Exact acum 100 de ani, în ziua de miercuri, 5 martie 1919, Regina Maria a început, la Paris, o vizită care va rămâne în istoria modernă a ţării noastre.
Regina Maria a călătorit cu Trenul Regal, însoţită de fiicele ei, Principesa Elisabeta și Principesa Mărioara, precum şi de o suită reprezentând Casa Civilă și Casa Militară a Regelui Ferdinand, Guvernul și Corpul Diplomatic.
Vizita la Paris a durat din 5 până în 12 martie 2019. Ulterior, Regina Maria a revenit la Paris, după un alt sejur european, între 30 martie și 16 aprilie 1919.
Călătoria a fost amplu relatată de ziarişti din România, Franța, Italia, Marea Britanie și din multe alte țări europene. Ea a suscitat interesul personalităţilor politice, culturale şi al publicului larg. Deși Regina era suveran-consort și nu șef de Stat, intervenția ei în favoarea României, după încheierea Primului Război Mondial, a fost decisivă.
Vizita la Paris a avut loc în prezența prim-ministrului român Ionel Brătianu și a jucat un rol important în favoarea României la Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920).
Întâlnirile Reginei Maria cu președintele francez Raymond Pincare și cu prim-ministrul Georges Clemenceau au rămas în istorie, iar astăzi se vorbește despre ele în societatea românească drept momente legendare ale diplomației românești, în general, și ale diplomației regale, în special.
Regina a fost oaspetele Academiei Franceze (Institut de France) și a devenit membru al Academiei de Arte Frumoase. Ea a întâlnit comunitatea românească din Franța, a fost oaspete de onoare al Operei Garnier și al Comediei Franceze, a luat prânzul cu ministrul Afacerilor Externe, Stephen Pichon la Quai d’Orsay, a participat la o slujbă la Catedrala Notre Dame în memoria celor căzuți în Primul Război Mondial și s-a întâlnit cu Președintele Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson.
Regina Maria a fost distinsă, cu ocazia vizitei, cu Marele Cordon al Legiunii de Onoare a Republicii Franceze.
Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române, va face cunoscut curând proiectul celebrării centenarului vizitei străbunicii sale în Franța.
Iată cum își amintește regina perioada pregătirii participării la trativele de la Paris:
“… Acești domni militari au păstrat legătura în permanență cu mine (imediat dupa încheierea războiului), astfel că am primit, mai mult neoficial multe informații, unele teribil de dezagreabile, pe care urma să le transmit mai departe, în doze mici și cu tact, regelui care nu avea timp să asculte mereu întreaga poveste.
Vedeau în mine omul căruia i se poate spune adevărul întreg, chiar și acele lucruri care ar fi doborât persoane mai robuste sufletește decât mine și asta pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu ceream îndurare și foarte puțini erau cei ce știau cât de mult mă consumam în sinea mea, pentru veștile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabilă sa primesc cu cel mai desăvârșit calm cele mai neplăcute situații, chiar dacă -mi tremurau genunchii iar zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume.
Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bâjbâiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atâta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși.
Nu mai exista indulgență, ci doar o sfâșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune. Regele și cu mine sufeream mult din cauza dezbinării poporului și a inabilității sale de a se uni; asta făcea să para totul de mii de ori mai greu și mai descurajant. Visul de veacuri se realizase: România Mare era un fapt împlinit, dar nu trebuia să rămânem încremeniți în acest punct. Aveam în fața noastră un munte de munca dură, multe probleme de rezolvat care presupuneau reorganizare și omogenizare a diverselor elemente, instituții.”
În timp ce-mi struneam nervii ca să pot face față valului de necazuri ce nu se mai terminau, Brătianu, împreună cu Mișu și generalul Coandă plecaseră la Paris pentru Conferința de Pace iar veștile parvenite indicau faptul că premierul nostru nu avea o viață tocmai ușoară acolo. Aliații noștri înclinau să ne lase baltă. Fiind obligați să negocieze cu inamicul, datorită atitudinii Rusiei revoluționare, mai-marii lumii erau pe cale de a face un târg dur, ignorând cererile noastre și lasându-ne pe dinafară.
Ascultam zvonurile cu pumnii strânși și inima palpitând. Știind ce indurase țara și cu cât curaj ne îndurasem soarta, eram copleșită de indignare și aveam discuții îndelungate cu prietenii credincioși care mai erau încă în țară, ca generalii Berthelot și Greenly […]. Cu fiecare ocazie când apăram drepturile noastre, discursul meu era extrem de pătimaș, obrajii mi se aprindeau iar ochii-mi sticleau țăioși, aproape sălbatici – copiii obișnuiau să numească privirea asta “ochii de lup ai mamei”. Eram conștientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruțam cuvintele și știam cum să aprind flacara în privirile celor ce ma ascultau, cum să-i incit.
Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate regele m-a întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-am întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea aceasta răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elcovent decât o femeie răscolită. Aș fi de acord? ‘Eu? Să merg la Paris și la Londra? Eu să susțin cauza noastră? Neoficial, bineînțeles dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită de a face acest lucru pentru România’.
Un fior de mândrie mi-a străbatut toata ființa. ‘Eu? Desigur; eu eram cea chemată – da, cred ca mă simteam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor ’trei mari’!’ […] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”
Cine a fost Regina Maria
Maria Alexandra Victoria, Prințesa de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, a devenit la 17 ani consoarta Prințului moștenitor Ferdinand al României și apoi, în 1914, Regina Maria a României. Regina Maria a părut să înţeleagă responsabilitatea monarhilor şi conducătorilor lumii şi şi-a asumat-o din toată inima, încă de când a sosit în ţara ei adoptivă. Ea a ajuns să cunoască poporul român, cultura sa, obiceiurile sale, regiunile sale rurale şi, mai presus de toate, aspiraţiile sale, care au devenit şi ale ei.
Încă de la început, Regina Maria s-a implicat activ în viaţa politică, având întâlniri cu miniştri şi diplomaţi și susținându-și fervent punctele de vedere. Observând interesul tinerei principese faţă de problemele ţării, Regele Carol I şi Principele moștenitor Ferdinand au numit-o pe Maria comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori (cavalerie). Maria a purtat cu mândrie uniforma militară şi s-a implicat activ în toate acţiunile pe care Regimentul 4 Roşiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roşiori „Regina Maria”) le-a desfăşurat. Devenită regină odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, Regina Maria a dedicat cu generozitate timp şi energie, soldaților răniți pe front și bolnavilor de tifos și holeră. Regina a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie, a organizat spitale de campanie și a strâns fonduri pentru serviciul de ambulanță. Astfel, a ajuns să fie cunoscută drept ”mama răniților” sau ”Regina soldat”.
După război, Regina Maria s-a alăturat oamenilor de stat români de pe o poziţie neoficială, la convorbirile de pace de la Paris, pentru a pleda cazul ţării noastre cu privire la câştigurile teritoriale. Puţini oameni par a fi conştienţi că actuala dimensiune a României se datorează în mare măsură eforturilor de lobby depuse de Regina Maria la Paris.
Ea a scris, de asemenea, numeroase cărţi şi articole despre România, în speranţa înlăturării sentimentelor negative faţă de ţara pentru care ajunsese să nutrească o iubire atât de profundă. Spiritualitatea şi o neclintită credinţă în Dumnezeu au călăuzit-o pe Regină de-a lungul întregii sale vieţi.
