Parașutiștii militari români – istorie în povești de arme

0 1.769

Paraşutismul este socotit o armă militară de elită. Frumuseţea şi satisfacţiile pe cate le oferă unui practicant profesionist sunt greu de înţeles de către publicul larg, însă admirate. La 10 iunie 1941 o nouă categorie de armă intra în nomenclatorul militar. Preocupări pentru practicarea paraşutismului şi folosirea acelora care îmbrăţişau această armă au fost mult mai înaintate, însă interesul a atins valori importante abia după declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Rolul plutoanelor de desant aerian din primăvara anului 1940 a fost un semnal că şi România trebuie să pretindă şi să doteze forţele armate cu o astfel de armă. Grigore Baştan a fost cel care a remodelat şi consolidat pentru mai bine de 30 de ani evoluţia paraşutismului militar românesc. Acesta a fost ajutat cu destulă eficienţă şi de alţi împătimiţi ai profesiei, printre ei aflându-se şi unii ofiţeri care au trecut de filtrele noii puterii de la Bucureşti după martie 1945.

În România, primul salt cu paraşuta dintr-un avion a fost la 19 septembrie 1925, când aviaţia militară română a fost înzestrată cu paraşute Heinecke. Cel care a sărit a fost însuşi constructorul german de paraşute Heinecke, care a executat 2 salturi ditr-un avion Potez XV, pilotat de locotenentul aviator Paul Dumitrescu.

La 19.10.1925, la mitingul de aviaţie de la Tecuci, locotenentul aviator Jean Nicolescu a devenit primul aviator român care a sărit cu paraşuta din avion. În acelaşi an, mecanicul de marină Eugen Sziklay, la mitingul de aviaţie de la Băneasa, a sărit de la 1000 de metri, dintr-un avion al companiei Franco-Române, cu o paraşută de construcţie proprie.

În 1928, la Berlin, Smaranda Brăescu a devenit prima femeie din România care a sărit cu paraşuta. Ea a stabilit, la data de 28 octombrie 1931, recordul naţional de înălţime printr-un salt de la 6000 m, pentru ca la 19 mai 1932, la Sacramento, California, să doboare cu un salt de la 7 233 m recordul mondial de înălţime al vremii.

În 1936, Traian Dumitrescu Popa a făcut primul său salt cu paraşuta la Ploieşti, iar în 1937, a fost angajat recepţioner la fabrica de paraşute Irvin. Tot în 1936, la Băneasa, Ionel Fernic (poet, compozitor şi interpret de renume) a făcut primul salt cu paraşuta, rămânând în amintirea contemporanilor ca un artist al manşei şi saltului cu paraşuta.

Aeronauţii au utilizat paraşuta pentru a se salva din baloanele avariate, în timpul misiunilor de luptă (observare, cercetare). În România, la 2 iulie 1917, locotenentul aviator Gheorghe Demostene Rally, aflat ca observator în nacela unui balon captiv, în timpul luptelor de pe aliniamentul Mărăşti-Mărăşeşti-Nămoloasa, fiind atacat de o formaţie de avioane inamice, a reuşit să se salveze, împreună cu documentele de la bord, sărind cu paraşuta de la 1200 m. În acelaşi an, în timpul unei furtuni, Rally a fost aruncat din nacelă, salvându-se încă o dată cu paraşuta.

În România, prima şcoală de paraşutişti a fost creată în 1937, în scopul pregătirii piloţilor. În acel an, firma americană Irvin Air-Chute &Co din Bufallo, SUA, a câştigat licitaţia pentru fabricarea paraşutelor ce urmau să intre în dotarea aeronauticii.

Fabrica de paraşute a fost amplasată pe şoseaua Măgurele, unde firma Irvin a montat la Flotilă 1 Aerostaţie şi un turn de paraşutare de 80 m. pentru pregătirea practică a piloţilor, dat în folosinţă la 6.12.1937. Instructor a fost americanul Robert Kokril, în prima serie de cursanţi numărându-se şi sublocotenentul mecanic de aviaţie Stefan Soverth, rămas în continuare instructor în şcoală.

La 10 iunie 1941, pe lângă centrul de instrucţie al aeronauticii (dislocate aerodromul Popeşti- Leordeni), s-a înfiinţat şcoala de paraşutişti costituită în companie de paraşutişti în conformitate cu ordinul d.m. nr 93/16 iunie 1941, cu un efectiv de 130 elevi (16 ofiţeri, 14 subofiţeri, 100 grade inferiore), comandată iniţial de locotenentul mecanic de aviaţie Ştefan Soverth.

Brevetarea impunea executarea a 3 salturi, dar se încheia după ce parcurgea întreaga perioadă de pregătire specifică.

La începutul anului 1942 conform ordinului Mareșalului Antonescu, dat Statului Major al Aerului s-a constituit batalionul de parașutiști, format din companiile 8 și 9. Căpitanul Enea Bordan a fost numit comandatul batalionului. La 30.07.1942 cdt. al batalionului a devenit maiorul Ion Ghiță. Din octombrie 1943 și până la desființarea acestuia, la comandă s-a aflat maiorul  Teodor Dobre.

Pentru transport și parașutarea întregului efectiv, batalionului 4 parasutiști îi erau necesare 54 de avioane de transport Ju-52 (foto), număr de aparate niciodată atins.

Totuși din punct de vedere teoretic, s-a luat în calcul desantarea întregului batalion prin utilizarea escadrilei 109 formată din aparate IAR -39, care remorcau planoarele de transport de  fabricație germană tip DSF-230, din aparate ale companiei civile Lares precum și din unele tipuri vechi de bombardiere  Potez 65.

Prima victima  a parașutismului militar a fost sergentul Vasile Băjenaru, care din cauza incidentului numit „fuior”, în codițiile unei lansări obișnuite de școală, s-a zdrobit la impactul cu solul.

La acea vreme parașutiștii nu dispuneau de parașute de rezervă. Primul exercițiu prin parașutare în teren frământat a avut loc în septembrie 1942 în Munții Bucegi (Plaiul Mircea din Valea Hodoroabelor.), când fost experimentată și posibilitatea aprovizionărilor pe calea aerului.

La 10 decembrie 1943 Mareșalul Antonescu a hotărât (decretul lege nr 3188) înființarea în cadrul Aeronauticii Regale Române a unui corp de parașutiști militari cuprinzând unități luptătoare (batalioane, regimente, mari unități ) și a unui centru de instrucție a parașutiștilor, cu școliile de specialitate  necesare. Evoluția evenimentelor politico -militare din vara anului 1944 nu a permis finalizarea acestui proiect, chiar dacă un al doilea batalion de desant, transportat pe cale aeriană, a fost organizat de trupele de uscat în cursul anului 1944 (avea structura unui batalion de munte ).

(Reprezentanți de seamă ai parașutismului militar românesc)

În perioada 23–28 august 1944, după ieșirea României din războiul împotriva Națiunilor Unite, batalionul de parașutiști a fost folosit pentru: apărarea părții de nord a Capitalei (aeroporturile Baneasa,  Pipera, Otopeni, satele  Băneasa, Herastrău, Pipera,) – detașamentul căpitan Mihai Tantu și gruparea  căpitan -comandor  Teodor Dobre. ; apărarea aerodromului Boteni unde se afla Statul Major al Aerului -plutonul sublocotenentului Vasile Fulicea; asigurarea pazei Subsecretariatului de Stat al Aerului și arestarea militarilor germani cantonați în hotelurile Bavaria, Princiar, Wilson, Excelsior, și Ambasador – plutoanele sublocotenenților  Vasile Frugina și Grigore Mestes; asigurarea pazei Comandamentului  Apărarii Antiaeriene (Parcul Carol) – un alt pluton.

În luptele pentru apărarea Capitalei, pierderile parașutiștilor au fost: 19 morți, 59 răniti, 3 dispăruți.

Comportamentul acestora în luptă  a fost fără cusur, iar prezența lor în focul evenimentelor, unanim apreciată.  Foarte puțin a lipsit  însă ca, în locul acestor misiuni, parașutiștii să fie chemați să îndeplinească o cu totul altă misiune , cu consecințe istorice dintre cele mai greu de anticipat, chiar și pentru istoricii de azi …

Începe o nouă reformă pentru trupele aeropurtate românești

Pe 1 noiembrie 1950 a fost înfiintat  la Tecuci, Batalionul 1 Parașutiști, care a fost subordonat Comandamentului Forțelor Aeriene. Această sarcină a revenit  centrului de instrucție al aviației, conform dipozițiunilor și sub supravegherea comandamentului forțelor aeriene militare.

Acțiunea a început la 20 octombrie. Încadrarea  cu personal s-a realizat de direcția cadrelor armatei, iar cu trupă, de Comandamentul Forțelor Aeriene Militare. Comandant al batalionului a fost numit căpitanul Vasile Cosma, iar șef de stat major – „girant” – locotenentul -major Grigore Baștan.  Pe 6 februarie 1951 batalionul a trecut în subordinea Regiunii 1 Militare și a fost dislocat în garnizoana  Botoșani.

(Grigore Baștan, o legendă pentru parașutismul militar românesc)

În urma solicitărilor adresate ministrului forțelor armate, după 3 luni batalionul a revenit la aerodromul Tecuci.  Comandant al batalionului -tot „girant” – a fost numit locotenentul major Grigore Baștan. Pe 2 august 1951  s-au efectuat primele salturi, din avioane Ju-52 cu parașute tip „Aurel Vlaicu”, de la altitudinea de 1.000 m. În noiembrie, batalionul a fost dislocat în garnizoana Buzău.

În 1952 s-a realizat dotarea subunităților cu parașuta t.p.5, un dispozitiv  de personal cu performanțe superioare: mare stabilitate la coborâre, șoc   dinamic la deschidere diminuat, deorece deschiderea  era progresivă, iar viteza la aterizare nu depășea  4-5 m/s. Parașuta  fusese realizată  de colonelul Ion Tetcu, inspector  parașutist și de inginerul  Pascal, pe baza unei  documentații  sovietice.

Pe 20 noiembrie 1952 batalionul s-a transformat în regimentul 246 aerodesant și a fost subordonat  comandamentului  forțelor aeriene militare. În cursul anului au fost introduse în exploatare pentru parașutiști  avioanele  Iy-2 și Il-14, care aveau capacitate de transpot mai mare  (ly-2 fiind făcute de ruși). La 1 februarie 1958 a fost înființată compania de cercetare specială, destinată formării nucleului viitoarelor subunități de cercetare în adâncimea dispozitivului  inamic, prin parașutare.  (de fapt  cam tot ce se organiza și aplica în parașutismul  militar era „inspirat”  și adaptat după cel rusesc )

Primul record mondial pentru un parașutist român

La 31 mai 1961 maestrul emerit al sportului  Gheorghe Iancu  fost militar al unității, a stabilit un record mondial absolut prin executarea a două parașutări  de la înălțimea de 1.000 m cu deschidere comandată și aterizând de fiecare dată la punctul fix (0,00 m).

În octombrie 1962, unitatea a participat la o mare aplicație de cooperare cu armatele altor 3 țări vecine, în Dobrogea. Regimentul a avut la dispoziție, pentru prima dată în evoluția sa, un număr mai mare de avioane (12 ly-2), care au decolat de pe aerodromul Bobocu pe traiectul Giurgiu-Varna-Cavarna -Topraisar. Parașutarea s-a executat la nord de Topraisar, eșalonat, pe patrule, de la înalțimea de 600-700 m, împreună cu parașutisti ruși.

(batalionul 404 cercetare operativă Buzău, în acţiune în anul 1969)

În 1973, Regimentul 60 desant –parașutare  a trecut din subordinea C.I.T în cea a Comandamentului Aviației și Apărării Antiaeriene.  În perioada 10-19 aprilie 1973 s-a desfășurat programul de omologare prin salturi a parașutelor B.G.-7m și B.G.-3m (de la numele lui a Baștan Grigore, artizanul acestui tip de de parașută, un nume care va deveni celebru pentru toți parașutiștii militari români de după 1950,  a cărui aură legendară a rămas vie în conștiinta epocii, inclusiv după dipariția sa prematură, în 1983).

Astfel la vârsta de 49 de ani a avut curajul să se lanseze în cursa pentru doborârea recordului la saltul cu paraşuta. Cu alte cuvinte să sară de la 10 mii de metri înălţime. Performeri înaintea sa au fost în ordine: Smaranda Brăescu şi Traian Demetrescu Popa.

 

(col. Grigore Baştan înainte de saltul record cu paraşuta, 20 august 1970)

La 20 august 1970 lângă Buzău când temperatura ambiantă la sol înregistra peste 30 de grade Celsius, colonel Grigore Baştan încerca să stabilească un nou record.

La bordul unui avion AN-24, după o pregătire minuţioasă se lansează cu paraşuta, şapte kilometri altitudine aflându-se în cădere liberă, iar următorii până la 9.600 de metri folosindu-se de noua sa inovaţie paraşuta BG-7M a reuşit să ajungă la sol cu o deviaţie minoră pe vremurile acelea de câteva sute de metri.

Martorii oculari susţin că la aterizare costumul, masca şi tuburile de oxigen încă mai purtau semnele stratului de ghiaţă depus, avem în vedere că la altitudinea de 9.600 de metri temperatura a coborât până la minus 64 de grade Celsius.

În 1974 regimentul 60 desant –parașutare i s-a atribuit denumirea onorifică de „Băneasa-Otopeni”, iar la 1 martie 1976, Batalionul de Cercetare, din organica regimentului, s-a transformat în Batalionul 404 Cercetare (independent). Anul 1980 a însemnat momentul măririi efectivelor de parașutiști, prin înfiintarea altor trei unităti similare: Regimentul 62 parașutiști, Regimentul 54 parașutiști și Regimentul 64  parașutiști, în garnizoanele Caracal, Câmpia Turzii și Boteni (lângă București, 45 km).

Perioada 1990-2001

Revoluția din decembrie 1989 a găsit parașutiștii militari prezenți la datorie. Învățămintele desprinse din acțiunile desfășurate în decembrie 1989, precum și calitățile probate de parașutiști în domeniul luptei urbane, au determinat o reevaluare a rolului pe care aceste categorii de trupe urmau să îl dețină în noua structură de forțe a Armatei  României.

Astfel la 30 noiembrie  1990, în urma restructurării celor patru regimente și a secției parașutiști din comandamentul aviației militare,  s-a înfiintat  Comandamentul  Trupelor de Parașutiști, având în subordine 3 brigăzi de parașutiști și un centru de instrucție, dislocate astfel:  Brigada 1 Parașutiști, la Câmpia Turzii, Brigada 2 Parașutiști, la Clinceni și Brigada 3 la Bacău. Fiecare brigadă avea în subordine batalioane de parașutiști desant  și batalioane de  misiuni speciale. Centrul de perfecționare  a pregătirii cadrelor din trupele de parașutiști  a rămas la Buzau.

(primii parașutiști militari români)

La data de 1 decembrie 1990, Comandamentul Trupelor de Parașutiști și-a schimbat denumirea în Inspectoratul Trupelor de Parașutiști, iar la 1 martie 1991, a fost denumit Inspectoratul Central al Trupelor de Parașutiști.

În anul 1992 a intrat în vigoare un nou statut de organizare  revenindu-se și la vechea denumire. În anul 1997 a luat ființă Școala de Aplicație pentru Parașutiști.

După 1997, schimbarea mediului general de securitate  a determinat mutații profunde în concepția de întrebuințare a armatei, care au antrenat  totodată importante reduceri ale forțelor .

Începând cu anul 1998 au fost desființate succesiv comandamentele brigăzilor: 3 Bacău; 1 Câmpia Turzii; și toate  batalioanele de misiuni speciale  de la Câmpia Turzii, Caracal, Buzău, comandamentul trupelor de parașutiști urmand a-și înceta existența, deoarece  aceste trupe vor face parte din forțele terestre la sfârșitul anului 2002. Astfel că la începutul anului  2003 trupele aeropurtate românești  sunt reprezentate de o brigadă aeropurtată cu comandamentul la Clinceni, 3 batalioane  de parașutiști independente  la Buzău, Bacău și Câmpia Turzii, o școala de aplicație – Buzau, și un centru de instrucție la Câmpia Turzii.

În concluzie, trupele de paraștuiști ale Armatei Române au rămas in istorie prin capacitatea lor de adaptare in condiții grele de instruire și luptă, mulți dintre militari apărând cu prețul vieții patria.

 

 

Leave A Reply

Your email address will not be published.