Nedelcu, Florin Tănase, Junior Morais și Vlad. Sunt jucători care în ultima perioadă nu au avut deloc evoluții bune. Insistența de a-i folosi a fost fatală pentru Nicolae Dică. Având variante pe bancă, antrenorul stelist putea să aleagă soluții de compromis și să încerce dacă nu o calificare măcar o evoluție rezonabilă. Nedelcu, defazat, lent, lipsit de inspirație a fost dominat în toate duelurile pentru balon de la mijlocul terenului. În plus, a fost depășit în moment cheie din joc părând ca un junior care a îmbrăcat pentru prima oară tricoul unei echipe într-un meci oficial. Iar golul trei marcat de Lazio este de manual. Florin Tănase, slab fizic, rătăcit, depășit în duelurile unu la unu cu adversarii cu care au intrat în contact. Pare un jucător venit dintr-o trupă de balet, slab fizic, fără musculatură, fără vâna unui fotbalist care se află în ascensiune. A încercat câteva artificii tehnice în schimburi de pase cu Budescu dar prea puțin. Deloc util echipei. Junior Morais în cădere de formă. Efort mult și inutil, depășit în duelurile importante. Momcilovic ar fi fost o optiune mai fericită. Despre Vlad nu poți spune mare lucru. Bombardat ca la Verdun de critici, a părut căzut de pe altă planetă. E drept, nu poate fi de calibrul lui Niță dar nici nu arată vreun semn că ar putea crește în acest sens. Câteva intervenții norocoase în meciul tur nu îl califică ca o speranță certă pentru poartă.
Rivalii Stelei râd în barbă luând mimica unui expert bătrân cu pipa în colțul gurii și picioarele obosite de ani urcate pe masa prăfuită și pătată de picături de vodkă. Este ca și cum un elev repetent 5 ani la rând intră pentru a șasea oară în ultima bancă a clasei a 5-a. La un moment dat ascultă cum profesoara îl strigă pe elevul Ionescu care nu a reușit decât o notă de 5 la Olimpiada Națională de fizică. Un 5 pentru care este lăudat. Dar elevul cu 5 repetenții la activ râde și crede în sinea sa că olimpicul s-a umplut de ridicol. În realitate olimpicul are meritul de a fi prezent printre cei mai buni fizicieni din țară la nivelul lui de vârstă. Dar când te scobești în nas și râgâi bere este cam greu să ai luciditate.
Și totuși nu este un capăt de țară dacă răsfoim câteva pagini din istoria recentă, foarte recentă a fotbalului european. Galatasaray de exemplu a investit peste 40 de milioane de euro în transferuri și a fost eliminată în preliminarii de mult mai modesta echipa suedeză Ostersund iar FC Bruges cu o investiție care a depășit 16 milioane de euro nu poate trece de turcii de la Bashakeshir. Iar de Benfica Lisabona, umilită de Basel cu un neverosimil 5-0 sau de un Anderlecht care a primit nu mai puțin de 17 goluri în grupele UCL ce să mai spună iubitorii de fotbal? E ușor să comentezi când stai în bancă și te uiți cu ochii beliți la Hustler sau Playboy simulând orgasmul unei perfomanțe.
Fotbalistul român. Așa cum spunea o amică, stelistă la rândul ei, jucătorul de fotbal de la noi este interesat mai mult de tatuaje, mașini și gagici. Când semnează un contract de profesionist prin capitală, unde sunt bani mulți își pierde mințile, nu mai joacă nimic, colindă târgurile auto și umple site-urile de socilaizăre cu fotografii de fotbalist-cocalar în devenire. Se crede valoros, visează la zeci de milioane de euro în timp ce realitatea îl arată ca pe un ratat umflat cu pompa de presă sau de patron. Fotbalistul român a uitat să treacă la șmotru. Nu mai face de gardă, nu mai aleargă și urăște instrucția. Fotbalistul român e șmecher, golan, leneș. Când se joacă din 3 în zile urlă ca o fetiță care este invitată de mamă o dată pe săptămână la bucătărie să spele cana din care a băut lapte. Urlă pentru că în sinea ei crede că este pusă la o muncă silnică. Diferența dintre noi și ei, adică dintre fotbaliștii români și cei străini este uriașă. Ei aleargă, ei au viață sportivă decentă, ei cunosc fotbal, ei știu că dacă vrei să câștigi bani mulți trebuie să tragi la roabă ca un rob. Și ei petrec, și ei beau. Dar când intră la joc îți dau cu terenul în cap. Jucătorul de fotbal român vrea totul pe tavă. Eventual când se dă jos din patul în care a petrecut în nocturnă cu o pipiță de cartier să calce pe un covoraș pe care scrie Real Madrid și eventual la pat să-i aducă cafeaua Cristiano Ronaldo.
Steaua este elevul inconstant, din acela care se mulțumește cu o notă de 10 o dată pe trimestru. Nu este cel mai rău din clasă dar nici cel mai bun. Chiulește de câteva ori, dar stă cu cartea în față în timp ce se joacă pe telefonul mobil. Lasă impresia că știe de toate dar când trebuie să dea examene grele transpiră mai rău decât Gabriel Cotabiță pe scenă și se trezește cu note modiocre în palmares.
În ciuda criticilor și a ironiilor, Steaua rămâne singura echipă care adună puncte pentru România. Așa cum poate. Puncte de care cluburile ale căror oficiali râd acum ca niște tâmpi vor profita pe viitor. Apropo, mai știe cineva cum se pronunță Knattspyrnufélag Reykjavíkur?
