Ne regăsim în rugăciunea fariseului pe care de multe ori o facem de ochii lumii, superficialul că ”așa e bine”,dar ne descoperim și, rareori e adevărat, și în vameșul care privea asupra inimii strigând cu disperare urmelor pierdute ale Binelui: ”Dumnezeule, Milostiv fii mie păcătosul!”.
Dacă duminica trecută ni se oferea relația (relatio, religio) omului cu Dumnezeu prin rugăciune, în duminica de astăzi ni se oferă cheia Ușii: Cine este Dumnezeu și cum apare dumnezeire lui în raport cu omul. În pilda Fiului Risipitor întâlnim un tată, care este Dumnezeu, și cei doi copii ai lui, care suntem noi oamenii priviți din perspectiva Vechiului și a Noul Testament. Fratele fiului risipitor este cel căruia Dumnezeu îi spune ca Părinte că ”toate ale mele au fost ale tale”.
Fiul Risipitor e, într-un fel sau altul, cum ar zice Unamuno ”condiția umană”, tragicul omului născut spre a fi judecat, dar și mântuit. Ecuația e greu de rezolvat după mintea noastră îngustată de păcat și nu are nici un sens. Părintele, care e Dumnezeu, e nedrept cu fiul risipitor după după noțiunile noastre de dreptate. Un fiu vine la Tatăl său și obraznic, cu un tupeu nejustificat cu absolut nimic, îi cere, hodoronc tronc, parte de moștenire.
La evrei toate drepturile le avea primul născut, moștenitorul, iar Fiul Risipitor nu se bucura de acestea fiind al doilea. Si apoi cu câtă neobrăzare se comportă față de părinte? Revoltător, pur și simplu! Tatăl putea să-l ia la bani mărunți: Da’ ce mă, am murit?! Nu ți-e rușine? Tatăl tace și îi dă partea de moștenire. Celălalt fiu nu era acasă, că atunci ai fi văzut distracție! Fiul în câteva zile vinde partea de moștenire și cu punga plină și îmbrăcat ca un dandy pleacă în străinătățuri.
Țare de departe este oribilul păcatului în care se scufundă. Acolo își cheltuieste toată averea cu noii lui prieteni de dezmăț, petreceri fără de sfârșit. Își ”trăiește viața”, cum am zice noi, having good time! Dar banii se termină, prietenii îl părăsesc și colac peste pupăză peste țara aceea se face o foamete. Fiul pierdut găsește totuși un job. El care era îmbrăcat în cele mai luxoase haine la ospețe și petreceri ajunge păzitor de porci. La evrei porcul era spurcat, iar meseria de porcar era ceva foarte rușinos. Îi era foame și nici măcar nu putea să înfulece din troacă lăturile și mâncarea porcească, furând din fața porcilor, cu frica să nu fie văzut, din roșcovele căzute pe cărări.
Atunci Fiul Risipitor revenindu-și în sine, adică în adâncul sufletului său, trezirea din amețeala păcatului se gândeste până unde a putut sa decadă. Acasă la el toți argații aveau pâine, iar el aici nici măcar din mâncarea porcească nu se putea sătura. Atunci ia hotărârea de a se întoarce acasă. Dar ce va zice Tatăl său? Planul e făcut. Va cere umilit tatălui să fie primit ca un argat: Tată, am greșit la cer și la pământ, nu mai sunt vrednic…
În vremea aceasta tatăl, așa cum ai noștri așteaptă poștărița, în fiecare zi cu mâna streșinindu-i ochii aștepta pe fiul plecat. Și iată veni ziua. Bucuria nu avut margini și alergând l-a îmbrățișat. Era timp de sărbătorire. Luați-l, spălați-l, folosiți uleiurile scumpe, tăiați vițelul cel gras să ne bucurăm și să ne veselim pentru ca acest fiu al meu mort a fost și a înviat, pierdut și s-a aflat..
Pe când era ospățul în toi cu râsete, dansuri și cântece din surle și chimvale a venit a venit fratele fiului risipitor care judeca exact ca noi. Cum adică? Eu am muncit cu tine tot timpul, nu mi-ai dat și mie un ied sa mă veselesc cu prietenii mei, și acest rău care ne-a făcut de rușine, cheltuindu-ți averea în desfătări și dezmierdări cu toate curvele pământului, păi se poate…
E ceea ce omul Vechiului Testament care a avut toate ale lui Dumnezeu, chiar apelativul de neam ales, nu a putut să înțeleagă că Mesia este Dumnezeul Iubirii, Părintele și Tatăl nostru. A înțelege Iubirea este la fel de greu de înțeles cum cactusul plin de cuie al crucii a putut să ne înflorească Invierea.
Închei cu cuvintele Părintelui Valeriu Bartolomeu Anania care spunea că niciodată dacă ajungem în fundul de prăpastie al păcatului să nu deznădăjduim privind în sus spre iubirea Tatălui, cel miilostiv și iubitor de oameni. Si de asemenea dacă am ajuns în vârful de munte al iertării să nu amețim prin trufie și nerecunoștință pentru că atunci căderea va fi mult mai mare. Amin!
Preot Dumitru Ichim
