Am trăit o sâmbătă neagră. Am suferit pentru că am așteptări prea mari de la semenii noștri. Am sperat alături de o țară întreagă că Halep va câștiga openul francez, Rolland Garros, însă vizavi de meciul naționalei cu Polonia nu mi-am făcut deloc speranțe. După semifinala pierdută la Stuttgart în fața Laurei Siegemund scriam pe Facebook că Halep m-a determinat să nu mă mai uit la tenis. Nu m-am uitat la nici un meci de-al Simonei la acest turneu, până azi. La alte meciuri m-am uitat pe sărite, dar la partidele ei, nu! M-am gândit că Ostapenko va juca la rupere, pentru că registrul ei tehnic este inferior registrului Simonei și m-am bazat pe experiența româncei. La 3-1 în setul doi, după ce a ratat cele patru mingi de break am știut că va pierde. Am simțit sfârșitul. Am ales să închid televizorul și să mă uit la un film. Am fost mult mai inspirat decât cei râmași în fața televizoarelor, dar la momentul în care telefonul mobil s-a umplut de mesajele paginilor online de sport care mă anunțau că Halep a pierdut finala, tot nu am fugit din calea suferinței. Am fost și încă mai sunt supărat, pentru mine, pentru noi românii, pentru Simona, pentru că a muncit mult. Nu mă interesează viitorul ei sportiv, cum nu mă mai interesează viitorul sportului românesc.
Trebuie ca anumite lucruri să se schimbe în această țară, dar în primul rând trebuie schimbată mentalitatea. Nu există o lege a sportului care să ajute sportul românesc, o lege care să încurajeze mediul de afaceri privat să investească în imaginea lor, a firmelor care să sponsorizeze, totul plecând de la copii și juniori. Oricine îi reproșează ceva Simonei Halep se află într-o mare eroare, pentru că Simona a practicat tenisul de performanță pe banii familiei ei, iar acum îl practică pe banii obținuți din munca ei. Guvernele postdecembriste ale României nu au făcut nimic pentru sportul românesc, cum nu au făcut nimic nici pentru Halep, ca atare Simona dacă a greșit cu ceva a greșit față de sieși, față de munca ei de până acum. Nu doresc să analizez ceea ce am văzut din meci, mi-a fost suficient să observ că serviciul Simonei, de care avea atâta nevoie, nu a funcționat deloc. Halep are voie să piardă sau să câștige câte turnee vrea ea, pentru că totul se rezumă la planul personal. România nu i-a oferit nimic, poate chiar este un deficit pentru ea faptul că este româncă, pentru că numai așa îmi pot explica labilitatea ei psihică. Tot pentru că este româncă Halep încheie contracte cu sponsori mari la valori financiare mult mai mici decât alți sportivi cu rezultate egale sau mai mici decât ale ei. Vă dau un exemplu: Halep și Ana Ivanovici aveau contracte cu Adidas, iar pentru același contract sârboaica lua 6 milioane de euro/an în timp ce Halep a semnat doar pentru un singur milion.
Revenind la sportul românesc și la așteptările noastre, afirm clar și răspicat că sportul românesc reprezintă imaginea clară a stării sufletești a românului, a neputinței noastre. O să-mi spuneți că avem valori și o să-mi pomeniți de excepțiile Cristina Neagu (de trei câștigătoare a balonului de aur în handbal) sau echipa de scrimă a României, ultima campioană olimpică pe care a dat-o această națiune chinuită. Neagu și echipa națională feminină de scrimă sunt excepții care au în spate zeci sau sute de mii de ore de antrenament și mai mult decât atât o ambiție personală incomensurabilă, care le-a ajutat pe aceste sportive de excepție să-și depășească condiția de a fi român. Să nu-mi spuneți de echipa de handbal CSM București, fostă campioană europeană, pentru că acolo vorbim de o echipă internațională, așa cum sunt toate echipele care-și doresc performanța maximă, indiferent de ramura sportivă.
Fotbalul românesc este o mlaștină mizerabilă în care se spală banii unora mai mult sau mai puțin bine intenționați, un fotbal care este condus de interpușii politicului românesc. Federația Română de Fotbal este mai degrabă o formă juridică de protest la adresa dorinței poporului român de a trăi performanțe istorice. Burleanu este un profanator al istoriei fotbalului românesc (atât de puțin cât a dat fotbalul), Vochin un individ meschin și mic care-l ajută pe Burleanu să supraviețuiască imagistic dinaintea contestatarilor înditruiți să ceară debarcarea clicii de la FRF. De aceea nu am așteptări de la fotbalul românesc, pentru că acest sport numit ”sportul rege” (poate rege în țările cu o lege a sportului bine scrisă și bine implementată) este păstorit de personaje agramate, nepricepute, dar mai ales, pline de orgolii prostești, puerile și nejustificate. Însă dincolo de aceste mizerii trebuie reamintit celor care au puterea de a decide binele sportului, de a schimba ceva în sens pozitiv, că ”peștele de la cap se-mpute!”. La noi nu mai putem vorbi de miros, putem vorbi de duhoare pestilențială. Sportul românesc se află într-o convalescență cronică precum un bolnav plin de puroi care își trăiește ultimele clipe într-un mediu complet septic. Același mediu septic îl regăsim în Parlament, clasa politică, administrație, justiție, mediul privat și mass-media. Nu există loc în interiorul și în afara arcului carpatic care să nu fie infestat de românism ieftin. De aceea am spus în titlu că numele nostru e convalescență și din aceleași motive, enumerate anterior, uneori, faptul că sunt român mă întristează enorm…
