Critica asta de babă plicitisită care stă în fața porții și comentează orice, de la cât de murdară este vaca vecinului până la culoarea fustei țaței vecine este un sport național. Sigur că astfel de comentarii, de multe ori asemănătoare cu baba noastră plictisită sunt enervante atunci când sunt făcute doar pentru că așa este moda, ăsta este momentul, dacă critică Ghiță și Leana hai să criticăm și noi.
Începem direct. Naționala României de fotbal. Și pe vremea lui Hagi și Gică Popescu se găseau destui să critice. Ba că se ratează mult, ba că Hagi este egoist, ba că nu jucăm nimic, ba că Iordănescu are preferații săi pentru selecție. A venit și Pițurcă, și Răzvan Lucescu și iar Pițurcă și Iordănescu din nou, puțin Boloni dar comentariile au continuat. Nimic nu a convenit. Critica curgea la fel de puternic ca apa murdară pe canalele Dâmboviței. Vina era mereu a selecționerului, indiferent de numele său.
La acea conferință de presă în care Hagi spunea că ar merita o statuie individuală sau colectivă alături de colegii săi de generație, chibiții râdeau: uite bă și la ăsta, vrea statuie! Păi Hagi avea dreptate când prorocea dezastrul! După ei nu venea nimic, nici un jucător care să promită o carieră strălucită. La noi, potențialele talente sunt luate mereu de presă pe sus după fiecare prim gol sau fiecare pasă de gol. Interviuri, reportaje acasă la jucător, reportaje acasă la primul antrenor care de regulă ne spunea cum îl învăța el pe jucător să dea pase și să ajungă mare fotbalist. Apoi, urma inevitabil comparații cretinoide: noul Hagi, noul Răducioiu, noul Mutu, noul Dobrin…
După ce s-au umplut pagini de ziare de sport, de tabloide, de site-uri, jucătorul vizat are inexplicabil o cădere de formă. De cele mai multe ori, definitivă. Așa este la noi, goana după audiență. Spunea cineva că ne place să distrugem totul. Prea multa atenție strică un tânăr în formare, unii sunt copleșiți iar altora li se urcă vedetismul la cap.
Adaug și faptul că ori de câte ori un jucător tânăr dă semne că ar fi un pui de fotbalist este scos imediat pe tarabă, la vânzare, de către cluburi înfometate de bani. Jucătorul, potențial talent și viitor pentru națională pleacă la un club afară unde stă rezervă sau trece prin mii de împrumuturi. Logic, acel jucător dispare din radarul unei posibile selecții. Iar asta se întâmplă foarte des în România.
Apoi, după fiecare meci nereușit se analizează mai puțin jocul echipei din punct de vedere tehnic. Pentru că pe baba bârfitoare o doare în coada măturii de asta. Ea vrea scandal, sânge pe pereți, geamuri sparte și smurdul la ușă. Se caută morbid defecte ale antrenorului, ce face antrenorul, cu cine are relații antrenorul, cu ce impresar este prieten antrenorul, dacă este stelist, dinamovist, rapidist, petrolist, clujean de la ”U” sau de la o altă echipă. Când antrenorul era român toată suflarea cu tot cu purcel și cățel dorea un antrenor străin. Că e în afara sistemului și o să facă echipa fără intrese. Ok…
A venit antrenor străin, povestea numirii sale nu o mai reiau ea fiind cunoscută. Naționala era în declin evident după acel eșec cu Albania de la europeanul francez. Chestia e că nu jucam fotbal și nu jucăm nici acum. Un bun amic, antrenor în Spania, sud-american de origine, îmi spunea că nu avem jucători de valoare în România. Idee întărită de un agent FIFA francez, bun prieten care îmi spune din când în când, dă-mi un jucător român bun pentru primele 6 locuri din Franța sau Germania. Păi pe cine să dau? Că nu avem!
Ca să ai o națională bună de fotbal ai nevoie de fotbaliști buni. Adică băieți dispuși la efort, cu iubire de tricolor, patrioți, genul de sportivi care se emoționează la imn din suflet și nu doar pentru că o lacrimă dă bine în camera de luat de vederi și apoi în presă sau pe facebook. Sportivi gen Dorinel Munteanu, Hagi, Lăcătuș, Mateuț, Andone, Klein, Gică Popescu, Sabău, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Silviu Lung, Costică Ștefănescu, Ungureanu, Cămătaru, Crișan, Irimescu, Balint, Boloni și exemplele pot contiua ne făceau să fim cu adevărat fericiți privind jocul de fotbal. Ăștia de azi nu nici o treabă cu naționala!
Se reproșează astăzi neconvocarea lui Budescu și Alibec. Da, doi fotbaliști buni, cu pedegree dar cu probleme la acest moment. Budescu vine după o accidentare și nu cred că era logic ca jucătorul, Steaua și FRF să riște o recidivă a accidentării iar Alibec încă se caută, este nervos, are mereu ceva de reproșat iar atitudinea sa nu ar fi fost deloc bună în acest butoi cu pulbere care este naționala (vezi discuția aprinsă și deloc amicală dintre Maxim și Nicolae Stanciu la finalul meciului cu Armenia).
Statistic, România era îndreptățită să câștige meciurile de acasă cu Muntenegru și Danemarca după numărul de ocazii avute și posesie. Cu Muntenegru am ratat și un penalty în ultimul minut de joc prin Nicolae Stanciu. Cu danezii, Keșeru a ratat două ocazii uriașe cât roata carului iar în deplasarea din Kazakhstan, Enache a ratat întâlnirea cu mingea și implicit golul cam de pe linia porții. Șase puncte pierdute din cauza unei lipse clare de concentrare a actualului fotbalist român interesat mai mult de facebook și gagici decât de jocul sportiv în sine.
Victoria de ieri a tineretului în deplasarea din Bosnia este îmbucurătoare și ne dă speranță pentru viitor. Ar fi ceva de promovat de acolo, Denis Man, Florinel Coman, Nedelcu, Costache. Sunt promisiuni dar acești jucători trebuiesc urmăriți cu atenție și păstrați într-un mediu profesionist de practicare a acestui sport și de ce nu și într-un mediu de educație ridicat.
Daum nu are nici o vină. A venit cu o idee bună, cu ceva schimbări în viața naționalei doar că nu prea are cu cine. Și mă uitam ieri la nesimțirea cu care tratau fazele de joc jucătorii noștri. Șuturi penibile, pase neglijente, execuții hilare. Asta nu mai ține de un selecționer ci de prgătirea jucătorului, de forma lui, de psihic, de voință și implicare. Aici este diferența dintre noi și restul lumii iar comparația între generații am facut-o mai devreme.
Fotbalul românesc are nevoie de cluburi stabile și programe de dezvoltare a sectorului juvenil. Poate că acel campionat de tineret speranțe ale cărui meciuri să se dispute înaintea partidelor seniorilor, ca pe vremuri, trebuie reînființat. Finanțarea sportului de către primării cu un procent de 5% din buget este un început dar aceste facilități trebuiesc extinse la nivel național. Este mult de muncă pentru că 27 de ani nu s-a făcut nimic și ne-am trezit dintr-o dată că nu mai avem sport.
În handbalul românesc, când Kim Rasmussen a avut rezultate mai puțin bune în startul campaniei europene din sezonul 2015-2016 toată lumea s-a grăbit să strige că trebuie dat afară fără regrete. Printre corul bocitoarelor se afla, firește, și Gheorghe Tadici, fost selecționer al României care spunea că danezul asta duce handbalul de râpă. Numai că, cei din conducerea CSM București au mers mai departe cu Kim pe bancă și au dat lovitura câștigând Liga Campionilor când nimeni nu dădea nici o șansă echipei noastre.
Sunt momente în care trebuie să învățăm de la străini, să acceptăm că avem o perioadă proastă și să-i lăsăm să construiască. Pe viitor vom avea de câștigat din asta. Așa cum au avut spaniolii de învățat când tehnicienii români i-au învățat handbal acum mulți ani, le-au organizat cluburile interne și le-au întocmit programe serioase de pregătire. Acum spaniolii sunt sus și au venit în România să ne pună naționalele pe picioare. La fel și cu fotbalul. Încă nu este momentul venirii unui antrenor autohton la echipa națională. Mai este mult de muncă în spatele fotbalului, mai sunt multe de construit iar misiunea asta nu este pentru un tehnician român. Se vorbește de Contra la națională. Păi vă dați seama câte discuții și scandaluri va genera antrenorul dinamovist? Câte discuții după fiecare selecții și câți oameni de fotbal vor plânge iar ca bocitoarele că duce ăsta naționala de râpă pentru interesele sale?
Așa că înainte de a fi patriot trebuie să fii logic și de asta are nevoie acum sportul românesc. Altfel riscăm să trăim o veșnică telenovelă și o viață profund tabloidizată. Aferim!
