Satul românesc, ”începătură” a veșniciei noastre

0 326

Am ales acest titlu al micii mele prezentări pe tema universului rural, căruia i-a fost dedicat întregul an calendaristic în curs de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, inspirat fiind de o afirmație foarte profundă a marelui poet Lucian Blaga.

Acesta spunea cu un ton filozofic: “Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.. De ce credea astfel poetul? Pentru că poporul nostru și-a început existența la sat, iar viața țăranului român s-a desfășurat întotdeauna, de la începutul și până la sfârșitul ei, sub amprenta veșniciei. Pentru țăranul român, Biserica Triumfătoare a fost întotdeauna nedespărțită de Biserica Luptătoare, ele fiind legate prin lanțul nezdruncinatei sale credințe în existența lumii nevăzute.

În mentalitatea țăranului român, sfinții și îngerii din ceruri erau mereu atenți la faptele, la vorbele și chiar la gândurile lui, după cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: “Mai mare bucurie se face în ceruri pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care nu au nevoie de pocăință”. Da, țăranul român s-a considerat întotdeauna a fi acel păcătos pocăit, pentru care se făcea sărbătoare în ceruri printre sfinți și printre îngeri!

El a trăit în grupuri mai mari sau mai mici, dar a lăsat întotdeauna capătul mesei liber, pentru că știa că acolo ședea nevăzut Domnul: “Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu cu ei”, promisese Hristos. Țăranul nostru L-a primit întotdeauna pe Domnul în casa sa cu bucurie, la fel cum ne povestește Scriptura că ar fi făcut și vameșul Zaheu, atunci când Iisus i-a făcut cunoscută intenția de a-l vizita acasă: “Și s-a coborât ÎNDATĂ CU BUCURIE”! Țăranul român I-a ținut deschisă Domnului nu doar ușa casei sale, ci și ușa inimii, știind promisiunea pe care Iisus a făcut-o în Apocalipsa: “Iată, stau la ușă și bat. De va auzi cineva și va deschide, voi intra la el”.. Da, în satul românesc Hristos a fost mereu la El acasă!

Hristos a avut în fiecare sat românesc biserica Sa, preotul Său.. El a avut în fiecare casă țărănească o odaie a Lui cu un perete spre răsărit, pe care Îi atârna icoana.. Nu a fost casă de țăran fără o policioară pe care să stea puțină anaforă uscată și un mic vas cu agheasmă, din lemn la început și din sticlă mai târziu.. Hristos a avut în satul românesc ziua Lui specială, a Lui și numai a Lui, în care țăranii mergeau la Sfânta Liturghie și, întorși acasă, vorbeau despre El.. Hristos a avut sărbătorile Lui în satul românesc, El Se năștea în fiecare an, Se boteza în fiecare an, propovăduia în fiecare an, pătimea, murea și învia în fiecare an.. Toate se respectau cu strictețe, căci preoții satelor le îndeplineau cu sfințenie, după porunca lui Rabi: “Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”!

În satul românesc Hristos era chemat să binecuvânteze semănăturile. Era invitat prin grajduri să binecuvânteze vitele. Era aștepat ca să binecuvânteze pruncii și mamele lăuze. I se ducea pârga roadelor toamna. I Se construiau troițe, I se aprindeau făclii sau lumânări din ceară.. Hristos oferea mereu țăranului și mereu primea de la El.. Țăranul român a știut întotdeauna să “dea Cezarului ce era al Cezarului”, fie el acest cezar boier, ori vodă, ori împărat austro-ungar, dar nu a uitat niciodată să-I dea și lui Dumnezeu “ce era al lui Dumnezeu”. Și ce era al lui Dumnezeu, din cele pe care le avea țăranul?.. Inima lui, sufletul lui, dragostea lui..

O frumoasă prietenie, o dragoste caldă a fost timp de două mii de ani între Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și țăranul român.. Nu mi-ar ajunge zile întregi ca să amintesc de câte ori Hristos l-a chemat la Sine prin dangăt de clopot pe țăran și de câte ori țăranul L-a chemat la sine prin rugăciuni pe Hristos.. O istorie a satului românesc sub pecetea dragostei de Hristos, de Tatăl Ceresc și de Duhul Sfânt.. Au încercat mulți să scoată Sfânta Treime din istoria românilor. Au scris o istorie mistificată a poporului nostru de țărani credincioși, istorie în care nu mai apărea și obiectul dorințelor românilor, țelul vieții românilor, puterea răbdării românilor, adică Dumnezeu..

Au încercat să ascundă această mare iubire dintre Dumnezeu și poporul nostru de țărani.. Dar dovezile acestei iubiri au fost și sunt prea multe, ca să poată fi acoperite sub cenușa uitării. Ce este România?.. Vă spun eu ce este România: o pădure de cruci de pe turlele bisericilor, o pădure de cruci din cimitire, o țară cu mii și mii de biserici, cu zeci de mii de slujitori ai lui Dumnezeu, cu milioane de oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu, asta este România!

Da, veșnicia s-a născut la sat, pentru că poporul român s-a născut la sat și s-a născut deodată creștin, cu credința în veșnicie! Cât de frumos sintetizează Nicolae Iorga istoria românilor, arătând rolul satului și al țăranului în devenirea noastră ca popor.

El scria: “Istoria românilor liberi astăzi și cari au păstrat întotdeauna, mulțumită unor împrejurări mai priincioase, acea parte însemnată a libertății, care e dreptul de a-și da legi și de a se cârmui singuri în toată viața din lăuntru – e o istorie de domni și de țărani, de curți și de sate. De la domni vin războaiele și păcile, bisericile și mănăstirile, cărțile și legile, tot ce se vede limpede la cea dintâi aruncătură de ochi asupra trecutului unui popor.

De la țărani au venit holdele, datinile și cântecele, hrana trupului și sufletului tuturora, munca și poezia. (..) Din potrivă, istoria Ardealului nostru e de la început chiar o istorie de țărani. De țărani cu pământ și fără, de țărani cu carte și fără carte, de țărani care au muncit numai cu brațele, păstrând obiceiurile și îmbogățind limba prin cânturi și de țărani care au luptat ca moșneni și soldați, de țărani care s-au rugat lui Dumnezeu după slova tipărită pentru binele, fericirea și – în fundul gândului uneori – pentru iertarea din robie a tuturora. O istorie de sate și de preoți e istoria Ardealului românesc.

Ea trebuie să fie scrisă de noi, însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui sat. Sătenii nu fac letopisețe pentru faptele juzilor și nu sapă pisanii în lespezi de piatră întru amintirea acelor dintre dânșii care se întorc în pământul strămoșilor. Viața modestă de acolo nu lasă alte urme decât durata, întărirea și îmbogățirea neamului. Doar în vreo răscoală capătă satele o viață istorică propriu-zisă..” (Nicolae Iorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 7-9 și 11)

Am ales un alt text minunat, care aparține preotului Niculae M. Popescu, membru al Academiei Române, text care zugrăvește foarte frumos figura preotului în mijlocul enoriașilor săi, țărani ai satului românesc: “Preotul a fost cu totul legat de sat. În vechime, îmbrăcămintea preotului nu se deosebea de a sătenilor. Doar pletele și barba (azi aproape nici acestea) au făcut cunoscut pe preotul îmbrăcat în aceeași cămașă albă și cu același cojoc ca și săteanul. Mâna lui care da binecuvântarea a știut să mânuiască, după regiuni, barda dulgherului sau coarnele plugului, căci viața e grea, copiii sunt numeroși, gospodăria lui se cade să fie pildă în sat, iar de leafă cu gradații și adaose nu poate fi vorba.

Durerea săteanului era a preotului. Când se pustia satul, nu putea rămâne în urmă preotul; și el umplea pădurile. Când birurile apăsau satele, nu era scutit nici preotul: și el se vindea cu ocina lui, ajungând legat de brazdă, “sărac lipit pământului”. În bocetul sătencei la mormântul soțului sau al flăcăiandrului s-a amestecat de atâtea ori lacrima curată a preotului văduv cu copii de crescut sau cu flăcăi duși în patru scânduri; el nu-i cuc în sat.

Dacă poți încropi cât de cât cronica bisericii și a satului, este meritul preotului. Pe foile albe ale cărților de slujbă, pe margini și la sfârșit de capitole, însemnat-a preotul fărâme din viața satului: la leatul cutare s-a zidit sfânta noastră biserică, din pajiște, de cutare; iar la leatu cutare, în ziua cutare după Sfânta Liturghie s-a cutremurat tare pământul și a căzut turla și bolta sfintei biserici și s-a tras clopotul singur; pomenește-mă, frate preot, și pe mine nevrednicul preot cutare că m-am ostenit de am adus în desăgi aceste cărți tocmai de la București; să se știe de când a fost ciuma cea cumplită, că mi-a răposat preoteasa și copiii și mai tot satul s-a stins: mare durere; ne-au ajuns păcatele noastre cele multe.

La proscomidie, pe chenarul ferestrei, să nu se strice zugrăveala, fiecare preot și-a însemnat numele ca să-l pomenească urmașii la Sfânta Liturghie; și așa poți întregi șirul preoților satului; iar din pomelnicul bisericii poți alcătui genealogii sătești și poți studia onomastica românească.

Ne lăudăm cu colindele noastre, curate ca zăpada Crăciunului și mângâioase ca un glas de copil nevinovat. Iată, învățații au arătat că aceste colinde sunt create de preoți. Cunoștințele de Scriptură, de vieți de sfinți și de dogmă aflate în colinde nu puteau să se găsească în vremea creării lor decât în mintea preoților. Adaosul poporului, inspirat din zugraveala bisericii, din săvârșirea tainelor și din alte credințe vechi, se cunoaște ușor.

Vorbirea aleasă a săteanului a fost apărată de cartea preotului. Din ușile împărătești a sunat cuvântul ales al Evangheliei; iar din strana dascălului a răsunat troparul artistic alcătuit al lui Chesarie..
Din gospodăria mai înstărită a preotului, din aerul mai curat al casei lui, s-au ridicat, o dată cu înființarea școlilor pentru săteni, mai ales a seminariilor, șiruri numeroase de feciori de preoți trebuincioși pentru viața tot mai complicată a neamului nostru. În învățământ, în administrație, în artă, în politică, ei au adus stăruința în muncă, cumpănirea în gând și în vorbă..” (Din volumul “Preoți de mir adormiți în Domnul”, București, 1942, p. 3-5).

Ce-aș mai putea adăuga la aceste atât de mișcătoare cuvinte?.. Frații mei, avem rădăcini sfinte.. Avem o istorie creștină minunată.. Sau, ca să fac un joc de cuvinte, o istorie minunat de creștină! Nu ne rămâne decât sfânta misiune de a o cunoaște, în orice loc al lumii ne-am găsi, și de a o transmite urmașilor noștri.. Să învățăm de la alte popoare care au știut să-și păstreze identitatea națională, credința și tradițiile chiar și în mijlocul altor popoare spre care le-au îndreptat pașii vitregiile istoriei. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

Leave A Reply

Your email address will not be published.