devalorizare a lirei sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile britanice.
După implicarea Arabiei Saudite în conflict și dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au renunțat la opțiunea de rezolvare pe cale pașnică a conflictului și au lăsat mână liberă Israelului. Vizita lui Meir Amit, șeful Mossad-ului, la Washington, pe 31 mai 1967, a avut un rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite față de Israel. Acesta a convins atât conducerea CIA, cât și pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă.
La 3 iunie 1967, Secretarul de Stat american Dean Rusk a recunoscut, printr-o circulară expediată ambasadelor americane din Orientul Mijlociu, imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de Război Sfânt, propagată de statele arabe, și psihologia apocaliptică israeliană, anunțând faptul că SUA nu va mai împiedica o acțiune militară a Israelului. A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziție a devenit publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă, expunea eventualele consecințe ale unui atac israelian. Conform prognozelor lui Rostow, chiar și statele arabe moderate ar fi preferat ca Israelul, și nu o forță străină regiunii, să învingă Egiptul.
Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relație cu dezvoltarea economică și cu o intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menționată și necesitatea rezolvării problemei refugiaților palestinieni ca o condiție a acceptării statului Israel de către arabi.
Totuși, memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă, care își vedeau acum confirmate teoriile de conjurație ale forțelor imperialiste și sioniste, care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel și SUA din timpul administrației Kennedy.
Poziția URSS a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, din cauza unei disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea SUA în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și împotriva escaladării situației la granița dintre Siria și Israel. După izbucnirea războiului, statele Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană.
Poziția României, care întreținea relații politice și diplomatice cu Israelul și adoptase în 1965 așa-numita Declarație de independență în politica externă, a fost interpretată de Uniunea Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziția României prin interesul acesteia ca Israelul și SUA să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a ONU. După Războiul de Șase Zile, Israelul a inițiat deschiderea unei linii diplomatice cu R. P. Chineză, prin intermediul României.
1949 – A decedat Sigrid Undset, scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1928.
Pentru deosebitele ei calități morale sunt elocvente condițiile de creație pe care le-a avut în perioada când a scris măiastra sa capodoperă, care i-a adus consacrarea pe plan mondial, trilogia Kristin Lavransdatter.
Când a început să scrie această trilogie, Sigrid Undset avea 37 de ani, se despărțise de soțul ei și plecase de la Oslo la Lillehammer, era însărcinată și îngrijea cinci copii, trei ai soțului din prima căsătorie și doi ai ei. Unul din băieții soțului și o fetiță a sa erau oligofreni.
Sigrid scria toată noaptea, învingându-și oboseala cu cafea și țigări, iar dimineața, după ce se ocupa câteva ore de copii și gospodărie, se așeza în pat și descifra documente laice și religioase din Norvegia medievală și catolică a secolului al XIV-lea, scrise în latină și în norvegiana veche, documentare absolut necesară pentru lucrarea sa.
După apariția primului volum, în 1920, era atât de epuizată încât nici n-a sesizat excepționala primire de care s-a bucurat cartea. Lucrând în același ritm uluitor, în 1921 și 1922, i-au apărut și celelalte cărți ale trilogiei. În primul volum, Kransen (Cununa), este prezentată o fată din Norvegia de la începutul veacului al XIV-lea, Kristin, fiica lui Lavrans, care refuză să se căsătorească cu logodnicul ales de părinți și se lasă sedusă de un bărbat cu o proastă reputație. La căsătoria cu acesta, Kristin poartă cununa neprihănirii, deși este însărcinată. Acest păcat îl va plăti din greu când, devenind Husfrue („Stăpâna casei”), pune pe roate gospodăria în ruină a soțului său, cu care are șapte copii.
Ultimul volum, Korset (Crucea), reprezintă ispășirea păcatelor din tinerețe, prin moartea soțului și retragerea ei într-o mânăstire, unde și-a regăsit liniștea sufletească.
1947 – Preşedintele SUA, Harry Truman, i-a conferit şefului statului român, la acea dată Regele Mihai I, cel mai înalt ordin american ca o recunoaştere a contribuţiei pe care România a adus–o la cauza Naţiunilor Unite.
1947 – S-a dat legea pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Conducerea armatei a fost reorganizată după modelul sovietic.
1946 – Ministrul de Interne a anunţat descoperirea unor „organizaţii teroriste dirijate de un comandament central”, acestea fiind în fapt grupări de rezistenţă anticomuniste: Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanelor Negre, Glasul Sângelui, Grupul Elena Basarabeanu.
Mulţi din membrii acestor grupări erau foşti legionari.
1940 – Winston Churchill a devenit prim-ministru al Marii Britanii.
1936 – A avut loc inaugurarea oficială a Muzeului Satului (ilustrație). Inaugurarea pentru public a avut loc la 17 mai 1936, concomitent cu cea a întregului parc Herăstrău.
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.
Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor „gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj.
În anii `30 ai secolului XX, în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia ). În ţara noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia”, de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional şi Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti, din 1936, cu caracter naţional.
1912 – În marile oraşe ale Transilvaniei au avut loc greve generale în semn de protest faţă de politica antipopulară a guvernului maghiar.
1906 – A apărut, la Bucureşti, ziarul „Neamul Românesc”, sub conducerea lui Nicolae Iorga.
1895 – A apărut revista „Rândunica”, la Sibiu, unde a publicat George Bariţiu Reminiscenţe, poezie dedicată lui Eminescu.
1884 – A fost adoptată, în timpul guvernării Brătianu, legea de creare a „Domeniului Coroanei”, prin trecerea în folosinţa Casei Regale a României a 12 moşii aparţinând statului.
1881 – Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen, domnitorul României între 1866–1881, a fost încoronat rege.
1877 – Camera Deputaţilor a votat proiectul de lege privind instaurarea ordinului Steaua României, destinat recompensării celor remarcaţi prin fapte excepţionale pe câmpul de luptă.
Prima decernare a ordinului a avut loc în septembrie 1877, în timpul luptelor de la Plevna, când s-au acordat distincţiile militarilor care s–au remarcat în timpul bătăliilor pentru cucerirea independenţei de stat.
1848 – În Ţara Românească s-a constituit Comitetul revoluţionar, compus din Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Constatin Bălcescu, Al.G. Golescu (Negru), C.A. Rosetti,
Dumitru şi I. C. Brătianu, Cezar Bolliac, Ştefan Golescu, Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu.
1774 – Ludovic al XVI–lea a devenit rege al Franţei.
1574 – A avut loc bătălia dintre moldoveni şi turci de la Iezerul Cahulului. Ioan Vodă cel Viteaz s-a predat şi a fost ucis pe 14 iunie.
Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare.
Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.
El obţinuse tronul Moldovei în 1572, unde se obţinea la acea vreme, adică de la turci, cu ajutorul averii strânse în tinereţe, când făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situaţia politică era de aşa natură, încât voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decât cazacii zaporojeni, o populaţie din zona Nistrului, care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor.
După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-a înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Vodă pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.
Ioan Vodă s-a instalat la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcălabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangarzi, să-i împiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei.
Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea târziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.
Pe baza acestor informaţii false, în lipsa altora mai exacte, Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Obluciţa, lângă iezerul Cahulului, la 10 iunie 1574.
În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-i în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, a trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, plecă steagurile şi, punând cuşmele în vârful suliţelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului .
Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, Ioan Vodă s-a retras pe un deal, în satul Roşcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cât şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi.
1415 – A avut loc prima menţiune documentară a spătarului în Ţara Românească. Acesta era un dregator cu atribuţii militare, comandând armata în lipsa domnitorului.
