Învățați-vă copiii limba română!

0 330

Zilele noastre devin tot mai insuportabile. Pe de o parte mass-media tot mai aservită, mizeră și tabloidizată, pe cealaltă parte clasa politică care, hai să recunoaștem, seamănă tot mai mult cu o groapă comună plină cu hoituri rezultate în urma execuțiilor reciproce. La mijlocul distanței dintre ăstei lumi stăm așezați între sărăcie și limita supraviețuirii.

Schopenhauer împărțea lumea în două lumi: pe de-o parte cea a sufletelor chinuite și de cealaltă parte, cea a călăilor acelor suflete. În târâiala noastră cotidiană întâlnim tot mai omniprezente: absurdul, indolența, vanitatea, neputința; și ca rezultat al ăstora, disperarea celor (tot mai puțini) care rezistă. Nu există zi în care nu se face remarcat(ă) vreun personaj semianalfabet sau analfabet funcțional care țipă folosind minciuna și invectivele, tocmai pentru a fi remarcat. Sub ce motiv stupid aș mai sta să ascult aceste personaje?

Valoarea individuală devine tot mai obscură și damnată! Prea multe nulități își dau cu părerea despre lume, personalități, vremuri, și mai ales, despre neam. De multă vreme nu-i mai ascult și citesc pe marii deontologi și scriitorași de drezină, că duzina este deja expirată. Sunt prudent când este vorba de sufletul meu. Sunt foarte atent la rațiunea mea și îngăduitor cu simțurile mele, căci doar ceea ce sunt nu mă mai trădează. Categoric că mai găsesc câțiva în jur care să-mi semene, dar îi protejez cu măsură egală grijii pe care mi-o acord. Oamenii sunt o raritate. Nulitățile sunt gratis, atât pe garduri, în șanțuri sau prin agore. Ce vă costă oameni buni să ascultați de voi? Viața voastră și a celor dragi! Și credeți-mă! Ceea ce am spus prin scris nu este nimic care să susțină demagogia…

Asist, fără a fi în vreun fel impresionat, la ceea ce se întâmplă în ultima vreme pe scena plaiului mioritic, aceeași scenă din care s-au născut spre răbufnire niscavai răzvrătiți precum Manole (meșterul), Porumbescu, Eminescu, Eliade, Brâncuși, Enescu, Cioran, Caragiale, Noica sau Steinhardt (Nicolae, cel necertat cu fericirea). Sunt un obișnuit al lipsei de reacție, ca atare arareori îmi permit aceste defulări scriptice, care se doresc doar simple avertismente.

Însă… simt că tot ceea ce se toarnă cu forța foamei și chiar lăcomiei unor jurnaliști (de prin zona Ardealului și din capitală) și a liderilor partidelor politice (tot mai puțin credibili), se vrea o rupere din rădăcina mult prea vie a neamului ăsta, neam din care cu toții facem parte. Această feroce nevoie de dezrădăcinare a mea și a voastră, mai bine zis a noastră, se realizează într-o manieră absolut haotică dar și nevrotică, un soi de entropie ce se vrea a fi ireversibilă. Lipsa de maniere în presupusa lor inteligență și tehnica manipulării îi trădează, însă convulsiile lor ”creatoare” le descompune masca ascunsă a sclaviei banului și fricii, arătând-o.

Nu trebuie nimic mai mult decât puțină atenție. Europa se zvârcolește, lumea se zvârcolește și România noastră, pare o soluție mai mult decât de avarie pentru situația actuală. Avem încă resursele, asta înseamnă că avem încă puterea de a rezista, de a fi independenți, o independență care deranjează. Normal că suntem tributari istoriei și jocurilor de putere desfășurate de-a lungul ei, dar tot istoria – este adevărat că mai mult cea nescrisă pentru școlile noastre, școlile unde am învățat – ne spune despre cei care n-au plecat capul, n-au cedat fricii și nu și-au deschis buzunarele pentru propria neîndestulare.

În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment : are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie… Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însîngerate.” E. Cioran – ”Tratat de descompunere/ Genealogia fanatismului”. Și câtă dreptate are Cioran!

Poate pentru mulți dintre voi sună patetic aceste gânduri și au un iz de patriotism provincial, dar mie sincer, nici că-mi pasă! Nu am dorit să nominalizez valorile neamului și nici eroii, cu asta se ocupă alții, eu am dorit să spun ce simt că sunt român și de ce am ales să rămân, să trăiesc și să crăp aici.

Trebuie să recunosc că doar în acest spațiu românesc am aflat autenticitatea, de la acea autenticitate a mârșăviei până la cea a sincerității. Starea românului este definită cel mai bine de Constantin Noica, care conform spuselor lui Gabriel Liiceanu (”Ușa interzisă”) avea o teorie proprie vis-a-vis de momentele ”delicate” ale vieții. Teoria lui Noica se potrivește de minune românului, indiferent de momentul ales, de reacție și de clasa socială din care face parte, dacă ținem cont de faptul că românul trăiește în permanență sub asediul momentului delicat: ” … trebuie să fi mereu în atac!

Tu trebuie să ai mereu inițiativa, niciodată viața!”. Noica se referea le cei care au alternative la suflul și nesuflul vieții și la cei care aveau niscavai standarde și sisteme de valori, la cei pentru care viața înseamnă o provocare, un proiect pe termen lung și foarte lung. În cazul românului teoria se potrivește de minune pe sindromul românesc ”trebuie să fiu primul!” indiferent în ”ce”, ”unde”, ”de ce!?” și ”pentru ce!?”. Ca să fi primul trebuie să fii convingător: dacă mai adaugi și un dram de erudiție atunci acel ”convingător” poate primi valoare de adevăr. ”Erudiție”!

Nu este doar un cuvânt, este o stare, o certitudine, un fel de cult al personalității trecut prin bibliotecile rurale, municipale, sau județene. A fi studios mai târziu (chiar dacă doar în anumite contexte, dar cele care contează cu adevărat) înseamnă să fii meritoriu. Ori pentru a ajunge meritoriu înseamnă măcar să știi a scrie și citi corect românește. Este primul pas spre succes, spre recunoaștere. Toți cei pe care i-am enumerat anterior și i-am aflat printre rafturile bibliotecilor au știu să respecte limba română. Și cultura neamului, Ca atare, române:

Învață-ți copiii limba română!

Sincer! Eu chiar mai cred în neamul românesc, cu bune și cu rele!

           Cândva, acum vreo 10 ani, îmi scriam testamentul. Un fragment din el suna astfel: ” … de la conștientizare m-am plimbat creștinește, pe unde m-au purtat pașii. Astfel, refuzând balcanismul, am optat pentru existența latinã. am aflat de tăcerea, infinitul și sărutul lui Brâncuși, geniul lui Eminescu, vioara lui Enescu, plânsul lui Porumbescu, ironia lui Caragiale, drama lui Iorga, țăranca lui Grigorescu, agonia nihilist-cioranistă, patima lui Ionesco, chinul lui Luchian, refuzul lui Preda, răbdarea lui Nichita, pragmatismul lui Noica, culoarea lui Aman, periplurile lui Bogza, iubirile lui Petrescu, vremelnicul Bacovia, indezirabilul Arghezi. I-am cunoscut pe toți. Inclusiv pe cei de care nu îmi amintesc. Sunt atins de drama românească, de neputința de a-i asimila pe ai mei. Am eșuat lamentabil! Și tocmai de aceea, prefer să tac, să nu mă recomand…”.

Leave A Reply

Your email address will not be published.