Amintiri despre Părintele Stăniloae

0 567

Se împlinesc vineri 115 ani de la naşterea Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox român.

Pentru a marca această aniversare, l-am rugat pe Pr. Conf. Gheorghe Holbea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti să ne împărtăşească câteva amintiri legate de Părintele Stăniloae şi ce impact a avut asupra vieţii sale perioada în care a fost ucenic al marelui dogmatist, filosof, istoric, ziarist şi traducător român.

Părintele Gheorghe Holbea îşi aminteşte cu emoţie prima întâlnire cu Părintele Stăniloae care s-a remarcat prin „blândeţea şi delicateţea sufletească” şi prin faptul că „avea un chip blând şi luminos din care se revărsa o tainică dragoste”.

„M-a înfiat duhovniceşte cu multă dragoste şi a devenit Părintele meu ocrotitor”

Eram student în anul al II-lea la Institutul Teologic  din Bucureşti. Părintele Dumitru Stăniloae era cunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi prin Teologia Dogmatică Ortodoxă şi alte lucrări, precum, şi prin traducerea Filocaliei în limba română.

În vacanţa de vară din anul 1995 am mers la mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, unde vieţuiau doi mari părinţi duhovnici: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu. La această mănăstire, unde îmi petreceam vacanţele de vară, veneau oameni de cultură din Bucureşti: scriitori, poeţi, istorici.

Unul dintre ei m-a întrebat dacă doresc să-l cunosc pe Părintele Dumitru Stăniloae. Am răspuns afirmativ şi astfel am fost recomandat Părintelui.

Am avut mari emoţii când am mers pentru prima dată la garsoniera Părintelui de pe strada Cernica. Dar emoţiile au trecut în momentul în care i-am cunoscut pe părintele şi pe doamna preoteasă. Căldura sufletească şi atmosfera de simplitate pe care le-am întâlnit în casa Părintelui m-au copleşit.

Aveam în faţă pe unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea, dar blândeţea şi delicateţea sufletească a Părintelui alunga orice teamă pe care o trăieşti în faţa unei mari personalităţi. Acesta a fost momentul de început al unui drum care a marcat definitiv itinerarul meu teologic.

M-a înfiat duhovniceşte cu multă dragoste şi a devenit Părintele meu ocrotitor. Aveam o mare bucurie când îmi încredinţa manuscrisele lucrărilor pe care le trimitea la Editura Institutului Biblic unde erau dactilografiate de către o doamnă care-i înţelegea foarte bine scrisul.

Părintele mi-a sugerat titlul lucrării de licenţă: „Persoană şi comuniune”. De asemenea mi-a sugerat ideile principale ale tratării acestei teme. S-a bucurat împreună cu mine de micile mele izbânzi în domeniul studiului teologic, cum ar fi ,spre exemplu, admiterea mea la doctorat. Părintele a fost şi este pentru mine, chiar şi după trecerea sa la Domnul, Sfântul meu ocrotitor.

„Am învăţat ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului român”

Prin Părintele am fost încredinţat că Dumnezeu este aproape, „că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică”.

Am învăţat ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului român, în care s-a născut şi a trăit, dragostea faţă de Biserică şi faţă de spaţiul românesc, văzut ca o unitate armonioasă de munţi, de dealuri, de văi, de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini.

Familiaritatea poporului nostru cu „Dumnezeu drăguţul”, un diminutiv de alintare a persoanei iubite, şi cu „Măicuţa Domnului”, arată gingăşia şi simţământul nostru de apropiere de Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om real şi a umblat pe pământ, a vorbit cu oamenii şi nu a vieţuit în singurătate, de unde şi expresia „pe când umbla Dumnezeu pe pământ”, adică timpul din istorie când Dumnezeu a umblat pe pământ, în chip de om.

Colindele, basmele, cântecele şi doinele noastre împletesc împrejurările concrete în care trăieşte poporul cu învăţătura evanghelică, la care se adaugă responsabilitatea, raţiunea şi armonia dintre oameni şi natură.

Păstorul din „Mioriţa” o icoană a Păstorului care transformă moartea în nuntă cosmică, iar Manole, ziditorul bisericii, este forma româneasca a lui Emanuel. Spirala turnurilor mânăstirii Curtea de Argeş este o icoană a înduhovnicirii, a dorului care se constituie într-o „permanentă căutare şi înălţare”.

Am învăţat de la Părintele modelul theologhisirii autentice, în care duhul patristicii răsăritene este tălmăcit omului epocii noastre într-un mod care înseamnă: fidelitatea creatoare faţă de trecut, imperativele lumii contemporane şi perspectiva eshatologică.

Părintele Stăniloae spunea că în modul său de a face teologie se regăsesc trei elemente, şi anume: teologia dogmatică, spiritualitatea filocalică şi dialogul cu literatura, poezia, cultura în general.

Părintele ne-a descoperit semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, adevărul lor în corespondenţă cu trebuinţele adânci ale sufletului care caută mântuirea şi înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca supremă comuniune şi ca izvor al puterii de comuniune.

Pana teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae a scris înmuiată în viul experienţei sale cu Duhul lui Dumnezeu, devenind mărturisitoare, teofanică, filocalică şi epicletică, fiind una dintre dovezile cele mai edificatoare cum că perioada patristică nu se încheie în secolul VIII, ci Părinţi ai Bisericii au fost şi vor mai fi în continuare atât timp cât Duhul lui Dumnezeu lucrează în lume.

Teologia sa continuă gândirea patristică şi filocalică este, deopotrivă, fidelă Tradiţiei, dar capabilă de a răspunde problemelor duhovniceşti ale omului contemporan.

„A fost ancorat în credinţă,  iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu”

Părintele Dumitru Stăniloae se purta cu simplitate, nu era deloc spectaculos. Avea un chip blând şi luminos din care se revărsa o tainică dragoste.

Aşa cum mărturisea Lidia Stăniloae, dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea sa de muncă, a fost un mare gânditor, o personalitate de mare nobleţe sufletească, exemplu de devotament şi dăruire pentru toţi cei cu care a venit în contact, „pentru că a înţeles că o dată cu darul preoţiei se primeşte şi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu”.

A fost ancorat în credinţă,  iubindu-i pe oameni în care a văzut creaţia lui Dumnezeu. Pe toţi oamenii i-a privit ca pe fraţii săi întru Domnul, „considerându-se răspunzător pentru fiecare, aşa cum trebuie să se considere orice slujitor al altarului”.

A trăit o mare libertate interioară şi a dovedit gentileţe şi înţelegere, bunătate, iubirea şi solicitudine faţă de ceilalţi, integritate morală şi fermitate a credinţei.

115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae

În ziua de 16 noiembrie 2018 se împlinesc 115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele a fost o personalitate marcantă a teologiei ortodoxe româneşti, fiind profesor de teologie, dogmatist, filosof, istoric, ziarist şi traducător.

S-a născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, judeţul Braşov; Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.

La 10 februarie, a pleacat la Braşov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna”.

În 1922 a primit o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi, iar cinci ani mai târziu a terminat ultimul an de studiu la Cernăuţi şi a susţinut licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiţă, cu lucrarea Botezul copiilor; a primit o bursă pentru studii de specializare la Atena.

Și-a susținut în toamna anului 1928 la Cernăuţi teza de doctorat cu titlul Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea prof. V Loichiţă.

În ianuarie 1929 a plecat să studieze la Berlin, având profesori pe Hans Lietzmann şi Reinhold Seeberg, apoi la Paris şi la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie și Dogmatică şi documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama.

La întoarcerea în ţară a fost încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice „Andreiene”, unde a desfășurat o activitate didactică timp de 17 ani.

În 5 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), doi ani mai târziu a fost hirotonit preot, iar peste încă un an, în 8 octombrie s-a născut fiica lui, Lidia.

În iunie 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită până în 1946.

A apărut la Sibiu, în 1946, primul volum din traducerea Filocaliei și tot în același an a fost transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, urmându-l la catedra de Teologie ascetică şi mistică pe Nichifor Crainic.

Din 1950 a participat la întâlnirile organizate de grupul Rugul aprins, din care nu a făcut parte, dar unde a conferenţiat de câteva ori.

În 1958 a început un nou val de arestări în România, iar la 4 septembrie a fost arestat și ulterior dus la Aiud. A fost eliberat cinci ani mai târziu în ianuarie şi a lucrat ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod.

A primit titluri de onoare din partea mai multor universități din lume:

  • 1976 –  Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Tesalonic
  • 1980 – I-a fost acordat premiul „Dr. Leopold Lucas” al Universităţii din Tübingen
  • 1981 – Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox „Saint Serge” din Paris
  • 1982 – I-a fost acordat titlul Doctor Honoris Causaal Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad
  • 1981 – A fost premiat la Londra cu distincţia onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice şi creştineşti
  • 1991 – A fost numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena
  • 1992. A fost numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti

A devenit membru corespondent al Academiei Române din 1990, iar membru titular din 1991.

Leave A Reply

Your email address will not be published.