Cel dintre sfinţi, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeaşi cetăţi. Şi după dânsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea când erau prigoniri cumplite şi cu anevoie de răbdat, de la păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, când mucenicilor lui Hristos le erau strimte temniţele şi legăturile, iar sângele lor uda cetăţile, uliţele şi câmpurile.
În nişte vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele şi de supărare, ocârmuia acest Sfânt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare şi întru nespuse osteneli. Iar cu învăţătura şi cu chipul bărbăţiei sale, cel nebiruit în credinţă, a întărit pe mulţi din cei ce erau slabi cu sufletul şi fricoşi, i-a scăpat de cădere şi mulţime mare a adus către cunună mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit şi el pentru Hristos. Şi, umblând prin Tir, prin Fenicia şi prin Palestina, îşi întărea oile cuvântătoare prin scrisori şi le împuternicea cu darul Sfântului Duh.
Temându-se că nu cumva, înfricoşându-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua şi noaptea îşi ridică mâinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dânşii. Apoi, întorcându-se iarăşi în Alexandria, slujea celor ce erau închişi prin temniţe pentru sfânta credinţă, al căror număr era de şase sute şaizeci. Dintre aceştia era o mulţime de preoţi şi de clerici, care au fost omorâţi toţi cu diferite chinuri; de a căror pătimire – în care au răbdat până la sfârşit -, Sfântul Petru se bucură cu duhul.
Păscând el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învăţături, prin mijlocul griului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi vătămând cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputând cu dânsul, certându-l şi înfricoşându-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, slugă şi înşelătorul, şi din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfântul Petru a blestemat pe acel hulitor şi, despărţindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăşte lumina şi nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sunt rele, şi nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleşug sau cu cuvinte cu meşteşug împletite, n-a putut să-l înşele. Iar Sfânta Biserică creştea şi se înmulţea în Alexandria, deşi erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica şi a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mântuirea, care-şi puneau în primejdie nu numai avuţia, ci şi viaţa, alergând la învăţătura Sfântului Petru şi la Sfântul Botez, lepădându-se de slujba idolească.
Înştiinţându-se despre aceasta păgânul împărat Maximin, care stăpânea atunci părţile de răsărit şi petrecea în Nicomidia, că mulţi prin învăţătura Sfântului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostaşi, ca să-l prindă pe Sfântul şi să-l aducă legat la dânsul. Ajungând trimişii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfântul Petru în biserică, cu mulţime de popor credincios, săvârşind pomenirea tuturor sfinţilor. Şi luându-l pe el, au pus asupra lui legături grele şi s-a făcut în popor mare tulburare şi gâlceava, căci unii se tânguiau pentru dânsul, iar alţii strigau, zicând: „Pentru ce ne răpiţi pe păstorul nostru?” Şi s-a adunat toată Alexandria, vrând să-şi pună sufletul pentru păstorul lor şi striga poporul asupra împăratului şi asupra trimişilor lui.
Văzând tribunii tulburarea şi gâlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfânt în temniţa ce era aproape de biserică şi au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mâniat foarte şi a scris înapoi către dânşii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învăţătorul creştinesc şi pe toţi cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luând tribunii scrisoarea împăratului, se sârguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfântul Petru că să-l taie. Dar poporul, care şedea la uşa temniţei ziua şi noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulţime fără număr adunată, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, călugări şi călugăriţe, care nu se depărtau de temniţă, fiind legaţi cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Când au văzut ostaşi înarmaţi venind către temniţă ca să-l scoată pe Sfântul Petru şi să-l taie, au strigat toţi cu un glas, zicând: „Mai întâi ucideţi-ne pe noi toţi, dacă aveţi poruncă de la împăratul vostru, şi după aceea veţi lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învăţătorul şi doctorul sufletelor noastre”.
Acestea auzind tribunii şi văzând mulţime de popor, nu voiau să facă multă şi mare vărsare de sânge, ci se sârguiau, ca în taină, să taie capul Sfântului şi să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcându-se, s-a înştiinţat Arie că arhiepiscopul care îl despărţise pe el de Biserica apostolică, şade în legături şi în temniţă şi are să fie omorât pentru Hristos; a venit cu vicleşug şi cu pocăinţă făţarnică, pentru că nădăjduia că după dânsul să se suie el pe scaun şi să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca şi cum şi-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe nişte preoţi, mai cu seamă pe Ahila şi pe Alexandru, să roage pe Sfântul Petru pentru dânsul, ca să-i ierte greşeala şi să-l primească în sânul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii şi de departe citeşte gândurile omeneşti, văzând inimă cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru şi i-a descoperit tot vicleşugul acelui blestemat eretic, şi a poruncit ca să nu-l primească în Sfânta Biserică. A doua zi, mulţi din cetăţenii cei binecredincioşi şi cinstiţi, împreună cu preoţii Ahila şi Alexandru, intrând în temniţă, l-au rugat pe sfântul arhiepiscop, căzând la picioarele lui, ca să-l ierte şi să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plângând şi suspinând, a răspuns lor: „Nu ştiţi, iubiţilor, pentru cine mă rugaţi pe mine! Mă rugaţi pentru acela care voieşte să dărâme Biserica lui Hristos! Ştiţi că eu iubesc toate oile mele, şi n-aş fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toţi rog bunătatea lui Dumnezeu, că tuturor să le dea iertare de păcate şi mântuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuşi Dumnezeu şi de Sfânta Biserică.
Nu atâta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greşit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii şi Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; iar puterile cereşti zic: Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de ruşine, cu hula sa, îndrăzneşte a face despărţire între Tatăl şi între Fiul şi între Duhul Sfânt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mânie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!”
Zicând acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toţi cei ce îl rugau pentru Arie şi nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luând la o parte pe preoţi, pe Ahila şi pe Alexandru, a zis către dânşii: „Eu sunt om păcătos, însă ştiu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cunună mucenicească mai înainte de a mă săvîrşi. Vă spun vouă, care sunteţi stâlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cât pentru Arie, să nu mă socotiţi a fi nemilostiv şi aspru asupra celor ce greşesc, pentru că păcatul făcut din neputinţă omenească, de ar fi fost atât de mare, este însă mai mic faţă de răutatea lui Arie. Pe cei ce greşesc din neputinţă, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugaţi, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sunt pline de vicleşug şi de hulă, iar din inima lui curge un râu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numeşte zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii şi evangheliştii.
Cum îmi ziceţi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să-şi vie în simţire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa”.
Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: „Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierţi. Dar tu să nu-l asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în loc de oaie. Porunceşte lui Ahila şi lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească”.
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veţi asculta şi nu veţi face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat”.
Zicând aceasta, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, şi toţi s-au rugat împreună cu dânsul. Săvârşind rugăciunea, a zis: „Rugaţi-vă pentru mine, fraţilor”. Iar cei ce stăteau împrejur, rugându-se, au zis: „Amin”. Iar Ahila şi Alexandru, sărutând mâinile lui, plângeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Şi acei preoţi au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, şi ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfânta Biserică, fiind lup şi vrăjmaş al Fiului lui Dumnezeu.
După aceasta, Sfântul Petru, văzând că poporul creştinesc fiind aprins cu râvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniţă la moarte, şi temându-se să nu se ridice război între creştini şi ostaşii trimişi de împărat, şi să fie el pricina unui război sângeros dorea a se dezlega de trup şi a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare şi să ajungă mai repede la doritul sfârşit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care şedea lângă dânsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: „De voieşti să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniţă şi, săpând peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine şi săvârşeşte porunca împăratului tău”. Şi s-a făcut aşa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostaşii şi au săpat în taină temniţa pe din dos, cât să încapă un om, pentru că nu era cu putinţă să meargă la uşile temniţei şi să le deschidă, căci mulţimea poporului creştinesc stătea de strajă. Şi era în noaptea aceea vânt şi frig şi nimeni din credincioşi n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfântul Petru, făcându-şi semnul Crucii, a zis: „Mai bine îmi este mie a muri, decât să piară poporul”. Şi a ieşit din temniţă prin peretele săpat, neştiind nimeni din credincioşi. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostaşii de o voinţă ca aceea a sfântului, de a veni la moarte. Şi, luându-l, l-au dus la locul acela.
Când au ajuns la locul osândirii, ce se numea Vucolul, în care şi-a săvârşit mai înainte mucenicia şi Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostaşi să-l lase să se coboare înăuntrul mormântului apostolului, să-şi ia iertăciune. Iar ostaşii i-au zis: „Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă şi a cunoaşte creştinii pricina”.
Ducându-se acolo, îi săruta mormântul şi, ca şi cum ar fi fost viu şi l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi şi cu umilinţă: „Părinte cinstite, evanghelist al Stăpânului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întâiul arhiereu şi păstor al acestei cetăţi în care ai propovăduit cuvântul credinţei şi apostoleşte ţi-ai împlinit slujba şi ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, şi în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie şi Dionisie şi după dânşii Maxim, Iraclie şi Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Şi atunci mi-a încredinţat şi mie Stăpânul Hristos Biserica aceasta şi m-a făcut urmaş al tău, deşi am fost nevrednic. Şi din ceasul acela însetez să mă fac părtaş al patimii Lui şi să-mi săvârşesc muceniceşte drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvârşesc şi eu această nevoinţă cu cuget neschimbat şi cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morţii lui Hristos şi încredinţez acoperământului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o şi mă rog ţie să o păzeşti nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul”.
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormânt şi întinzând mâinile către cer a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte şi fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău. Încetează şi potoleşte viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat şi dulce, facă-se sângele meu pecete şi sfârşit al prigoanei iubitei Tale turme, căci eşti binecuvântat în veci. Amin”. În acelaşi timp se ruga şi o fecioară, care era acolo aproape de mormântul Sfântului Apostol Marcu, şi, cum şi-a sfârşit rugăciunea de miezul nopţii, a auzit un glas ceresc, zicând: „Petru, începutul apostolilor şi Petru, sfârşitul mucenicilor”. Care s-a şi împlinit atunci, căci după puţină vreme a împărăţit marele Constantin şi a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce şi-a împlinit Sfântul rugăciunea sa, a sărutat mormântul apostolului şi cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir şi astfel s-a întors la tribuni cu faţa înflorită, veselă şi strălucită de o lumină negrăită, încât se minunau şi se înspăimântau cei ce îl priveau. În acelaşi timp veneau la locul acela două femei, una fecioară şi alta bătrâna, aducând două giulgiuri şi patru piei, pe care văzându-le fericitul şi cunoscând că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pământ şi giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor şi se ruga mulţumind Domnului. Şi, făcându-şi cruce, şi-a scos omoforul; apoi dezgolindu-şi grumazul, şi-a plecat capul ca să i-l taie.
Dar ostaşii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorţiţi şi nemişcaţi şi nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-şi scoată paloşul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă şi se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate şi să vină creştinii să-i împiedice, s-au învoit şi a pus fiecare ostaş câte cinci galbeni de aur pe pământ ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfântului mucenic. Unul dintr-înşii, de dragostea aurului îndemnându-se, luând galbenii, l-a tăiat.
Atunci au fugit degrabă toţi elinii, iar sfântul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, până când s-a auzit vestea pretutindeni şi s-au înştiinţat creştinii care păzeau temniţa, şi au alergat la locul celor osândiţi. Văzând ei sfintele moaşte, au făcut mare plângere ca nişte fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tânguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci şi cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului şi au făcut multă plângere, tânguindu-se de pierderea unui părinte că acela. Toţi se adunau cu osârdie să ia câte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfăşurat mai degrabă sfintele moaşte în pieile acelea şi în giulgiurile care au primit sângele lui şi, legându-le strâns, le-au păzit, temându-se de pornirea mulţimii ca să nu le răpească şi să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînţelegere între dânşii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alţii ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dânsul, căci acolo a crescut Sfântul. Cei mai sârguitori au pregătit o barcă – căci era aproape de ţărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, şi au pus pe Sfântul într-însa şi l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetăţii. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci şi patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuşi Sfântul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfântul scaun şi, punându-i capul pe trup, l-au aşezat în scaunul arhieresc. Văzându-l tot poporul, a contenit din plâns şi s-a mângâiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să şadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neştiind pricina, se sminteau şi cârteau. Apoi, întrebându-l preoţii în taină pe Sfântul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei şi şade jos când este îmbrăcat cu podoabe arhiereşti, a răspuns, zicând:
„Să nu vă siliţi a sta în sfântul scaun, că frică şi cutremur cuprinde sufletul meu când mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască şi luminată şezând într-însul. De aceea de bucurie şi de frică mă minunez, neştiind ce să fac atunci, şi pentru aceea şed în locul cel de jos, şi atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul şi să mă osândească. Iată v-am spus pricina şi vă rog când mă veţi mai vedea făcând aşa, să nu vă supăraţi, ci mai vârtos sfătuiţi poporul să nu se smintească”.
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaşte în sfântul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a şezut într-însul în viaţa lui.
Făcându-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfântului şi l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfântul Petru l-au îngropat cu mare cuviinţă şi cu iubire de cinste, cu giulgiuri şi cu miruri de mult preţ precum se cădea, şi l-au pus în mormântul pe care el şi l-a zidit, la care s-au făcut multe semne şi minuni şi unde până astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
