1 septembrie 1939, începea cel de-Al Doilea Razboi Mondial, odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă

By Stefan Damian On aug. 31, 2024

462 – Începutul probabil al primului ciclu indiction bizantin.

Un indiction (lat.: indictio) este oricare dintre anii dintr-un ciclu de 15 ani, folosit până în prezent în documentele medievale din Europa , atât în Est cât şi în Vest .

Fiecare an dintr-un ciclu fost numerotat : primul indiction ,apoi al doilea indiction , etc.

Cu toate acestea , ciclurile nu au fost numerotate, astfel incat este nevoie de alte informaţii pentru a identifica un anumit an din acest ciclu.

În cazul în care termenul a început să fie folosit ,acesta se referea doar la un ciclu complet , iar anii individuali au fost menţionaţi ca fiind Anul 1 al Indictionului , Anul 2 al Indictionului , etc.

In timp, utilizarea s-a schimbat şi treptat a început să se folosească noţiunea de primul indiction ,al doilea indiction , şi aşa mai departe.

Iniţial,indictioanele s-au referit la o reevaluare periodică pentru un impozit agricol sau de teren la sfârşitul secolul al treilea in Egiptul roman . Acestea au fost împarţite iniţial în cicluri de 5 ani începând cu anul 287 d.Hr. , apoi într -o serie de non- ciclic , care a ajuns la numarul 26 din 318 d.Hr . Dar, din 314 d.Hr. , a apărut ciclul de 15 ani . Cronica Constantinopolitană ( c. 630 d. Hr. ) atribuie primul său an la 312-313 d.Hr. , în timp ce un document copt din 933 d.Hr. alocă primul său an la 297-298 d.Hr. , un ciclu mai devreme.

Ambele au fost ani din calendarul alexandrin in care prima zi a fost pe 29 august în anii iulieni nebisecţi şi pe 30 august, în anii bisecţi , prin urmare, fiecare fiind pe doi ani iulieni.

Indictionul a fost folosit pentru prima dată la datarea unor documente, care nu au legătură cu colectarea taxelor la mijlocul secolului al patrulea .

Până în secolul al IV-lea a fost utilizat la datarea documentelor de-a lungul Mării Mediterane .

În Imperiul Roman de Răsărit în afara Egiptului, prima zi a anului a fost 23 septembrie, ziua de naştere a lui Augustus .

În ultima jumătate a secolului al cincilea , probabil, 462 d. Hr. , aceasta s-a mutat pe 1 septembrie , unde a rămas in tot restul Imperiului Bizantin .

În 537 d.Hr. , Iustinian a decretat că toate datele trebuie să includă Indictionul prin Novella 47 , care în cele din urmă a facut ca anul bizantin să înceapă anul pe 1 septembrie .

In vestul Mediteranei insa , prima zi a fost pe 24 septembrie în funcţie de lucrările lui Beda Venerabilul , sau următoarele zile de 25 decembrie sau 1 ianuarie, acest indiction fiind numit Indictionul papal .

717 – Asediul Constantinopolului

O Armada musulmana de 1.800 nave, este învinsa de bizantini prin utilizarea „focului grecesc”.

Acesta era un produs incendiar al carui procedeu de fabricatie a fost tinut secret secole la rand de bizantini si care avea calităţile napalmului din epoca noastră. Odată aprins nu mai putea fi stins decât cu urină sau nisip.

Avea proprietatea de a arde şi sub apă, astfel ca nici măcar o săritură în apa mării nu îi mai salva pe cei atinşi de această „veritabilă armă chimică” !

Ultima dată a fost folosit în Asediul Constantinopolului din 1453 şi odată cu căderea oraşului în mâinile otomanilor, a dispărut şi reţeta care era păstrată secretă de greci si care a rămas un secret până astăzi.

1859: În întreaga lume a avut loc o superfurtună solară.

Furtuna solară din 1859 (alte denumiri Superfurtuna solară sau Evenimentul Carrington) a fost cea mai puternică furtună solară din istoria observațiilor solare. A avut locul în timpul celui de-al 10-lea ciclu solar.

În perioada 1-2 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată vreodată până în anul 2012. Aurorele boreale au fost văzute în întreaga lume, mai ales deasupra regiunii Caraibe, care au fost atât de strălucitoare încât lumina lor a trezit căutătorii de aur, care s-au apucat să-și pregătească micul dejun pentru că au crezut că era dimineață. Sistemele de telegraf din toată Europa si America de Nord s-au prăbușit, pilonii telegrafului aruncau scântei, iar hârtia folosită în telegrafiere a luat foc. Unele sisteme de telegraf păreau să continue să trimită și să primească mesaje în ciuda faptului că erau deconectate de la sursele lor de alimentare.

Chiar înainte de prânzul zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Carrington a observat cea mai mare erupție, care a dus la o ejectie colosala de masa uriașă (CME), care a venit direct spre Pământ, ajungând pe planeta noastră în 18 ore, având deci o viteză de 1.600.000 de kilometri pe oră.

Din 28 august 1859 până pe 2 septembrie numeroase pete solare și explozii solare au fost observate pe Soare. Chiar înainte de prânzul zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Carrington a observat cea mai mare erupție, care a dus la o ejecție coronală de masă uriașă (CME), care a venit direct spre Pământ, ajungând pe planeta noastră în 18 ore, având deci o viteză de 1.600.000 de kilometri pe oră. Acest lucru este remarcabil, deoarece o astfel de călătorie în mod normal durează de la trei până la patru zile. S-a mișcat așa de repede, pentru că o altă ejecție masivă CME anterioară i-a netezit drumul.

Treziţi de lumina aurorei, căutătorii de aur din Munţii Stâncoşi au început să-şi prepare micul dejun şi să se pregătească pentru o nouă zi de muncă. De fapt, era încă noapte. Tot atunci, sistemul de telegraf din întreaga Europă şi din America de Nord s-a prăbuşit. Stâlpii aruncau scântei , iar aparatele continuau să primească şi să trimită mesaje cu toate că fuseseră deconectate de la sursa de curent.

Toate acestea se întâmplau în anul 1859, când a avut loc cea mai mare furtună solară înregistrată vreodată. La 151 de ani de la acest eveniment, Pământul a intrat din nou în contact cu o furtună de proporţii.

Experţii NASA avertizează de mai bine de un an că Pamantul va fi afectat, într-o anumită măsură, de o serie de furtuni solare. Punctul culminant al activităţii solare, susţin specialiştii, va avea loc peste trei ani, în 2013.

Nu este însă cazul să intrăm în panică. O furtună solară nu este echivalentul unei apocalipse, dar ar putea perturba sistemele de comunicaţii. „Nu trebuie să fim îngrijoraţi, astfel de evenimente sunt ceva obişnuit într-un ciclu solar”, ne asigură şeful Secţiei de Astrofizică de la Observatorul Astronomic al Academiei Române.

Dar ce este, de fapt, o furtună solară?

Furtuna solară are loc atunci când activitatea solara interacţionează cu câmpul magnetic al Pământului, ca urmare a fenomenului denumit ejecţie coronală de masă (coronal mass ejection ?CME). Fenomenul, prescurtat CME, este de fapt un nor încărcat cu particule emanate de soare, care traversează spaţiul cu viteze supersonice. În condiţii optime, aşa numitul nor poate atinge câmpul magnetic al Pământului în numai câteva ore.

În urma impactului dintre vântul solar si câmpul magnetic terestru, apare aurora, fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreala. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, iar în zonele polare, aurora polară.

Pot fi prognozate furtunile solare?

Oamenii de ştiinţă susţin că furtunile solare nu pot fi prognozate, informaţie confirmată şi de şeful Secţiei de Astrofizică de la Observatorul Astronomic al Academiei Române, Cristiana Dumitrache. Cercetătorii pot face însă predicţii referitoare la ciclul Soarelui. Potrivit unei astfel de predicţii emisă de NASA anul trecut, ?marea furtună geomagnetică din 1859 a avut loc în cadrul unui ciclu solar de aceeaşi mărime ca şi cel prognozat pentru 2013.?

Superfurtuna din 1859. Oamenii puteau citi la lumina aurorei boreale

Ce mai puternică furtună geomagnetică din ultimii 151 de ani a fost înregistrată la data de 28 august 1859. Cunoscută sub numele de „Carrington Event”, după numele astronomului Richard Carrington care a urmărit fenomenul, furtuna a afectat reţelele telegrafice din întreaga lume.

Potrivit articolelor de la acea vreme, aurora boreală era atât de puternică încât oamenii puteau citi la lumina ei.

1875 – S-a născut Edgar Rice Burroughs, romancier american, creatorul personajului „Tarzan”, erou căruia i-a fost dedicate peste 20 de volume, traduse în mai mult de 50 de limbi.

Burroughs a mai publicat și science fiction și literatura polițistă. Criticii considerau scrierile lui Burroughs ca fiind scrise într-un stil neșlefuit, totuși și astăzi operele sale sunt citite pe scară largă.

Burroughs s-a născut în Chicago, Illinois pe data de 1 septembrie 1875. Tatăl său, George Tyler Burroughs, era veteran al Războiului Civil. Burroughs a urmat câteva școli, inclusiv Academia Militară din Michigan. A fost încorporat în Cavaleria a 7-a în Arizona (1896-1897) și Forțele de Rezervă din Illinois (1918-1919). După scurta carieră militară, E.R. Burroughs a fost proprietarul unui magazin în Pocatello, Idaho (1898), iar în 1900 s-a căsătorit cu Emma Centennia Hulbert, de care a divorțat în 1934.

Înainte de Tarzan, Burroughs a avut o viață plină de eșecuri. Punctul de cotitură a fost momentul în care a început să scrie pentru reviste de ficțiune (Pulp magazines), la vârsta de 35 de ani. Prima sa scriere comercială a fost „Under the Moons of Mars” („Sub lunile lui Marte”), publicată în serial în 1912 și care introducea eroul invincibil John Carter, ce este transportat către Marte, aparent prin proiecție astrală, în urma bătăliei împotriva apașilor, în Arizona. În final, seria „Marte” a atins 11 volume.

Burroughs a creat în total 68 titluri, toate făcând parte din serii populare. Titlul de referință a lui Burroughs, „Tarzan”, a apărut în 1912, fiind urmat de încă 24 de aventuri ale lui Tarzan. În 1913 a fondat propria sa editură, Edgar Rice Burroughs, Inc. iar în 1934 Burroughs-Tarzan Enterprises și Burroughs-Tarzan Pictures.

Pe lângă cele 4 serii majore, Burroughs a mai scris câteva romane între anii 1912-1933, printre care „The Cave Girl” („Fata Cavernelor”), în care un aristocrat devine luptător, două romane Western despre apași – „The War Chief” („Căpetenia”, 1927) și „Apache Devil” („Diavolul Apaș”, 1933), în care își exprimă simpatia față de nativii americani, și „Beyond the Farthest Star” („Dincolo ce cea mai îndepărtată stea”, 1964), un roman science fiction despre brutalitatea războiului. Romanele SF ale lui Burroughs sunt pline de simțul aventurii, purtându-l pe cititor în lumi îndepărtate și necunoscute. „The Land that Time Forgot” („Lumea uitată de timp”, 1924) este o poveste darwinistă plasată pe o insulă misterioasă în apropierea Polului Sud, unde dinozaurii și alte specii primitive au supraviețuit.

În 1933, Edgar Rice Burroughs a fost ales primar în California Beach. S-a recăsătorit în 1935 cu Florence Dearholt de care a divorțat în 1942. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost corespondent de război (la vârsta de 66 de ani) în Pacificul de Sud. A murit in urma unui infarct pe data de 19 martie 1950.

1865 – Joseph Lister foloseste pentru prima data metodele antiseptice in timpul operatiilor chirurgicale.

Joseph Lister (n. 5 aprilie 1827 – d. 10 februarie 1912) a fost chirurg englez. Este creatorul asepsiei, folosind pentru prima dată fenolul (1865) ca antiseptic la dezinfecția rănilor și la curățarea instrumentelor chirurgicale.

Joseph Lister (1827-1912) – chirurg şi om de ştiinţă englez, fondatorul chirurgiei antiseptice. În cinstea lui Joseph Lister a fost numit genul de bacterii Listeria, inclusiv speciile patogene umane Listeria monocytogenes.

Joseph Lister a început să studieze medicina la vîrsta de 17 ani la Universitatea din Londra. El era pasionat de chirurgie și bacteriologie. În timp ce lucra la spital, el a început să se gîndească de ce fracturile deschise ale oaselor se vindecă mai greu și mai rău decît cele închise. Fracturile deschise duceau deseori la gangrenă și moartea pacientului, în timp ce fracturile închise nu aveau aceste complicații. Lister a atras atenție recentelor cercetări ale lui Pasteur în domeniul fermentării și putrefacției. Pasteur susținea că aceste fenomene sunt cauzate de bacterii care sunt întotdeauna în aer. Lister a decis să folosească acidul carbolic (fenol), ale cărui proprietate de împiedicare a putrefacției era bine cunoscută deja pe atunci. Chiar dacă se toarnă o soluție slabă de fenol pe impurități, se poate înlătura mirosul neplăcut („miasmele”). Pe această bază, Lister a concluzionat că fenolul ucide bacteriile. Și cînd el s-a convins că fenolul accelerează formarea escarei, el, fără ezitare, a decis să-l încerce pentru protecția rănilor de după intervenții chirurgicale de la infectarea cu bacterii. Trebuie de menționat însă că farmacistul francez Lemaire deja utiliza bandajele înmuiate în acid carbolic înainte de Lister. Pe lîngă plasturile îmbibate cu fenol, Lister a introdus practica de depozitare a instrumentelor chirurgicale într-o soluție de fenol, și după exemplul lui Semmelweis urma strict regula:

– să se spele pe mîini foarte bine înainte de fiecare intervenție chirurgicală.

Metoda lui Lister a adus rezultate excelente: rănile se vindecau mai repede, iar complicațiile erau mult mai rare.

În 1871, Lister, pentru protejarea cîmpului chirurgical de bacterii, a folosit pulverizatoare de mînă, cu care era pulverizată o soluție slabă de acid carbolic, astfel încît în timpul intervenției mîinile chirurgului, instrumentele sale și întreaga zonă din jurul rănii erau acoperite cu mici picături de soluție. Metoda de pulverizare propusă de Lister a cunoscut nu numai susţinători, dar şi adversari. Cu toate acestea, însăși Lister în curînd a renunțat la pulverizare. Sa dovedit că ceața carbolică generată de pulverizatoare irită țesutul rănii, împiedică chirurgul să vadă bine zona chirurgicală. În plus, contactul continuu a fenolului cu mîinile chirurgului provoacă leziuni cutanate grave pe mîini. În ciuda acestui fapt, Lister este considerat fondatoriul antisepsiei în chirurgiei. Urmînd exemplul lui, medicii au început să folosească alte antiseptice, cum ar fi iodul sau clorură de mercur.

1893 – Parlamentul României a promulgat Legea asupra Jandarmeriei Rurale, actul de naştere al Jandarmeriei Române.

In 1885, generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei Bucureştiului fusese nsărcinat cu elaborarea unui proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga ţară, iniţiativă rămasă nerealizată.

Doi ani mai târziu, în anul 1887, I.C. Brătianu, în expunerea de motive la Legea comunală, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”, a cărei activitate se dovedise nesatisfăcătoare.

Această lege a fost adoptată la 7 mai 1887 şi prevedea organizarea, printr-o lege specială, a jandarmeriei rurale, însă lipsa resurselor financiare a întârziat înfăptuirea ei.

Folosindu-se experienţa organizării jandarmeriei ţinuturilor din Moldova anilor 1850-1864, a călăraşilor şi dorobanţilor din Muntenia, plecându-se şi de la faptul că în majoritatea statelor europene exista la acea dată o asemenea armă, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a prezentat Parlamentului Proiectul Legii asupra Gendarmeriei Rurale, proiect adoptat şi promulgat prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Publicată în Monitorul Oficial din 1 septembrie 1893.

In art. 1 aceasta legea statuta: „Se instituie pentru toată întinderea regatului un corp de Gendarmerie rurală menit a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinei şi la executarea legilor. Îndeosebi, Gendarmeria este însărcinată cu paza căilor de comunicaţie. O supraveghere neîntreruptă şi o acţiune preventivă constituie esenţa serviciului său.”

1900 – S-a născut scriitoarea Henriette Yvonne Stahl (“Între zi şi noapte”; “Fratele meu, omul”; “Orizont, linie severă”); (m. mai 1984).

Era sora sociologului H. H. Stahl şi fiica scriitorului Henri Stahl. A urmat „Conservatorul de Artă Dramatică” din Bucureşti, între anii 1922 – 1925, unde a studiatActoria, la clasa actorului Ion Livescu. În 1931 îl cunoaşte pe poetul Ion Vinea, alături de care va rămâne 14 ani. În 1945, îl cunoaşte pe romancierul Petru Dumitriu .

Legătura dintre ei va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenţei mari de vârstă (24 de ani!). În 1954 are loc un episod interesant: căsătoria celor doi, urmată aproape imediat de divorţ.

La opt luni după fuga din ţară a lui Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl a fost arestată şi interogată.

Pentru că recunoscuse că ştia de programatrea fugii, a fost ameninţată cu acuzaţia de înaltă trădare de ţară. Inteligentă, calmă şi puternică a explicat că a preferat pentru ţară şi pentru conştiinţa ei un transfug, nu un sinucigaş, întrucât avea convingerea, că dacă fostul ei soţ nu ar fi reuşit să fugă, s-ar fi sinucis.

A facut un an de puşcărie, fiind terorizată de frica bătăii, când auzea noaptea urlete din alte celule şi era supravegheată şi când mergea la toaletă fiind obligată să semneze că ea ar fi scris opera lui Petru Dumitriu.

Mai târziu, Yvonne Stahl avea să declare: „De când lumea şi pământul se ştie că tot ce se spune în puşcărie nu are valoare”. („Mihaela Cristea în dialog cu Henriette Yvonne Stahl”, Ed. Minerva, 1996).

1900 – Coca Cola a fost exportată în Europa, mai precis în Marea Britanie, devenind băutură internaţională.

Prima reţetă Coca-Cola a fost inventată în 1885 în Columbus, Georgia, de către John Pemberton, iniţial ca un cocawine (un amestect între extractul de coca şi vin) numit Pemberton’s French Wine Coca.

Inspiraţia i-a venit de la succesul formidabil al cocawine-ului creat de europeanul Angelo Mariani, Vin Mariani. S-a vehiculat ideea că produsul creat de Pemberton ar fi avut culoarea verde, asemeni celorlalte cocawine-uri de pe piaţă. Nimic mai fals, culoarea maro închis ascundea cu mult mai bine impurităţile produse de siropul de caramel. Ceea ce a creat Pemberton era o băutură, fără alcool, dar conţinând cafeină şi cocaină (Stepan Company, firma care prepară acest ingredient pentru Coca-Cola, este unica autorizată de guvernul SUA să poată importa plante de coca n.r.).

Vă vine sau nu să credeţi, Coca- Cola a fost comercializată pe rafturile Jacob’s Farmacy din Atlanta, Georgia, la 8 mai 1886. A fost vândută iniţial ca un medicament brevetat, la preţul de cinci cenţi. Pemberton a susţinut că băutura Coca-Cola a vindecat multe boli, inclusiv dependenţa de morfină, dispepsia, neurastenia, durerile de cap şi impotenţa.

De altfel, Pemberton este și autorul primei reclame la Coca-Cola, pe care a publicat-o la 29 mai în acelaşi an, în “Atlanta Journal”. În primele opt luni doar nouă băuturi au fost vândute zilnic. Azi ni se pare aproape imposibil să nu asociem produsul Coca-Cola cu reclama sa. Pe lângă logo-ul caracteristic, Coca-Cola a avut parte de la început de persoane care au însufleţit brandul.

Prima, dintr-o lungă listă, este actriţa Hilda Clark, care apare chiar în prima reclamă (1886), dar şi în primul calendar Coca-Cola din 1900. Moş Crăciun, aşa cum îl ştim azi, un bătrân cu barba lungă şi îmbrăcat într-un costum roşu, este o invenţie a Coca-Cola din anii ’20 –’30 şi face parte din campaniile de marketing ale companiei. În 1928, la Olimpiada de la Amsterdam, Coca-Cola devine primul sponsor comercial din istoria acestei competiţii.

Dacă aveţi impresia că la începuturi exista o singură firmă care producea Coca-Cola, vă înşelaţi. În 1888 existau pe piaţă trei versiuni de Coca-Cola, fabricate de tot atâtea firme. Cea mai profitabilă era a lui Asa Griggs Candler, care a preluat compania lui Pemberton în 1887 şi a încorporat-o în 1888 în Coca-Cola Company.

Până prin 1910, Candler se vede nevoit să tot cumpere companii cu nume similar şi cu reţete aproximative pentru a asigura companiei sale drepturile exclusive asupra băuturii. Ceea ce a pierdut din vedere managerul american este îmbutelierea.

Dacă nu ştiaţi, la început, Coca-Cola se vindea la pahar, cum lesne se poate vedea şi în reclamele mai vechi. Coca-Cola a fost vândută în sticle pentru prima dată la 12 martie 1894, când Joseph A. Biedenharn din Vicksburg, Mississippi, proprietarul Biedenharn Candy Company, a îmbuteliat în premieră produsul finit. Sticla verde tip Hutchinson a companiei Biedenharn Candy a fost folosită pentru îmbutelierea Coca-Cola între anii 1894 şi 1900, de aici şi mitul culorii verzi a produsului.

1912 – La Bucuresti, în sala „Eforie”, avea loc premiera filmului Independența României.

A rulat timp de o luna, record pentru acea vreme. Filmul a fost prezentat apoi in Transilvania, la Viena si Budapesta. Independenta Romaniei: Rasboiul Romano-Ruso-Turc 1877 este un film istoric romanesc realizat intre 1911 si 1912. Acesta are drept subiect ilustrarea Razboiului de Independenta al Romaniei. Filmul a reunit o distributie de exceptie, in majoritate actori ai Teatrului National din Bucuresti si ai celorlalte mari scene din oras. Cu toate neajunsurile tehnice si umane ale vremii, a provocat o puternica impresie printre romanii de pe ambele versante ale Carpatilor. Schite de distributie fusesera alcatuite inca de la inceputul scrierii scenariului, de catre Petre Liciu, acesta notand: „Penes: T. Bulandra; Catrina: T. Barbu; mosul: I. Petrescu…”. Demetriade a realizat si el cateva variante, in cele din urma ajungand la cea finala. Datorita insemnarilor lui, s-au putut identifica anumiti actori ce initial nu au fost recunoscuti, sub mastile atat de veridice create de Pepi Machauer. Astfel, M. Virgolici a fost interpretul lui Ion C. Bratianu, C. Nedelcovici a fost gen. Manu, M. Tancovici-Cosmin — col. Berindei, Gh. Meliseanu — col. Anghelescu, N. Bulandra — col. Cerchez, I. Merisescu — gen. Davilla. Alte distribuiri, care nu apar nici in insemnarile lui Demetriade, raman o enigma (d. ex. col. Candiano-Popescu). Rolul domnitorului Carol I a fost luat de chiar Aristide Demetriade, iar doamna Elisabeta a fost jucata de catre sotia acestuia, Constanta. Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Pasa. Pepi Machauer, priceputul machior al Teatrului National, l-a interpretat pe tarul Rusiei, Alexandru al II-lea.

Protagonistii principali ai filmului, Penes Curcanul si sotia lui, Rodica, au fost interpretati de catre Aurel Athanasescu si Jeni Metaxa-Doro. Initial, aceste roluri fusesera rezervate altor actori (Tony Bulandra si T. Barbu, dupa cum dorea Liciu), dar probabil ca acestia nu fusesera disponibili la momentul filmarilor. In 2007, filmul (in lungime de 82 de minute) a fost lansat pe DVD de catre TVR Media. La 6 iulie 2006, regizorul Nae Caranfil a dat „primul tur de manivela” filmului sau „Restul e tacere”. In acesta sunt istorisite peripetiile actorilor TNB legate de realizarea filmului, prin impletirea documentelor de epoca cu fictiunea. Filmul ii are ca protagonisti principali pe Marius Florea Vizante (Gr. Brezeanu), Ovidiu Niculescu (L. Popescu), Ioana Bulca (Ar. Romanescu), Radu Banzaru, Valentin Popescu (Catargiu), Silviu Biris (Raoul), Florin Zamfirescu si Nicu Mihoc (Anton V.).

1914 – Orașului rusesc Sankt Petersburg i-a fost schimbat numele în Petrograd. Țarul Petru cel Mare a fondat orașul în anul 1703, a botezat orașul cu numele sfântului său protector, Sfântul Petru.

Ridicarea orașului a început în timp de război, prima construcție a fost o fortificație, ce avut, la început, numele de Sankt Piterburh. Fortăreața a fost ridicată pe insula Iepurelui, pe malul drept al Nevei, la aproximativ 3 km de vărsarea acestuia în mare. Mlaștinile au fost secate și orașul s-a întins în toate părțile, dezvoltarea noii localități fiind făcută sub conducerea inginerilor germane invitați de țar în Rusia. Petru cel Mare a interzis construirea clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului, cu excepția noii capitale, în felul acesta obligând toți meșterii pietrari să vină să lucreze în Sankt Petersburg.

Cu cei aproape 4,5 milioane de locuitori (2002), este în ziua de azi cel de-al doilea oraș ca mărime al Rusiei, al patrulea oraș ca mărime al Europei, un centru european de cultură extrem de important și cel mai important port rusesc la Marea Baltică.

Sankt Petersburg este cel mai nordic oraș european cu peste 1 milion de locuitori. Centrul orașului este unul dintre siturile protejate de UNESCO ca parte a patrimoniului universal. Orașul, care a fost pentru mai bine de două secole centrul politic și cultural al Rusiei, este și în zilele noastre extrem de important și, pentru a-l onora, oamenii îl mai numesc, deseori, „Capitala Nordului” („Cеверная Cтолица”, Severnaia Stalița).

Imaginea maiestuoasă a orașului este datorată detaliilor arhitecturale variate: bulevarde lungi și drepte, spații vaste, grădini și parcuri, garduri decorative din fier forjat, monumente și sculpturi decorative. Râul Neva, cu multele lui canale, poduri și cheiuri din granit, dă orașului o notă aparte, de neconfundat. Numeroasele canale au făcut ca orașului să i se dea supranumele de „Veneția Nordului”.

Sankt Petersburg este cunoscut şi pentru cele 300 de poduri.

Amplasarea Sankt Petersburgului lângă Cercul Polar de Nord, la aceeași latitudine cu orașele Helsinki, Stockholm și Oslo (60° N), fac ca amurgul să dureze toată noaptea în mai, iunie și iulie. Acest fenomen este cunoscut ca nopțile albe. Altă atracție o constituie cele nouă poduri basculante care se deschid deasupra Nevei. Turiștii se înghesuie ca să vadă podurile coborâte și ridicate pentru a permite navelor să traverseze orașul.

Centrul istoric al Sankt Petersburgului, numit, uneori, și muzeul în aer liber al neoclasicismului, a fost primul loc din patrimoniul rusesc înscris pe lista UNESCO a Locurilor din patrimoniul mondial.

Sankt Petersburg este centrul administrativ al Regiunii Leningrad și al Districtului Federal Nord-Vestic

În timpul Primului Razboi Mondial, numele Sankt Petersburg a fost considerat ca având rezonanță germană și, la inițiativa țarului Nicolae al II-lea, orașul a fost rebotezat Petrograd.

În 1924, oraşul devine Leningrad, pentru ca în 1991 să revină la denumirea “Sankt Petersburg”.

1915 – S-a născut Kenneth Aston, arbitru de fotbal englez, căruia i se datorează multe îmbunătățiri în arbitrajul fotbalului.

În viața de toate zilele a fost învățător și militar în armata britanică. A terminat cursul de arbitri în 1936 și a făcut cariera în diviziile inferioare devenind arbitru de tușă în stagiunea 1949-50 pentru compionatele ce corespund seriilor noastre „B” și „C”.

În 1946, la întoarcerea în patrie a fost primul arbitru federal, care a îmbrăcat ținuta „negru-alb”, care a devenit repede ținuta standard a arbitrilor. Următorul an tot el a fost acela care a introdus fanioanele albe pentru arbitri de tușă. În 1953 a devenit învățător (profesor) la Newbury Park School îmbunătăținduși stilul până ce a ajuns să arbitreze partide de cel mai înalt nivel.

A arbitrat finala Campionatului European al Națiunilor din 1960, chiar dacă numele lui a rămas tot la fel de apăsat scris și pe paginile cele mai negre ale arbitrajului în fotbal: mai întâi pentru partida cunoscută sub numele de „Bătălia de la Santiago”, din 1962 dintr Cile și Italia, unde – după aprecierea unanimă – a fost prima mostră de arbitraj tern în evidentă rea-credință. De atunci Aston n-a mai arbitrat partide la acest nivel, din cauza unei entorse la „călcâiul lui Ahile”. A fost însă chemat să fie membru al diferitelor comisii ale FIFA, pe care a prezidat-o 4 ani. A fost responsabil de toți arbitri din cupele lumii din anii 1966, 1970 și 1974.

La mondialele engleze din 1966, la partida dintre Anglia – Argentina, un jucător s-a prefăcut că nu înțelege sau chiar n-a înțeles că este eliminat din teren și a continuat să joace. Acest fapt a trezit în Aston dorința de a găsi o modalitate de exprimare de așa manieră încât astfel de episoade să nu se mai repete. Aston povestea mai târziu că „flash”-ul i-a venit la un semafor: nevoit fiind să aștepte schimbarea culorii i-a venit ideea de a confecționa cartonașul galben pentru avertisment și cartonașul roșu pentru eliminare. În 1966 Aston a introdus și practica de a desemna un arbitru substitut care să poată lua locul arbitrului oficial în cazul unei absențe neprevăzut (pe motive bine întemeiate) a oficialului. (pratică, care s-a dezvoltat și s-a cristalizat în așa-zisul „Al patrulea om”). A propus și să se indice precis în „Regulamentul de fotbal” presiune atmosferică pe care trebuie să o aibă mingea. În 1974 a introdus tabele de schimbare a jucătorilor care să permită atât jucătorilor cât și arbitrului să înțeleagă mai repede cine sunt jucătorii în cauză.

Aston a devenit apoi membru al Football Association și maestrul director al „American Youth Soccer Organisation”. În 1997 a fost numit Membru al Ordinului Imperiului Britanic pentru serviciile sale aduse fotbalului în Statele Unite.

1939 – Începea cel de-Al Doilea Razboi Mondial, odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă.

Incidentul a determinat Marea Britanie si Franta sa declare razboi Germaniei la doua zile dupa declansarea atacului armat. La ora 4.45 a.m., trupele naziste au luat cu asalt teritoriul Poloniei, sustinute de flotila aeriana (Luftwaffe), precum si de navele de razboi germane aflate in Marea Baltica. Adolf Hitler a motivat ca invazia este o reactie de aparare, explicatie care nu convinge marile puteri ale vremii care vor declara razboi Germaniei in data de 3 septembrie.

Polonia nu a beneficiat insa de ajutor militar din partea marilor puteri, astfel ca tara va fi complet eliberata abia in 1945.

La data de 1 septembrie 1939, Germania nazistă atacă Polonia, această dată fiind considerată ca fiind data izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, cel mai mare conflict militar, din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state şi de pe urma căruia au murit peste 60 de milioane de oameni. Astfel, invadarea Poloniei de către Germania, a condus la declarațiile de război ale Franței și Angliei, care și-a onorat astfel, obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez.

După cea a fost atacată din vest de către Germania nazistă, în conformitate cu înțelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Polonia a fost invadată și din est de către Armata Roșie la data de 17 septembrie 1939, iar după o săptămâna de lupte, va fi nevoită să capituleze, teritoriul său fiind împărțit între Germania și Uniunea Sovietică.

Astfel, după ce a înfrânt Polonia, Reich-ul Nazist va ocupa Danemarca și Norvegia, apoi armatele germane vor invada Olanda, Belgia și Luxembourg-ul și apoi Franța. Una din cauzele izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial a fost tendința expansionistă a Germaniei care pretindea că frontierele ce-i fuseseră impuse prin tratatul de la Versailles, de la sfârșitul Primului Război Mondial , îi „sufocă“ dezvoltarea și de aceea are nevoie de un „spațiu vital“, de lărgire a teritoriului ei în Europa. Aceste pretenții a Germaniei și în special a lui Hitler, însemna reluarea într-o forma brutală a problemei reîmpărțirii sferelor de influență în Europa și se încerca justificarea ei printr-o ideologie ultranaționalistă și rasistă, ce susținea că omenirea este formată din rase și popoare „superioare“ și „inferioare“. Această concepție absurdă a lui Hitler a făcut ca acest Al Doilea Război Mondial să fie cel mai distrugător din toată istoria omenirii, cu zeci de milioane de morți și răniți, cu imense distrugeri materiale, un război în care s-au cheltuit mai multe resurse materiale și umane decât în toate celelalte războaie luate la un loc.

1941 – O noua masura in vederea „solutiei finale in chestiunea evreiasca” era ordonata de Herman Goring: toti evreii din Germania, incepand de la varsta de 6 ani, erau obligati sa poarte un simbol special pe haina, „Steaua lui David”, pentru a fi identificati.

Steaua lui David, este un semn distinctiv al culturii ebrice, reprezentat de o stea albastra pe fond alb cu 8 colturi. In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, evreii din Germania si mai apoi evreii din celelalte state ocupate au fost obligati sa poarte steaua lui David, ca semn distinctiv al etniei. Modelul stelei lui David, din timpul Reichlui German, era o stea in 8 colturi galbena, cusuta pe haine, pe partea stanga a pieptului si pe spate. Steaua era inscriptionata cu cuvantul „evreiu”, in limba germana Jude, in franceza Juif si in Olandeza Jood. Purtarea stelei a fost impusa printr-un decret a lui Reinhard Heydrich, din data de 1 septembrie 1941, ca un semn obligatorie pentru toti evreii de peste 6 ani, pe tot cuprinsul Reichului.

1985 – Un echipaj francezo-american descoperea epava transatlanticului Titanic.

Epava Titanicului a fost localizata, dupa 73 de ani de la scufundarea vasului, in nordul Atlanticului, in apropiere de Newfoundland, la 4.000 de metri adancime. Exploratorul si oceanograful american Robert Ballard a facut descoperirea cu ajutorul navei rusesti Keldish, dar nu a apucat decat sa scoata cateva poze din exteriorul vasului, deoarece el era desemnat initial sa gaseasca doua submarine nucleare, scufundate tot in acea zona. Multi pasageri au spus ca nava s-a rupt in doua in momentul scufundarii, dar ofiterii salvati precum si fondatorul, Bruce Ismay au sustinut sus si tare ca nava s-a scufundat intacta. Misterul acesta a fost rezolvat de Robest Ballard, care a gasit si partea din spate a Titanicului la 2 mile distanta de restul navei. S-a prezentat o viziune indrazneata pentru anul 2020, cand se va intentiona reconstruirea Titanicului (varianta moderna). Aceasta varianta contine motor electric, sisteme radar, un spargator de valuri frontal si alte lucruri. Designul va fi 95% acelasi .

2001 – Preşedintele Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM), Boris Trajkovski, a cerut comunităţii internaţionale să recunoască denumirea “Macedonia” pentru ţara sa.

Intre Grecia si aceasta fosta republica iugoslava persista o disputa centrată pe utilizarea numelui Macedonia.

Grecia se opune utilizării numelui „Macedonia” de către aceasta tara, argumentand ca milioane de etnici greci se identifica drept macedoneni si nu au legătură cu slavii care populeaza Republica Macedonia, tara acuzata de însușirea unor simboluri istorice considerate parte a istoriei si culturii stravechi grecești, cum ar fi Soarele Vergina de pe drapel și personajul istoric antic Alexandru cel Mare, care era macedonean.

Macedonia este de asemenea acuzata ca promoveaza conceptul iredentist al unei asa zise Macedonii Unite, care implică revendicări teritoriale asupra Greciei, Bulgariei, Albaniei , și Serbiei.

Disputa a escaladat cel mai înalt nivel iar in 1995, cele două țări s-au angajat să înceapă negocieri cu privire la problema de numelui tarii, sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite.

Până la găsirea unei soluții, s-a convenit provizoriu ca tara sa fie denumita „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” ( abreviat FYROM), nume folosit de organizațiile internaționale și statele care nu recunosc numele constituțional Republica Macedonia (Република Македонија, Republika Makedonija).

Membrii ONU, și tarile ONU în ansamblu, au fost de acord să accepte orice acord final pe un nume nou, rezultat din negocierile dintre cele două țări.