Cazul Cristina Țopescu nu este absolut deloc un caz singular, ca atare deloc unic, însă subiectul este unul care naște controverse, verdicte, concluzii, doar pentru că este vorba despre o persoană publică. Câți din ai noștri nu s-au stins singuri prin azile sau în casele lor bătrânești deși ne era la îndemână un ”Sărut mâna mamă, tată sau bunică/bunicule”? Ne-a fost rușine după nenorocire și acea rușine nu am împărtășit-o nimănui de teama unei judecății publice aspre. Am zăbovit astăzi pe online, pe rețele de socializare și am sesizat că din nou românul este expert în subiectele de actualitate. Actualitatea de azi este singurătatea și consecințele ei. Românii, în marea lor majoritate și-au dat din nou măsura valorii individuale debitând aberații și propunând soluții. Unii care se cred mai înțelepți, deși sunt niște dobitoci siniștri (vezi cazul Mândruță Lucian, DigiFM) au dat-o pe sentimentalisme de bodega unei ulițe rurale. Dragi habarniști, voi ăștia care vă dați în petic pe rețelele sociale sau în spațiul public (radio, TV), am un anunț cinic pentru voi: sunteți mai singuri decât Cristina, sunteți dependenți de prieteni fictivi și mai presus de toate suferiți de suficiență personală.
Cândva scriam despre singurătate și o făceam pentru mine, dar acum împărtășesc niște gânduri, poate vă veți vrednicii să dați cu tâmpla de decență și să fiți mai înțelepți, mai atenți, mai ascultători la aproapele voastru. Știți de ce, hienelor? Pentru că a fi atent la ceea ce spune aproapele nostru înseamnă în primul să îl asculți, adică apare comunicarea, ceea ce presupune cel puțin două persoane, nicidecum singurătatea (asta dacă nu vorbești cu egoul tău în oglindă, ceea ce presupune să faci o vizită la psihiatru, dacă astfel de episoade se repetă).
”Când ajungem de înțelegem umanitatea rămânem făr’ de alternative. Nu ne mai este de ajuns acea oscilare între a fi sau a nu fi, devenim lipsiți de apărare dinaintea a tot și toate. Realizăm că tot ce am acumulat în astă viață este lipsit de sens și valoare, ca singura șansă să poți supraviețui vieții ar fi să uităm tot. Din nefericire nu există nicio concepție filozofică asupra vieții în care există un punct zero absolut de unde putem iniția un nou destin; există în schimb vidul, locul în care odată ajunși nu ne mai putem întoarce teferi în lume, în care luciditatea anulează complet alternativa revenirii. Într-o lume a aparențelor, lipsa concretului nu ne oferă nici o motivație reală pentru a continua. Am depășit inclusiv acea iluzorică dramă aferentă nefericirii; am devenit una cu vidul. În aparență suntem prinși în capcana singurătății, practic nu avem nimic. Interesante și motivante sunt alternativele pe care le avem plecând de la nimic; ca să cădem în el ne sunt suficiente aparențele…”.
Cristina, Dumnezeu să te primească și să te călăuzească în viața de apoi!