5 iulie, pomenirea Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Atanasie cel din Aton

În aceasta luna, în ziua a cincea, pomenirea Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Atanasie cel din Aton, și cei împreună cu dânsul, șase ucenici ai lui.

Acest luceafăr stralucind pe firmamentul Sfinților Părinți s-a născut prin anul 930 la Trapezunt,  din părinți de bun neam și fu numit Avramie la Sfântul Botez. Rămas orfan de mamă și de tată la puțină vreme după nașterea sa, a fost primit de o rudă a mamei sale, soția unuia dintre notabilii Trapezuntului.

Când era copil nu era atras de jocuri galagioase, ci își conducea mai degrabă prieteniii în pădure sau în apropierea unei peșteri și juca rolul de egumen. Progresele rapide pe care le făcea în studiile sale îi atrăgeau admirația celor apropiati și, abia ajuns la vârsta adolescenței, fu remarcat de un înalt funcționar imperial în misiune în acel oraș, care se atașa de el și îl lua cu el la Constantinopol.

Primit în casa conducătorului militar Zefinezer (acesta din urmă era rudă cu cei din familia Foca și din familia Maleinos. Fiul său se căsătorise cu verișoara și prietena din copilărie a lui Atanasie), el își continua studiile sub îndrumarea unui învățător remarcabil, Atanasie, și chiar fu avansat curând ca profesor adjunct, în ciuda vârstei sale tinere.

Înclinația pe care o manifesta în domeniul Literelor nu îl făcea sa neglijeze viata ascetica, care ii placuse inca din copilarie; se arata calugar inainte de vreme și luptator inainte de a intra în arena. Se eschiva de la masa imbelsugata a generalului si isi dadea merindele, ce ii erau aduse de doi servitori, in schimbul unei pâini de orz, pe care o mânca o data la doua zile. Nu se întindea pentru a dormi și lupta împotriva somnului stropindu-și fața cu apă rece. Cât priveste vesmintele, le impartea saracilor, iar când nu mai avea nimic de dat, se retragea intr-un colt pentru a se lepada pâna și de lenjeria de corp.

Elevii veneau din toate părtile la Avramie, iar altii paraseau scoala invatatorului sau, nu numai din cauza stiintei lui si capacitatilor de a ii invata pe ceilalti, ci mai ales pentru amabilitatea lui, viata sa sfânta si aspectul sau dumnezeiesc. Împaratul Constantin VII Porfirogenetul il transfera intr-o alta institutie de invatamânt, dar cum discipolii se atașau de el mai abitir decât iedera de stejar, pentru a nu fi cauza unui scandal si a rivalitatii cu fostul sau invatator, Avramie – caruia ii era rusine de laude – se hotărî să renunte la cariera de profesor si cu ea la toate grijile secolului.

Revenit la Constantinopol, după un sejur de trei ani în regiunea Marii Egee, în compania conducătorului militar, acesta ii facu cunostinta cu ruda lui, Sfântul Mihai Maleinos, egumenul Lavrei de la Muntele Kyminas, care era bine cunoscut de toți oamenii de vaza. Cucerit de acest om dumnezeiesc, tânarul ii dezvalui dorinta sa de a îmbratisa viata monahala. Spre sfârsitul discuției, se prezenta la Sfântul Mihai nepotul sau, Nichifor Foca, pe atunci conducator militar al Anatoliilor, care nutri imediat o mare afecțiune, amestecata cu admiratie, pentru Avramie.

Acesta, găsindu-și tatăl spiritual asa cum si-l dorea inima sa, il urma pe Sfântul Mihai la Muntele Kyminas, unde primi curând Schima cea mica sub numele de Atanasie. Batrânul, dându-si seama ca tânarul sau discipol era deja înaintat în practica ascezei si dorind sa faca din el un ostaș al lui Hristos călit în taina supunerii, îi refuza îngăduinta de a mânca o data pe săptamâna, permitându-i sa o faca o data la trei zile și ii porunci sa doarmă pe o rogojină si nu pe un scaun, asa cum obișnuia.

Atanasie, care fu însărcinat în calitate de copist și de ajutor de paracliser, se supunea fără crâcnire la tot ceea ce se împotrivea voinței sale, intr-atât încât ceilalți discipoli de o seamă cu el îl numeau „fiul ascultării”. Dovedi un asemenea zel încât în mai puțin de patru ani ajunse la curătia mintii și, înzestrat de Dumnezeu cu arvuna contemplatiei, fu socotit demn de a trece la stadiul isihiei.

Mihai ii permise sa se retraga într-o chilie de sihastru, la în jur de o milă de manastire,  sa se hraneasca doar cu pâine uscata si apa, o data la doua zile, și să își petreacă întreaga noapte în priveghere. Astfel retras îl găsi Nichifor Focas, in vizita la Kyminas, când veni să îl vadă și îi dezvălui intenția sa de a deveni călugar în compania lui, îndată ce împrejurările o vor permite.

La puțină vreme, cum Sfântul Mihai lăsase să se înțeleagă printre cei apropiati lui ca Atanasie ar deveni mostenitorul sau in ale harului si ale sufletului, unii calugari, crezând ca el voia sa il faca succesor ca egumen, incepura sa deranjeze pe tânarul ascet cu tot felul de maguliri.

Topit în dragostea isihiei si respingând orice onoruri, Sfântul alese si de data aceasta sa se eclipseze si, luându-si doar hainele cu el, doua carti si culionul parintelui sau spiritual, se duse de-a dreptul la Muntele Athos, pe care il admirase din insula Lemnos cu ocazia sejurului sau la Marea Egee, si unde nu traiau pe atunci decât sihastri, locuind in colibe de crengi si care, straini de orice grija, nu detineau nimic si nu lucrau pamântul.

După ce le admira modul de viata cu ocazia unei scurte vizite, se puse sub ascultarea unui batrân cu totul simplu, care locuia in partea de nord a peninsulei, Zygos, dându-se drept un marinar victima unui naufragiu, cu numele Barnaba ; pentru a indeparta orice bănuiala asupra originii sale, se prefacu a fi nescolit și incapabil sa invete macar alfabetul.

Între timp, Nichifor Foca primise deja titlul de chef al armatelor si il cauta peste tot pe Atanasie. El scrise chiar judecatorului din Tesalonic, cerându-i să ancheteze la Muntele Atos. Acesta se adresa protosinghelului Stefan care ii raspunse ca nu avea cunostinta de existenta acestui calugar.

În ziua Nașterii Domnului, cu ocazia privegherii la care erau adunați toți atonitii in micuta biserica Protaton  din Karyes, protosinghelul  recunoscu in alura plina de noblete a tânarului Barnaba pe calugarul care ii fusese descris si îi porunci sa citească predica Sfântului Grigorie Teologul.

Atanasie începu sa îngâne ca un copil, dar protosinghelul îi porunci să citească „asa cum stia”; nemaiputând sa se ascunda, începu sa citeasca în așa fel încât toți călugarii venira să se prosterneze plini de admiratie in fata lui.  Cel mai de vază dintre ei, Paul din Xiropotamu prezise ca acela care venise mai târziu decât ei pe Munte avea să fie inaintea lor în Împărăția lui Dumnezeu si că toti calugarii aveau să se supună lui.

Protosinghelul  îl lua deoparte pe Atanasie și, aflând adevarul, ii promise sa nu il tradeze si ii atribui o chilie singuratica, la trei stadii de Karyes, unde putea fara tulburare sa stea de vorbă doar cu Dumnezeu. Acolo Sfântul își asigura existența copiind cărți și dovedi asemenea dexteritate în această activitate încât copia, cu o  caligrafie eleganta și îngrijita, o Psaltire pe săptămână.

Dar lumina nu putea sta ascunsă multă vreme pe Munte si când fratele lui Nichifor, Leon Foca, veni in pelerinaj la Athos pentru a aduce rugaciune de multumire lui Dumnezeu după un razboi victorios împotriva barbarilor, reuși să îl descopere pe Atanasie.

Călugarii atoniti, constatând ca acest călugar era atât de îndrăgit de personaje de rang înalt, îl rugară să mijlocească la Leon pentru ca biserica Protaton sa fie refacuta și construita mai mare. Atanasie obținu imediat ceea ce a cerut si dupa ce și-a luat ramas bun de la prietenul său  de vază, reveni în singuratatea sa. Dar cum calugarii veneau neîncetat sa îi ceară sfatul, el se eclipsa din nou, în căutarea isihiei, și se retrase în partea de sud a Muntelui, într-un loc pustiu, bătut de vânturi, Melana.

Acolo fu crâncen ispitit de demon care își vădi față de ascet toate uneltirile lui și mai ales „războiul acediei”, încercarea specifica sihaștrilor. Vrăjmasul îi provoca o asemenea uscăciune spirituala încât, ajuns aproape la descurajarea totală, Atanasie își dorea să părăsească acel loc ; dar într-un ultim efort hotărî să rabde până la sfârșitul anului.

În ultima zi, pe când se pregătea sa părăsească Melana, cum nu găsise nici un fel de liniște în această încercare, o lumină dumnezeiască îl străbătu dintr-odată, umplându-l de o bucurie de nedescris și aducându-i darul lacrimilor, pe care le vărsa de atunci, fără nici un efort, până la sfârșitul zilelor sale ; de aceea locul îi deveni atât de drag pe cât îi fusese de urât mai înainte.

Tocmai atunci Nichifor Foca primise comanda întregii armate bizantine pentru a elibera Creta de arabi, care înspaimântau toate țărmurile prin incursiunile lor în scopul de a jefui;el trimise soli în centrele manastiresti din acele timpuri – cu deosebire la Athos, căci aflase de la fratele său că Atanasie se găsea acolo – cerând să îi fie trimiși călugări în stare să îl ajute prin rugăciunile lor.

Părinții din Sfântul Munte reușiră să învingă toata rezistenta iubitorului isihiei, amintindu-i ca mai multi calugari se aflau prizonieri in mâinile arabilor și astfel Atanasie sosi în Creta în compania unui călugăr mai în vârsta, la putin timp de la izbânda lui Nichifor (961).

Purtat pe valurile bucuriei de a-și fi regăsit părintele spiritual, acesta îi confirma că înca avea intenția de a se retrage din lume si îl implora să pună bazele unei manastiri in apropierea sihastriei sale pentru a se adăposti amândoi. Omul lui Dumnezeu, considerând ca a lucra pentru propria mântuire era deja o sarcină prea grea și evitând orice ocazie care i-ar fi adus grija si imprastiere, refuza această propunere și se întoarse la Athos.

Nichifor trimise după el pe unul din cei apropiați lui, Metodie care deveni apoi egumen la Kyminas și acesta din urma reusi sa îl convingă pe Atanasie sa intreprinda constructia manastirii.  Cu aurul oferit de Nichifor, un paraclis fu construit în scurt timp si fu inchinat Înaintemergatorului  cu chilii de sihastru pentru Atanasie și Nechifor (acesta chilie exista încă, la cinci minute de Lavra) ; după plecarea lui Metodie se începu construcția unei mari biserici a Maicii Domnului și a Lavrei, numita „din Melana” (numită Lavra, în amintirea manastirilor aproape-sihastre de altadata, fundatia era dintru început destinata unei manastiri cenobitice), pe locul unde Atanasie fusese izbavit din acedie prin viziunea luminii dumnezeiești.

Atanasie alunga prin rugăciune demonul care îi paraliza pe muncitori, aceștia hotarâră să devina calugari și fura tunsi de catre Sfânt care, înainte de a-i accepta ca discipoli, se duse sa primeasca schima cea mare monahiceasca din mâinile unui sihastru din împrejurimi, Isaia.

În acel an (962-963), o foamete cumplita lovi întregul Imperiu încât aprovizionarea Lavrei fu întrerupta. Hotarând să mearga sa ceara sfatul batrânilor din Karyes, Atanasie intâlni pe drum pe Maica Domnului, care facu sa tâsneasca în fata lui un izvor cu apa din abundenta (pe locul actual al Aghismei Sfântului Atanasie. Acest episod nu apare în Viața Sfântului , dar a fost transmis prin tradiția orala) si Ea îi ceru să nu fie nelinistit căci ea avea să ocupe pentru restul vremii sarcina de econom al Manastirii (de aceea, pâna astăzi, nu există econom la Lavra, doar sub-econom și este venerată icoana Maicii Domnului Economita).

Iar când Sfântul se întoarse la Mănăstire, Prea Sfânta îi arăta hambarele pline. Prin harul lui Dumnezeu si rugăciunea Sfântului, lucrările inaintara cu repeziciune, in ciuda marilor greutati datorate terenului accidentat, plin de pietre și hatisuri.

La biserică, dotată cu două strane în formă de cruce (prima biserică de acest tip, zisa „atonita”, care se generaliza apoi in intreg Imperiul), fu adăugată o sală de mese (cu 21 de mese din marmura dintr-o singura bucata, care exista si astazi la Lavra, asemeni altor numeroase obiecte din epoca Sfântului, îndeosebi cârja sa pastorală și crucea cea grea din fier pe care o purta), camere de oaspeți, un spital dotat cu baie, un apeduct, o moara si tot ceea ce era necesar vietii intr-o mare manastire.

Numărul călugărilor crescu repede iar Sfântul veghea la organizarea comunitătii, ocupându-se în cele mai mici detalii atât de Sfintele Liturghii cât și de treburile zilnice, după modelul manastirii Studion : în așa fel incât totul sa fie îndeplinit cu demnitate și în ordine iar călugarii, eliberați de toate bunurile și de propria voință, să poata persevera  într-o singura inima si fără grija în slăvirea neîntrerupta a lui Dumnezeu.

Pentru Sfântul Atanasie, viața manastirii consta în „a privi împreună scopul vietii, adica mântuirea, si a forma in viata cenobitica o singură inima și o singură voință. Pentru ca intr-o singura dorinta toate fratiile sa constituie un singur trup cu mai multe membre” (Tipicul Sfântului Atanasie, editura Meyer pagina 115).

Totul părea să decurgă cât se poate de bine, când iata ca sosi vestea incoronarii lui Nichifor pe tronul imparatesc (963). Descumpanit in fata a ceea ce el considera ca o tradare, Atanasie, sub pretextul unui drum la Constantinopol, se imbarca pe data impreuna cu trei discipoli.

Dar abia îndepărtându-se de țărm, îl trimise pe unul dintre ei după suveran, cu o scrisoare anunțându-și demisia ; îl însarcină pe al doilea, Teodot, să duca această veste Lavrei și împreună cu al treilea, Antonie,  se îndrepta spre insula Cipru. Acolo se prezentară la manastirea „Preotilor”, dându-se drept pelerini care, renuntând să mai meargă pâna în Țara Sfânta, ocupată de saracini, voiau să traiasca în împreujurimi ca asceți. Bucuria lui Nichifor când îl intâmpina pe trimisul părintelui său spiritual se intuneca repede  când îi citi scrisoarea și imediat ceru sa fie cautat Atanasie. În acest timp Lavra, lipsită de părintele sau, cadea în ruine iar călugarii orfani nu își putea găsi nici consolare nici armonie.

Când cei doi fugari aflară că egumenul fusese informat că împăratul căuta doi călugari corespunzând semnalmentelor lor, părăsiră locurile unde se aflau. Vânturile îi împinseseră pâna la litoralul Asiei Mici, lânga Attalia iar Atanasie avu o viziune cu starea paraginită în care se afla Lavra și anunțându-i că sub conducerea lui i se predestina un viitor strălucit. Numai ce se hotărâseră să ia drumul întoarcerii că providența îi făcu să îl reîntâlnească pe Teodot, care era în drum spre Cipru în căutarea Sfântului ca să îl informeze de situația de la Athos.

La întoarcerea sa în mănăstire, Atanasie fu primit de către călugari precum Hristos la Ierusalim iar Lavra se trezi din nou la viață. La scurta vreme Atanasie se duse la Constantinopol. Împăratul Nichifor, confuz, nu îndrăznea să il primească în fastul in care o facea de obicei și imbracat  cât se poate de simplu lua pe Sfânt deoparte, în camera sa, pentru a-si cere scuze si sa il convinga sa rabde până când circumstanțele îi vor permite să își țină promisiunea.

Lui Atanasie îi revelase  Dumnezeu ca Nichifor avea să moară pe tron, așa că îl încuraja la dreptate si blândețe, apoi își lua la revedere, având cu el un hrisov care acorda Lavrei titlul de Manastire Imperială, cu o rentă anuală considerabilă și îi ceda manastirea Sfântul Andrei din Peristera în regiunea Tesalonic, ca anexă metoc (aceasta manastire fusese creată în secolul anterior de către Sfântul Eftimie cel Tânar. După unii Jean Tzimiskis e cel care darui această manastire Marii Lavre).

Întors la Athos, Sfântul  prelua din nou conducerea lucrărilor. În cursul amenajării portului, fu grav rănit la picior și trebui să ramâna la pat trei ani, dar profita de această imobilizare pentru a se consacra mai mult lui Dumnezeu și conducerii spirituale a fraților.

La moartea lui Nichifor Foca, asasinat de Jean Tzimiskis care urca pe tron (969-976), cum noul suveran nu îl agrea prea mult pe Sfânt din cauza atașamentului sau pentru suveranul precedent, unii dintre sihastrii atoniti, oameni simpli legați de vechiul lor mod de viață, îl acuzară pe Atanasie că transforma Sfântul Munte într-un loc monden prin construcțiile sale, plantațiile și constituirea unei mari manastiri.

Împăratul îl convoca pe Atanasie la Constantinopol, dar Sfântul își lăsa asupra lui o amprentă atât de puternica încât Tzimiskis isi schimba complet atitudinea și îi dubla renta printr-un hrisov. Apoi îl trimise la Athos pe Eftimie din Studion, cu misiunea de a calma conflictul provocat de diavol și pentru a da Sfântului Munte prima sa organizare oficială (972). [Actul, numit „Tragos”, semnat de împărat, Atanasie si 57 de egumeni și calugari, care a atestat de aceasta misiune, e păstrat la Karyes. Nu este expus, în prezența Sfintei Comunități, decât cu rare ocazii.]

Din acel moment, mănăstirile cenobitice au înlocuit chiliile (atunci fură construite printre altele manastirile Vatoped, Iviron și Dochiariu), iar sihaștrii se reconciliară cu cenobitii facând între ei schimburi de bunuri : unii ofereau cenobitilor grija lor pentru isihie și pentru rugăciunea neîncetată, ceilalti procurau sihastrilor ordinea și armonia sub diriguirea egumenului, plasat în centrul comunitatii precum chipul lui Hristos.

Sihastri puteau fi vazuti abandonându-si pustia, egumeni renuntând la manastirea lor și chiar Episcopi demisionând pentru a veni sub conducerea lui Atanasie. Discipoli nenumarati alergau spre muntele Athos , veniti din Italia, din Calabria, din Arnalfi (Manastirea Amalfitanilor, cea mai importantă dintre cele trei manastiri italiene cunoscute la Athos și care urma probabil regulile Sfântului Benedict, rămase în activitate pâna în secolul XIII), din Iberia / Georgia.

Sfântul Atanasie avea o asemenea afecțiune pentru Ioan Ibericul încât îl numi în Testamentul său epitrop al Marii Lavre, însărcinat să supravegheze disciplina monahicească și să vegheze la numirea Egumenului caci se plângea ca in zadar și-a căutat un succesor. Sfântul Ioan era decedat la moartea Sfântului Atanasie, fiul sau Sfântul Eftimie fu numit epitrop dar nu putu să se achite normal de aceasta sarcina din cauza disensiunilor dintre greci și georgieni care apăruseră la Iviron. Cele două mânăstiri au întretinut totuși întotdeauna relații privilegiate, și în fiecare an Egumenul de la Iviron prezideaza sărbătoarea  Sfântului Atanasie) și din Armenia.

Si chiar pustnici renumiti, precum preafericitul Nichifor cel Gol, preferau sa renunte la austeritatea lor pentru a se bucura de invatatura Sfântului Egumen si pentru a gasi desavârsirea prin asceza umilintei si a ascultarii.

Rugăciunea Sfântului era atât de puternică împotriiva diavolilor încât  aceștia din urma înconjurau Muntele în mod nevăzut, fără a putea sa se atingă de calugari, dar continuau să îl atace pe Atanasie. Într-o zi ei ispitiră pe un calugar neatent –  care nu aprecia tensiunea ascetica a Sfântului – sa atenteze la viata acestuia. El se duse noaptea la ușa chiliei Egumenului dar îndată ce Atanasie ieși și îl îmbrățișa părintește, nefericitul lăsa să-i cadă spada și, cazând  la picioarele lui, își mărturisi intenția necurată. Sfântul îl ierta imediat și îi arăta de atunci o afecțiune mai mare decât celorlalți discipoli.

Facându-se totul pentru toți, calugări ai cenobiei, asceți din împrejurimi sau pelerini veniți din toate părtile pentru a gasi la Lavra vindecarea sufletului său a trupului, Sfântul Atanasie nu își înceta totusi conversația sa permanentă cu Dumnezeu și nici luptele sale ascetice.

În perioada postului nu mânca nimic toată săptamâna iar în timp normal regimul său era cel al călugarilor supuși celor mai aspre canoane. Când participa la masă, își împărțea partea lui în așa fel încât, fără ca cineva să își dea seama, el nu mânca mai nimic în afara anafurei împărțite după sfânta Liturghie.

Toată vremea pe care nu si-o petrecea învătându-i sau spovedindu-i pe discipolii sai, o consacra rugăciunii, întotdeauna scăldată în lacrimi iar batista sa, care era intotdeauna înmuiata, a vindecat bolnavi în mai multe rânduri. Conducător și îndrumator cu o autoritate incontestabila, el se făcea, asemeni lui Hristos, slujitorul tuturor și acorda o atentie deosebita bolnavilor, ocupându-se el însuși de sarcinile care ii dezgustau pe ceilalti călugari. Îi considera pe leproși drept cea mai mare comoară a Lavrei și îi dădea în grija discipolilor celor mai încercați.

Când unul din calugari murea, Sfântul se ducea lânga trupul lui si izbucnea în plâns – nu hohote de emoție ci lacrimi de mijlocire pentru mântuirea celui plecat – iar când se ridica, având fața înroșită ca de foc, îl slăvea pe Dumnezeu pentru faptul de a-i fi oferit pe discipolul său ca sacrificiu plăcut.

Comunitatea, mai întâi limitată de catre imparat la 80 de calugari ajunse la 120 la sfârsitul vietii lui Atanasie și ea nu înceta să crească (ea va numara 700 în secolul XI.). Sfântul  ramânea însă pentru fiecare ca un părinte. Îsi încuraja calugării să lucreze cu mâinile lor pentru a evita trândavia, mama a tuturor viciilor si le dădea exemplul fiind întâiul în lucrările cele mai dificile, care nu erau lipsite de cântecul psalmilor și de sarea Cuvântului dumnezeiesc.

Îi învăta ca scopul vieții călugărești, în cenobie, ramânea acelasi ca și pentru sihastri : „a se pregati pentru iluminarea de catre Duhul Sfânt, prin curătirea minții, sufletului și trupului” (Tipicul, p.102). Într-o zi, călugarul Gherasim se duse la o chilie unde se retrăsese Sfântul și îi văzu fața arzând ca o vatră. Mai întâi se dădu înapoi înspăimântat dar când se apropie din nou, îl contempla radiind și înconjurat de o aura îngerească. Pentru ca țipând își trăda prezența, Atanasie îi ceru să jure că nu va vădi nimănui ceea ce văzuse.

Aceasta familiaritate cu Dumnezeu îi procura Sfântului o înțelepciune divină atât în învățarea comunitații cât și in corectarea greselilor calugarilor. Atunci când impunea fratilor un canon, îl urma și el și chiar dacă în public avea o atitudine austera si magistrala, când se afla cu discipolii, în particular sau pentru o muncă în afara, era întotdeauna simplu, hazliu si de o mare blândete.

A vindecat pe mulți bolnavi, după ce le-a aplicat plante medicinale pentru a ascunde puterea rugaciunii sale. Si mulți dintre cei care veneau sa îi mărturiseasca pacate ce dainuiau, precum mânia sau invidia, plecau de la el eliberați dupa ce Sfântul ii atingea cu cârja sa pastorala spunându-i fiecăruia : „Du-te în pace, nu mai suferi de nici un rău!”.

Pentru a răspunde nevoilor comunității, se întreprinse extinderea bisericii iar lucrările înaintară repede datorită donațiilor imperiale și ale prietenilor lui Hristos, nu mai ramânea de terminat decât cupola. Sfântul, care primise de la Dumnezeu revelația sfârsitului sau, dupa ce si-a incurajat discipolii intr-o ultima cateheza, isi imbraca hainele de sarbatoare, isi punea culionul Sfântului Mihai Malein, pe care nu il purta decât la marile ocazii, si urca pe schelarie pentru a inspecta lucrările (5 iulile 1001). Dintr-odată cupola se prăbuși, antrenând pe Sfânt și pe cei șase călugări care îl însoteau. Cinci dintre ei muriră pe loc, doar Atanasie și zidarul Daniel rămaseră în viața, striviți sub darâmături.

Timp de trei ore vocea sfântului a putut fi auzită : „Slavă ție Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu!”. Când călugării cuprinși de spaimă reușiră să îl elibereze, îl găsiră mort, cu mâinile în cruce pe piept, neavând decât o rană la picior. Trupul său ramase intact și că adormit timp de trei zile, pâna când toti atoniții, în numar de aproape trei mii, se adunară pentru a participa la funeraliile Părintelui și patriarhului lor.

Din rana sa se scurse atunci sânge proaspat, care fu luat cu graba si care facu multe vindecari. Mai târziu, Sfântul Atanasie nu a încetat să mijlocească în mod miraculos pentru cei care veneau să se închine la mormântul său, în fața căruia arde veșnic o candelă.

Când Marea Lavra sarbatori întoarcerea sa la viața cenobitică, la 5 iulie 1981, după mai multe secole petrecute în idioritmie un lichid parfumat se prelinse dintr-odată pe sticla care proteja icoana care acopera mormântul, manifestând mulțumirea Sfântului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Lampadie.

Acest sfânt din pruncie dându-se pe sine spre viata sihastreasca, si Duhului supunându-si trupul prin înfrânarea poftelor si prin dese rugaciuni, a stralucit ca soarele, si a luminat pe cei ce erau întunecati cu demonice înselaciuni. Si traind a facut multe minuni, precum si dupa ce s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea nevointei Sfântului Mucenic Vasile, si a celor împreuna cu dânsul 70 de mucenici, ce au marturisit în Schitopoli.

Tot în aceasta zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului Mucenic Iulian, ce este lânga târg.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului cuvios Mucenic Chiprian, care în Constantinopol la anul 1679 de sabie s-a savârsit.