În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Achila.
În Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca a scris laude pentru Sfântul Achila, pentru că, fiind acesta ucenic și gazdă al fericitului Pavel, a fost învățat de acesta dumnezeieștile învățături. Pentru aceasta și scuipând rătăcirea lui Veliar, și făcându-se preot și mucenic al patimilor Domnului, a luat de la Dânsul cununa.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iust.
Acesta era din Roma, fiind ostaș sub Claudiu tribunul. Odata, întorcându-se de la razboiul împotriva barbarilor, a vazut o cruce în chip de cristal, iar din cruce a ieșit un glas, care l-a învățat taina dreptei credințe. Pentru aceasta mergând la Roma, și-a împărțit averea sa la săraci și se bucura că a dobândit credința în Hristos. După ce i s-a descoperit tribunului Claudiu că sfântul a crezut în Hristos, acela l-a sfătuit ca să aibă mila de tinerețile sale și să se lepede de credința în Hristos. Și de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta l-a trimis cu scrisoare la ighemonul Magnenție, care l-a chinuit în mod cumplit, în timpul cărora și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului Nicodim Aghioritul.
Acest luceafăr strălucitor al Bisericii a răsărit în 1749, în insula Naxos din arhipelagul Cicladelor. Parintii sai, piosi si cu frica de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez si il incredintara preotului satului ca sa-l invete sa citeasca. Spre deosebire de ceilalti copii, nu-i placeau jocurile zgomotoase, dedicându-si timpul liber lecturilor.
Fusese inzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie ci și cu o memorie iesita din comun, care ii permitea sa retina pe data tot ceea ce citea si sa repete apoi totul fără nici o greșeală. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma invatatura dascălului Ierotei la Școala Evanghelică, se făcu plăcut tuturor, învătator și confrați, pentru blândetea sa și rafinamentul deprinderilor sale.
În afara Literelor profane și a diferitelor discipline ale stiințelor sacre mai învața latina, franceza și ajunse să stapânească greaca veche, ceea ce îi permise să îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu : să facă accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiției Bisericii.
Dupa patru ani de studii la Smirna, cum turcii îi omorau pe grecii din regiune în urma campaniei militare rusești el fu constrâns să se întoarcă la Naxos, patria sa. Îi întâlni acolo pe călugării Grigore, Nifon și Arsenie, exilati din Sfântul Munte din cauza controversei „Colivelor”, iar acestia îi treziră dragostea pentru viața monahală și îl inițiară în practica ascezei și a rugăciunii interioare.
Aceștia îl informară că la Hidra locuia un om de o mare virtute, versat în doctrina Părinților Bisericii, Mitropolitul Macarie din Corint. Nicolae se duse la el și găsi în jurul Sfântulul Ierarh o mare comuniune de gândire și de aspiratii în ceea ce privea necesitatea de a edita de urgență și de a traduce izvoarele tradiției bisericești.
Acolo îl cunoscu și pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o chilie retrasă nu departe de oraș. Acest om sfânt ii facu elogiul placerii vietii singuratiei cu asemenea ardoare încât Nicolae se hotărî să nu mai zabovească și să ia jugul usor si blând al lui Hristos. Luând scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, se îmbarca spre Muntele Athos (1775).
Intră mai întâi in Manastirea Dionisiu, unde repede ia haina monahiceasca sub numele de Nicodim. Numit secretar si lector, deveni la scurt timp modelul tuturor fraților, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu supunere si fara sa crâcneasca, precum si în sârguința pe care o demonstra în rugăciune și asceza.
Se întindea cu fiecare zi tot mai înainte, facând carnea trupului să se supună minții și pregătindu-se astfel luptelor vieții isihaste. Trecuseră doi ani când, Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, îl insarcina pe Nicodim cu revizuirea si pregatirea pentru editare a Filocaliei, această enciclopedie ortodoxa a rugaciunii și a vietii spirituale.
Tânarul călugar se retrase într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini aceasta sarcina demna de marii invatatori ai isihiei si care cerea o cunoaștere profunda a stiintei sufletului. Facu la fel pentru Everghetinos si pentru Tratatul despre deasa Impărtășire, redactat de Sfântul Macarie, dar pe care îl îmbogăți în mod considerabil.
După ce termină aceasta lucrare, se intoarse la Dionisiu dar contactul cu Părintii Filocaliei, precum și exercițiul intens al Rugaciunii lui Iisus, îi treziseră gustul de a i se dedica cu totul. Cum auzise vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă activitate a minții îndreptate catre inima, el incerca sa li se alature.
Dar prin pronia lui Dumnezeu o furtuna îl impiedica să își atingă scopul. Revenit la Muntele Athos si arzând de dorința de a se consacra rugăciunii în liniște totală, nu se mai întoarse la Dionisiu ci se retrase într-o chilie în apropiere de Karyes, apoi la schitul Kapsala, dependința a mânăstirii Pantocratorului, într-o sihastrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-si acoperi nevoile de zi cu zi.
Cum aici putea să se dedice zi si noapte rugăciunii și meditatiei Sfinților Părinti, el urca repede treptele Scării spirituale. La puțin timp, bătrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe care îl cunoscuse la Naxos, putu sa se întoarcă la Athos si veni sa se instaleze în schit.
Nicodim renunța atunci de bună voie la singurătatea sa, pentru a profita de binefacerile ascultării, și deveni discipolul acestuia. Numai ce terminaseră construcția unei noi chilii si, tulburați în liniștea lor, ei hotarâră să se retragă în insula pustie și aridă Skyropoula. Dar în fața dificultăților pentru a-și asigura cele necesare existenței, Arsenie plecă în alta parte, lasându-l singur pe Nicodim.
Acolo, la cererea vărului sau, Episcopul Ierotei din Euripos , Sfântul redacta capodopera sa : Manualul sfaturilor celor bune, despre pastrarea simturilor si a gindurilor, si despre activitatea mintii.
În vârstă de numai 32 de ani, fără cărți si fără note, neavând ca sursa de inspirație decât comoara impresionantei sale memorii și neîncetatul său dialog cu Dumnezeu, el expuse în aceasta lucrare esența întregii doctrine spirituale a Părinților, ilustrată cu un mare număr de citate, însoțite de referințele lor exacte.
În această lucrare el ne învăța cum sa eliberăm inteligența, mintea („nous”) de lantul care o leaga de placerile simturilor, pentru a-i permite sa se înalțe, prin rugăciunea interioară (sau „rugăciunea inimii”), la „plăcerile” spirituale ale contemplației.
În timpul acestui sejur în insula pustie, Sfântul înfrunta violente atacuri ale demonilor, care încercau să îl alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea sa temătoare din tinerețe, când nu îndrăznea sa doarmă cu ușa închisă, acum când spiritele întunericului veneau să șoptească la fereastra lui, el nu își ridica privirea din carte decât pentru a râde de incercarile lor neputincioase.
După un an petrecut la Skyropoula se întoarse la Athos, primi acolo Marea Schima călugăreasca și obținu chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Accepta să primeasca un discipol, Ierotei , si se consacra mai mult ca niciodata scrierii si învatarii fratilor care veneau sa se instaleze in imprejurimi pentru a profita de stiinta lui.
Cu ocazia unui nou sejur în Sfântul Munte, Sfântul Macarie ii incredinta editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simion Noul Teolog. În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație, Sfântul Nicodim precizează ca asemenea carti nu sânt facute doar pentru calugari ci si pentru mireni, caci toti crestinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.
El redacta apoi Manualul Duhovnicului (Această traducere poarta numele de Denis de Zagora dar e foarte probabil ca Sfântul Nicodim să o fi revizuit în profunzime. El mai compuse și o admirabilă Liturghie spre cinstirea Sfântului Simion, a cărui prăznuire a instituit-o la 12 octombrie) și aduna într-o culegere unică, după cele opt tonuri și pentru fiecare zi a săptămânii, canoanele închinate Maicii Domnului cântate la sfârșitul Vecerniei sau la Pavecernița în Manastiri.
În afara altor numeroase compozitii liturgice, el publica atunci două lucrari, adaptate după renumite carti spirituale occidentale : Razboiul nevazut de Lorenzo Scuppoli (1589) (sfântul Nicodim se folosise de o traducere manuscrita din italiana, care se găseste si astazi la manastirea Patmos, si care ii fusese imprumutata fara indoiala de Sfântul Macarie din Corint) și Exercitii spirituale (considerata ca o adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie din Loyola, aceasta lucrare este de fapt inspirată din Exercițiile spirituale, precum și din alte opere, ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti), care au cunoscut pâna în zilele noastre un succes nedezmintit.
Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost profund restructurate si adaptate de Sfântul isihast, care introduse o învățătură fără cusur despre căință, asceză și Rugaciunea lui Iisus. Între timp, cartea despre deasa Împărtășire suscitase reacții puternice printre călugarii care apărau obiceiul, contrar Sfintelor Canoane si traditiilor apostolice, împărtășirii de numai trei sau patru ori pe an.
Acuzată de erezie novatoare, cartea fu condamnată de Patriarhul Procopie. Dar odată cu instalarea lui Neofit VII (1789), interdicția fu suspendată și Colivazii fură recunoscuți drept adevărații apărători ai Tradiției. Calomnii vulgare si ridicole continuară însă să circule în anumite medii manastiresti impotriva Sfântului Nicodim, mergând până la a-l acuza de a ascunde Sfânta Împărtășanie în culionul sau pentru a putea sa se împărtașească mergând. Dar Sfântul prefera să tacă, neașteptând decât de la Dumnezeu încuviințare și plângea rugându-se pentru convertirea celor care sa gaseau în greșeala în privinta pomenirii morților duminică.
Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune Sfântului Nicodiim să reia ca să traducă o culegere a Sfintelor Canoane pe care el o pregătise și să o îmbogățească în comentarii. Sfântul, pentru care viata și disciplina Bisericii erau mai prețioase decât propria sa viață, se puse pe lucru cu îndârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la timp aceasta culegere absolut necesara pe care o numi „Cârma” (Pidalion).
El lucra zi și noapte timp de doi ani, compilând, corectând textele gresite sau contradictorii, punând în paralel Canoanele Sinoadelor, cele ale Părintilor si decretele legislatiei bizantine dar mai ales îmbogătind opera cu un număr impresionant de note care furnizează criteriile pe care le asigura aplicarea Canoanelor sale la viața Bisericii (Pedalionul ramâne cartea canonică ortodoxă cea mai întrebuințată iar notele sale sunt adesea considerate ca având autoritate echivalentă celei a Canoanelor).
După ce a fost terminată și trimisă la Constantinopol, lucrarea aștepta multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi fu transmisă Ieremonahului Teodoreț, care se găsea pe teritoriul actual al țării noastre, pentru a fi editată printr-o subscripție a tuturor călugarilor atoniți.
Dar acesta din urmă, adversar al Colivazilor și al Împărtășirii dese, introduse corecturi proprii în Pidalion, trădând astfel gândirea autorului și tradiția Bisericii. Când Sfântul lua cunoștință de carte, apărută la Leipzig în 1800, fu profund suparat și striga : „Ar fi făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spada decât să adauge sau sa suprime ceva în această carte!”.
Cam în aceeași perioadă, i se aduse la cunoștință faptul că manuscrisul operelor complete al Sfântului Grigore Palama care fuseseră adunate cu mari dificultati si adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului Atanasie din Paros și a Mitropolitului Leon din Heliopolis, fusese retinut la tipograful sau din Viena și distrus de austriecii aflați în cautarea mesajelor de propaganda revoluționara adresate grecilor de către Napoleon Bonaparte.
Aceasta veste se adaugă supararii sale și îl făcu sa plângă amarnic, nu numai pentru timpul consumat în această lucrare de neînlocuit ci mai ales pentru pierderea unei asemenea comori.
După ce a ramas câtva timp, în compania lui Silvestru din Cezareea, în chilia Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir, Nicodim își relua viața singuratică și își continua lucrarea apostolică. Îmbrăcat în zdrente și încălțat cu saboți greoi, se considera cel mai lipsit de însemnătate dintre toți. Nu gătea niciodată și mânca orez fiert sau miere diluata în apă, însoțită de câteva măsline și de fasole înmuiată.
Când era chinuit de o foame puternică, se ducea la vecinii săi la masă ; dar cel mai adesea, antrenat în discuții, uita să manânce. Nu era cunoscut să aibă alte activități în afară de rugăciune si de studiu. La orice ora din zi sau din noapte, putea fi găsit fie aplecat asupra unei carti fie asupra mesei sale de lucru, fie cu bărbia inclinata spre partea superioară a trupului, pentru a face să coboare mintea sa în cele mai profunde părți ale inimii și să cheme cu ardoare Sfânt Numele lui Iisus.
Devenise cu totul „rugăciune” și prin această uniune intimă cu Hristos harul divin lasase în inima sa toată comoara Bisericii. Când scria era atât de cufundat în ceea ce facea incât intr-o zi un calugar venit sa il viziteze și gasindu-l la lucru ii puse în gură o bucată de pâine proaspată. Când trecu din nou seara pe la el, îl găsi pe Sfânt în aceeași pozitie, cu bucata de pâine în gură, ca și cum nu și-ar fi dat seama de nimic.
El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum si comentariul Epistolelor Catolice, compuse de asemenea un comentariu la cele noua ode scripturale intitulat Gradina Harului și traduse comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabinos.
La fel ca și în toate celelalte opere de artă ale sale, Sfântul Nicodim depasea cu mult sarcina unui simplu traducator. Plecând de la un comentator traditional, el îl completa cu note din abundență, pline de mărturii ale celorlalți Părinți ai Bisericii despre nenumarate subiecte.
Izvor nesecătuit, el edita și o selectie a vietilor Sfinților din vechime (Neon Eklogion) si Noul Martirologiu: culegere a vietilor noilor Martiri, destinată sa întareasca credința Creștinilor asupriți sub jugul otoman și datorita careia mulți din cei ce negau existența lui Dumnezeu s-au convertit și s-au adăugat la glorioasa armată a Martirilor.
Plin de grija ca intotdeauna fata de educatia poporului lui Dumnezeu, el compuse de asemenea un Manual al Bunelor Deprinderi crestine (Hristoteia), admirabil rezumat al învățămintelor morale ale Sfântului Ioan Gura de Aur.
Zilnic, toți cei care fuseseră răniti de păcat sau de apostazie (lepadarea de credință), neglijând sa ceara ajutor de la Episcopi si duhovnici, alergau spre ascetul din Kapsale pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletului lor. Și nu numai călugari ci si mireni veniti de departe, astfel încât Sfântul se plângea că nu putea să se mai dedice rugăciunii așa cum și-o dorea și ar fi vrut să plece din nou într-un loc pustiu și necunoscut.
Dar boala il impiedica de la aceasta. În vârsta de numai 57 de ani, dar epuizat de asceza si lucrarile de editare, care ar putea umple o bibliotecă întreaga, el fu slabit intr-atât încât nici o sporire a hranei nu putea sa îl vindece. Își părasi atunci sihăstria de la Kapsala pentru a trăi o vreme în chilia prietenilor săi Skurtei la Karyes (acolo sunt pastrate Moastele sale, în biserica recent ridicată în cinstea sa) apoi la unul din vecinii lor, calugar iconograf. Atunci a redactat el, cu pretul a doi ani de muncă, Sinaxarul. Această traducere a Sinaxarului de la Constantinopol, profund revizuita pe baza manuscriselor sale, are si astazi autoritate in Biserica greaca și a folosit drept suport prezentului Sinaxar.
Noi calomnii facuseră ca Atanasie din Paros și alți trei Colivazi să fie condamnați pe nedrept de catre Patriarhul Grigore V. Sfântul Nicodim nu putu să îi apere dar se mulțumi să redacteze o Marturie de credință. Starea sa de sanatate de altfel nu intârzie sa sa inrautateasca. Dupa ce a mai revazut o data comentariul sau despre Anavathmoi, el spuse : „Doamne, scoate-mă de aici, m-am saturat de lumea aceasta!”. Din zi in zi hemiplegia i se intinse la toate membrele.
El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-si scuze de la frati ca nu poate sa o păstreze în secret. După ce s-a marturisit si a primit Sfânta Împărtăsanie, el lua in mâinile sale Moastele Sfânului Macarie din Corint și Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu lacrimi, spuse : „Ați plecat la ceruri și vă odihniti de virtutile pe care le-ați cultivat pe pamânt, gustând deja din slava Domnului Nostru.
Eu sufăr din cauza pacatelor mele. De aceea, pe voi care sunteți Părintii mei, va implor sa mijlociti pentru mine pe lânga Domnul ca sa aiba mila de mine si sa ma faca demn de locul in care va gasiti voi”. In timpul noptii striga : „Mor, mor, aduceti-mi Sfânta Impartasanie”. După ce s-a împartasit, il cuprinse o asemenea pace si, incrucisându-si mâinile pe piept, raspunse calugarilor care îl întrebau dacă era la odihna : „L-am facut pe Hristos sa intre in mine, cum sa nu fiu la odihna ?”.
Când se făcu ziua, la 14 iulie 1809, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul din cei prezenți striga : „Era mai bine să fi murit azi o mie de Crestini decât Nicodim!”. Dar dacă Luceafarul s-a ascuns, razele sale nu au încetat sa lumineze Biserica iar cărțile sale ramân o sursă inepuizabilă de învățătura, de mângâiere și de încurajare la plinătate a vieții intru Hristos.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si facatorului de minuni Onisim.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Achila si Ilarie, care împroscati cu pietre s-au savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru cel Nou, caruia taindu-i-se picioarele s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iraclie, care, fiind batut cu ciomege, s-a savârsit.
