Duminica a şasea din Post (a Floriilor- Intrarea Domnului în Ierusalim)

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Şi Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor ? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Ii­sus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdea­una îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de ludei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la praznic, au­zind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în în­tâmpinarea Lui şi strigau: Osana ! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului ! Iată împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea i le-au făcut Lui. Deci da mărturie mul­ţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Cine aduce bucurie unei case ? Un oaspete binevenit. Cine aduce casei şi mai mare bucurie ? Un prieten drag. Cine aduce bucuria cea mai mare ? Stăpânul, întorcându-se după o lipsă îndelungată. Fericite sunt mâinile care L-au primit pe Iisus Domnul ca pe un oaspete binevenit! Fericite buzele care L-au salutat pe prieten ! Fericite sufletele care I s-au închinat ca unui Stăpân, cu urare de bun-venit!

Dar sunt unii care nu L-au primit nici ca oaspete, nici ca prieten, nici ca stăpân; au luat pietre în mâinile lor ca să-L gonească şi moarte în sufletele lor ca să-L ucidă. Aşa fel este dumnezeiasca fire a Mântuitorului Hristos, încât oriunde apare El, Dumnezeu întrupat, oamenii se despart de la sine — unii de-a dreapta şi alţii de-a stânga — aşa cum vor fi des­părţiţi când va apărea El în Ziua de Apoi, ziua cea din urmă a aces­tei lumi.

Până astăzi, când în cercurile laice se aduce vorba de Hristos, oamenii se împart de-a stânga şi de-a dreapta. Dar cum va fi fost această împărţire atunci, în zilele vieţuirii Sale pe pământ! Evanghelia de astăzi înfăţişează două împrejurări ale acestei tă­ioase despărţiri între oameni cu privire la Domnul nostru, în pri­ma, la cina din satul Betania, cei de faţă erau împărţiţi astfel: pe de o parte apostolii, Lazăr cel care fusese înviat din morţi şi surorile acestuia, Marta şi Măria, al căror oaspete era Domnul.

De cealaltă parte era Iuda vânzătorul, care s-a împotrivit ungerii Mântuitoru­lui cu mir de către Maria, în cea de a doua împrejurare, de o parte avem oamenii care-L întâmpinau pe Hristos cu însufleţire la intra­rea în Ierusalim, iar de cealaltă parte fariseii, cărturarii şi arhiereii care puneau la cale între dânşii să-L ucidă nu numai pe Hristos, ci şi pe prietenul Lui, pe Lazăr.

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi. Unde fusese mai înainte Mân­tuitorul ? Din Evanghelia care o precedă pe cea citită astăzi, vedem că îndată după învierea lui Lazăr, El a plecat de acolo şi S-a dus că­tre pustiu, în cetatea numită Efraim. S-a dat la o parte dinaintea iu­deilor, ai căror fruntaşi hotărâseră să-L prindă şi să-L omoare. În­vierea lui Lazăr îi înfuriase pe aceşti întâi stătători mai mult decât celelalte minuni. E limpede că Lazăr nu era un oarecare, ci era un om de vază. Acest lucru se vede după mulţimea vizitatorilor care veniseră la casa lui, atât când a murit: Mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor (Ioan 11, 19), cât şi după ce a înviat, ca să vadă minunea făcută cu el de Domnul.

Aşa­dar, pentru că încă nu venise vremea Lui, Domnul S-a dus departe de Ierusalim şi S-a tăinuit de duşmanii Lui cei răi. Pentru noi a fă­cut aceasta. Mai întâi, pentru ca moartea Lui să nu se facă întras-cuns, ci în faţa a sute şi a mii de martori strânşi în Ierusalim de Paş­te; ca să vadă toată lumea că El cu adevărat a murit, iar învierea să fie neîndoielnică. Apoi, pentru ca să ne înveţe pe noi desăvârşita plecare în faţa voinţei lui Dumnezeu — ca să nu dăm fuga să mu­rim pentru o cauză sau alta, după bunul nostru plac ci să fim gata de suferinţă în ceasul hotărât de voia Lui. Pentru că, dacă ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu, păr din capul vostru nu va pieri (Luca 21,18) zice Domnul, şi tot ce ni se va întâmpla va fi la vremea po­trivită, nici prea devreme, nici prea târziu.

Dacă suntem vrednici de moarte mucenicească pentru Hristos, şi dacă suntem cu totul supuşi voinţei lui Dumnezeu, căutând slava Lui şi nu pe a noastră, atunci si martiriul va veni la vremea şi în chipul care ne este de cel mai mult ajutor atât nouă, cât şi apropiaţilor noştri. De aceea, să nu credem că Domnul fugea de moarte când S-a ascuns de călăii Lui. Nu fugea, ci amâna până la vremea hotărâtă de Tatăl, până la cea­sul în care moartea Lui va fi de cel mai mare preţ lumii. Din Evan­ghelie se vede prea limpede că Domnul nu se temea de suferinţă şi de moarte. Odată, pe când îşi prezicea Patima şi moartea, Petru şi-a arătat gândul lui, cum că acest lucru n-ar trebui să se întâmple; atunci Domnul 1-a certat cu asprime: Mergi înapoia Mea, satano l Că tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor (Marcu 8,31-33).

Cu şase zile mai înainte de Paşte Domnul S-a întors în Betania, unde trăia prietenul său Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi, în Betania I s-a aşternut o cină. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Şi Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Evanghelistul Ioan nu ne spune în a cui casă avea loc cina.

La prima vedere, s-ar părea că în chiar casa lui Lazăr. Dar, după Matei (26, 6) şi Marcu (14, 3), care şi ei povestesc întâmplarea, apare neîndoielnic că era casa lui Simon Leprosul. Altfel s-ar putea ajunge la încheierea că acelaşi lu­cru s-a întâmplat de două ori în Betania: odată în casa lui Lazăr şi altădată în casa lui Simon cel lepros, ceea ce este greu de crezut. Acest Simon L-a primit pe Domnul pentru că, fără îndoială, fusese vindecat de El de lepră; ar fi de neînchipuit, dacă avem în vedere asprimea Legii lui Moise, ca un lepros să facă cină în casa lui şi să cheme oaspeţi, de vreme ce nici rudele cele mai apropiate nu aveau voie să aibă vreo atingere cu unul ca acesta.

 Şi Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. -Evanghelistul spune apăsat acest lucru, ca să arate realitatea învierii lui Lazăr. Omul care fusese mort şi înviat ducea o viaţă cât se poate de obiş­nuită: umbla, mergea pe la casele altora, mânca şi bea. Nu era câ­tuşi de puţin o umbră subţire care să fi apărut prin cine ştie ce ilu­zie înaintea oamenilor, spre a se risipi apoi din nou. Era un om ca toţi oamenii, un om în carne şi oase, cum fusese şi înainte să se îmbolnăvească şi să moară.

După ce l-a înviat, Mântuitorul S-a dus din Betania în cetatea Efraim şi a stat în ţinutul acela câteva zile. Lazăr a rămas în urma Lui tot atât de viu cât fusese şi când era Hristos de faţă. Nu poate nimeni să spună că Lazăr se însufleţise doar câtă vreme fusese în puterea lui Hristos. Când Se întoarce Domnul din Betania, iată-1 pe Lazăr stând la masă cu El, oaspete în casa vecinului său Simon, care poate îi era şi rudă. Ce privelişte minunată ! Domnul stă la masă cu doi oameni cărora El le-a dat mai mult decât le putea da lumea toată: pe unul 1-a ridicat din moarte şi pe altul 1-a vindecat de lepră.

Iar trupurile amândurora putreziseră — al unuia în mormânt şi al altuia în boală. Pe unul L-a întors la viaţă şi pe celălalt la sănătate. Iar acum, mai înainte de a merge pe Calea Crucii, vine să-i vadă pe aceşti doi prieteni şi află la ei recunoştinţă. O, de ne-am da şi noi seama cum ne scapă şi pe noi Hristos, în fiecare zi, de stricăciunea pământului şi de lepra acestei vieţi roase de patimi! Cum L-am întâmpina şi noi cu bucurie, cum nu L-am mai lăsa să plece de sub acoperişul inimii noastre!

 Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns pi­cioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Primii doi Evanghelişti spun că Maria a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu adăugând şi că ea a turnat mi­rul spărgând vasul (Marcu 14,3). Uleiurile scumpe se păstrau în fiole preţioase, lucrate cu îngrijire şi bine pecetluite. Femeia a spart am­fora de sticlă şi a vărsat mirul întâi pe capul Mântuitorului, apoi, în semn de mare slăvire a Lui şi smerenie a ei, a turnat mirul pe pi­cioare. N-a stat să deschidă vasul încet, cu grijă, ci 1-a spart, ca să se verse asupra lui Hristos tot mirul, să nu rămână nici un strop. Ast­fel pe când Marta slujea la masă, după felul ei, Maria îşi arăta şi ea evlavia în felul ei. Fiecare din aceste două surori îşi arăta evlavia în felul său aparte.

O vedem şi altădată pe Marta slujind iar pe Maria stând la picioarele lui Hristos, ascultând dumnezeieştile-i cuvinte. În acea împrejurare Domnul a lăudat-o pe Maria mai mult decât pe Marta, spunând: Maria partea cea bună şi-a ales (Luca 10, 42). În felul acesta a arătat că râvna duhovnicească trebuie să primeze asupra celei practice. Acum, Maria a dobândit acest mir de nard curat şi, după datina Răsăritului, a spălat cu el capul şi picioarele Celui care îi spălase şi îi miruise ei sufletul cu puritatea Lui cea de dincolo de fire. Cei de faţă s-au împărţit în cugetele lor. Văzând fapta Mariei, aproape toţi au rămas tăcuţi. Numai unul, unul sin­gur, nici n-a tăcut nici n-a încuviinţat. Iată cum descrie Evanghelis­tul, care era acolo, nemulţumirea aceluia:

 Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor ? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. Potrivit ce­lorlalte două Evanghelii, nu numai Iuda a obiectat, ci şi alţi ucenici (la Matei) precum şi unii din cei de faţă (la Marcu). Şi se vede că într-adevăr a fost aşa, că unii au socotit fapta nepotrivită — fie că or fi spus-o pe faţă sau doar au gândit-o în inima lor — de vreme ce Hristos le răspunde, în Evanghelia de astăzi: Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna.

 Domnul a vorbit la plural. Dar, oricâţi ar fi fost cei nemulţumiţi, şi oricât de mare le-ar fi fost nemulţumirea, dintre toţi cel mai supărat era Iuda, care vo­cifera cu înverşunare. De ce îl arată Evanghelistul tocmai pe el, numindu-1 cu numele întreg şi cu fapta viitoare a vânzării Domnu­lui ? Pentru ca nu cumva să fie luat drept celălalt apostol pe care îl chema tot Iuda. Iuda se mânia că mirul preţios era vărsat fără rost, când s-ar fi putut lua pe el bani buni din vânzare, bani care, zice el, le-ar fi prins bine săracilor. Ştia şi cât se putea câştiga vânzând am­fora cu mir: trei sute de dinari, într-adevăr, un preţ bun faţă de cel obişnuit pentru un vas cu mir, care valora doar câteva monezi de aur.

Cu atât mai adâncă apare evlavia Mariei. Cine ştie cât timp o fi adunat ea până să strângă atâta bănet, pe care să-1 cheltuiască într-o clipă, o clipă ce a primit atunci însemnul veşniciei! Îl doare pe Iuda că banii aceştia n-au luat drumul pungii lui. Evanghelistul spune fără înconjur că era fur. Domnul trebuie să fi ştiut că Iuda fură din punga în care se păstrau banii pentru săraci. Dar, chiar aşa fiind, nu 1-a dat niciodată pe faţă că fură. Poate pentru că, dispreţuind banii, nu voia să vorbească despre ei, sau poate pentru că aştep­ta clipa în care să poată spune deodată totul despre Iuda. Şi iată acele cuvinte grozave: Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece ? Şi unul dintre voi este diavol! (Ioan 6, 70). De ce să-1 fi numit pe Iuda doar hoţ, când acesta merita să i se spună diavol ?

Dar iată răspunsul Domnului: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele 1-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. O, mişcător cuvânt! Aceleaşi buze care au rostit: Milă voiesc, iar nu jertfă, aceleaşi care i-au spus tânărului bogat: Vinde averea ta şi o împarte la săraci, aceleaşi îndreptăţesc acum fap­ta Mariei care a vărsat preţiosul mir. Nu cumva este aici o nepotri­vire ? Nu, nu este.

Pentru că nu numai cu pâine va trăi omul. Iar fap­ta Mariei este şi jertfă, şi milă: milă faţă de cel mai sărac între săra­cii care au păşit vreodată pe acest pământ. Şi nu unul care a fost dintotdeauna sărac, nu unul ai cărui părinţi au fost neam de nea­mul lor săraci — ci împăratul care S-a aşezat în rând cu săracul, cu cel într-adevăr sărman.

Ce putem spune despre Regele regilor care, domnind asupra nemuritoarelor cete îngereşti din prima cli­pă a Zidirii, Se întrupează din dragostea Sa cea mare pentru om, născându-Se în peşteră şi făcându-Se slujitor tuturor ? Boii şi oile i-au împrumutat Pruncului iesle, dar cine după moarte îi va da un­gerea care se dă, după datină, până şi celor mai nevoiaşi atunci când mor ? Iată cine: Maria. Duhul Sfânt a învăţat-o să împlinească mai înainte datina pentru cei morţi, şi ungând cu mir trupul lui Iisus să-L pregătească de îngropare. Străină îi este ei cina aceasta, la care săvârşeşte o taină nu asupra trupului în viaţă al Domnului, ci asupra Lui în moarte.

De parcă-ar şti că de minuni făcătorul, Cel preaputernic, care 1-a adus pe fratele ei înapoi din moarte şi pe gazda acestei mese, pe lepros, între cei teferi, va cădea peste numai câteva zile în mâinile nelegiuiţilor care îl vor duce la moarte, la o moarte de ocară. Lăsaţi-o. Lăsaţi-o să-Mi pregătească de îngropare trupul. Pe săraci îi veţi avea cu voi întotdeauna, şi veţi fi milostivi, cum v-am poruncit. Ce faceţi pentru săraci, Mie îmi faceţi, şi ce-Mi faceţi Mie, faceţi pentru săraci. Ce faceţi pentru Mine, vă voi în­toarce însutit, vouă şi săracilor voştri. Mai spune încă Domnul: Adevărat zic vouă: Oriunde se va propo­vădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut aceasta, spre po­menirea ei (Marcu 14, 9).

Vedeţi ce regeşte răsplăteşte Domnul sluj­ba ce I se face ? Dragostea o întoarce însutit, şi cele trei sute de drahme de care îi părea rău lui Iuda i le-a plătit Mariei cu viaţa veşnică. Cu trei sute de drahme pe care hoţul de Iuda le-ar fi zvâr­lit în beznă odată cu numele Măriei, aceasta şi-a cumpărat un măr­găritar fără de preţ: o învăţătură de mântuire pentru mulţimile creştinilor; o pildă de cum răsplăteşte Hristos pe cei ce slujesc Lui.

 Mulţime mare de Iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pen­tru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui, mulţi dintre Iudei mergeau şi credeau în Iisus. Aici iarăşi oamenii se dezbină faţă de Hristos. Unii se duc să-L vadă pe Făcătorul de minuni, şi pe Lazăr, minunea cea făptuită; iar alţii pun la cale să-i omoare pe amândoi – nu numai pe Hristos, ci şi pe Lazăr. Pe Lazăr de ce ? Ca să se şteargă dovada vie a puterii lui Hristos.

Dar de ce atunci nu umblă să-i omoare pe toţi oamenii, cu femei şi copii cu tot, asupra cărora a săvârşit Domnul atâtea minuni ? Pe orbii care văd, pe surzii care aud, pe muţii care vorbesc, pe nebunii care se înţelepţesc, pe morţii care învie, pe leproşii care se curăţesc ? Pe slăbănogi, pe şchiopi, pe toţi câţi au fost vindecaţi ? Martori ai minunilor lui Hristos se gă­seau câtă frunză şi iarbă în tot cuprinsul lui Israel.

De ce nu se sfă­tuiau arhiereii să-i omoare pe toţi, ci numai pe Lazăr ? Nu pentru că răii aceştia s-ar fi dat în lături să verse sânge şi să asmuţă popo­rul; ci pentru că n-ar fi izbutit, pentru că s-ar fi pus pe ei înşişi în primejdie. Dar mai cu seamă voiau să-l ucidă pe Lazăr pentru că învierea acestuia îi neliniştise pe evrei mai mult decât toate celelal­te minuni ale Mântuitorului, şi pentru că mulţi alergau ca să-l vadă pe Lazăr şi văzându-1, începeau să creadă în Domnul; mai atârna la cântar şi apropierea Paştilor, când mulţimile strânse la Ierusalim ar fi putut s-o pornească şi spre Betania, ca să-l vadă pe omul înviat din morţi şi să creadă în Hristos.

Astfel, pe când noro­dul căuta mântuire, căpeteniile căutau mijloace s-o împiedice. Dar toate sforţările acestor vicleni de a zădărnici lucrarea lui Dumne­zeu au fost în van. Cu cât mai mult s-au pus de-a curmezişul lucră­rilor lui Dumnezeu, cu atât ele au strălucit mai tare. Acest lucru s-a văzut limpede şi mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, şi a rămas aşa până astăzi. Armii întregi de potrivnici s-au năpustit asu­pra Bisericii, şi dinlăuntru şi dinafară, dar loviturile în loc s-o slă­bească au întărit-o şi au răspândit-o şi mai mult în lume. Mâinile omului sunt neputincioase în faţa atotputernicului Ziditor şi a lu­crărilor Sale.

Faptul următor în Evanghelia de astăzi arată cu cât mai mult er­au deschişi adevărului oamenii din popor decât căpeteniile lor; cu cât mai largi la inimă şi mai drepţi. Este intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim.

 A doua zi, mulţime multă, care venise la praznic, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana ! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!

 În ziua ce a urmat cinei din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea care a omorât pe prooroci. Pe atunci Ierusalimul nu era doar oraşul fariseilor înguşti la minte, al cărturarilor trufaşi şi al arhiereilor de Dumnezeu urâtori, ci şi un furnicar de oameni, o uriaşă tabără de pelerini şi de oaspeţi pioşi, bărbaţi şi femei. De Paşte, în Ierusalim se găseau oameni aproape câţi şi la Roma, capitala lumii. Toată această mulţime, în stare să gândească şi să înţeleagă, se adunase în Ierusalim ca să fie cât mai aproape de Dumnezeu.

Şi în ziua aceea, cu adevărat au avut oa­menii o presimţire a apropierii de Dumnezeu, şi au văzut în Iisus pe mult aşteptatul lor rege din casa lui David. De aceea, pe când Domnul cobora pe muntele Măslinilor, mulţimea urca să-L întâm­pine. Unii îşi asterneau veşmintele pe drum în faţa Lui, alţii ru­peau ramuri verzi cu care Îi împodobeau calea, şi toţi strigau de bucurie şi cântau: Osana ! Osana Fiul lui David ! Osana întru înălţi­me ! Binecuvântat fie regele lui Israel, Cel ce vine în numele Dom­nului ! Sufletele acestor oameni, în faţă cu pumnul de fier al Romei si cu meschinăria coruptă a propriilor căpetenii, aşteptau o minu­ne care să schimbe starea lor de plâns; presimţeau că izvorul râvni­tei minuni este acest Iisus în calea căruia ieşiseră plini de bucurie.

Cum avea să fie acea mult aşteptată schimbare din temelii a lucru­rilor, nu ştia poporul; el fusese învăţat că numai într-un singur fel se putea, şi anume printr-un rege din Casa lui David, care să domnească în Ierusalim, pe tronul lui David. Şi acum vedeau în Iisus pe acest rege, pe care îl aclamau şi de la care aşteptau să ia în sfâr­şit domnia, împotriva Romei şi a Ierusalimului stricat. Această credinţă a poporului băga spaima în farisei; bucuria stârnea ură. S-au şi găsit unii să-i ceară lui Iisus să poruncească poporului să tacă. Dar Hristos, ştiind că puterii Lui nu i se poate pune stavilă, le-a răspuns: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Aşa spune Regele regilor, cel călărind pe asin în straie de om sărac; pentru că Evangheliştii descriu cum Domnul Şi-a făcut slăvită in­trare în Ierusalim călare pe un asin:

 Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei. Ceilalţi Evanghelişti descriu în amănunt cum a ajuns Domnul, care nu avea nimic, să aibă acel asin. Ioan trece peste aceasta, socotind faptul prea cunoscut, şi zice numai: „a găsit un asin”. Luca, cel mai amănunţit dintre Evanghelişti, arată şi chipul în care a fost aflat acel asin.

Hristos, cu minunata-I preştiinţă şi putere a trimis pe doi dintre ucenici, zicând: Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreo­dată. Şi, dezlegându-l, aduceţi-l (Luca 19, 30). Ucenicii s-au dus şi au găsit ceea ce li se spusese. Lângă puiul de asin era şi mama lui. De ce nu a mers Domnul pe asină, ci pe mânzul pe care încă nu şezuse nimeni ? Pentru că asina nu s-ar fi lăsat dusă. Ea închipuie poporul evreiesc, iar mânzul închipuie neamurile. Aşa tâlcuiesc Părinţii şi, fără îndoială, tâlcuiesc bine. Israel îl leapădă pe Hristos, neamurile îl primesc. Neamurile vor fi, în cea mai mare parte, purtătoare de Hristos şi vor intra împreună cu El în Ierusalimul de sus, în împă­răţia Cerurilor.

 Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea i le-au făcut Lui. Îndeobşte, ucenicii nu prea pricepeau ce le spunea lor învăţătorul, până când Acesta nu le-a deschis înţelege­rea (Luca 24, 45) şi până ce Duhul lui Dumnezeu nu a coborât în limbi de foc deasupra lor. Atunci abia au înţeles şi şi-au adus aminte de tot ce le fusese spus.

 Deci da mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. Aici se vorbeşte de două mulţimi. Pe de o parte sunt oamenii care fuseseră de faţă la ieşirea lui Lazăr din mormânt, pe de altă parte cei care, aflându-se atunci în Ierusalim, doar auziseră de marea minune ce se făcuse. Primii erau martori, ceilalţi veneau să-L vadă pe Iisus pentru că auziseră de la primii.

Şi, pe când deasupra Templului lui Solomon se ridica fumul jertfelor, pe când cărturarii bolboroseau plictisiţi asupra literei moarte a Legii lui Moise, pe când preoţimea cea îm­pietrită la inimă îşi pregătea serbările, pe când arhiereii Ierusali­mului îşi ţuguiau buzele lăudăroşi, socotind că toată acea mulţime pentru ei se strânsese, pe când leviţii îşi cântăreau cu scumpătate partea ce li se cuvenea din jertfe — oamenii porneau după minuni şi după Lucrătorul de minuni. Valuri, valuri, întorceau spatele Templului lui Solomon, jertfelor şi preoţilor, întregii maşinării a acelei societăţi de piaţă şi, lăsând în urmă toate acestea, îşi îndrep­tau faţa spre Muntele Măslinilor, de unde cobora Făcătorul de mi­nuni.

Ce să facă aceşti oameni cu zidurile moarte ale Ierusalimului, cu morţii lor vii dinăuntru ? La ce să le folosească ele acestor sufle­te flămânde şi însetate care caută o spărtură în cerurile ferecate prin care să se vadă Dumnezeul Cel Viu ? Toată trufia care umplu­se Ierusalimul — a romanilor şi a fariseilor lalolaltă — nu putea să schimbe un singur fir de păr din alb în negru. Iar acolo, iată, cobo­rând din Muntele Măslinilor, vine Unul care, cu singur glasul Său, a chemat din mormânt pe cel îngropat acolo de patru zile, ridicându-1 din moarte şi din stricăciune !

O, când ne vom întoarce şi noi sufletele de la neputincioasele manevre ale acestei lumi trufaşe ? Când ne vom întoarce faţa spre Muntele dumnezeiesc, spre împăratul Hristos ? Când vom nădăj­dui numai spre Dânsul ? Pe El îl caută inima noastră, pe Biruitorul păcatului şi al morţii, Căruia nimic nu-I poate sta împotrivă. Hristos e învingătorul! După El flămânzeşte şi însetează sufletul nostru, după Domnul cel smerit şi puternic, smerit în putere, pu­ternic în smerenie; după Domnul, prietenul nostru, după Domnul a cărui împărăţie nu are hotare şi a cărui iubire de oameni nu are măsură. Hristos este Domnul! Lui îi strigăm: Osana ! Osana ! A Lui fie slava şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Trei­mea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii veci­lor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici