Jean-Paul Belmondo, un ultim salut al unui actor de legendă

0 370

Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cinematografiei franceze, actorul Jean-Paul Belmondo a trecut la cele veșnice la vârsta de 88 de ani.

Născut la 9 aprilie 1933, artistul a crescut într-o familie de artişti. Tatăl său, de origine italiană, era un binecunoscut sculptor.

Primul său mare rol, în 1960, alături de Jean Seberg, îl aduce în atenţia publicului. Vedetă a “Noului Val” al cinematografiei (“Moderato cantabile”, “Pierrot le fou”), apoi, poliţist sau vagabond în filme pentru marele public, actorul a fost un copil răsfăţat al filmului francez. A jucat cu mari actriţe, ca Sophia Loren, Catherine Deneuve, Claudia Cardinale, Danielle Darrieux, Romy Schneider, Jacqueline Bisset, Raquel Welch şi Francoise Dorleac şi a avut relaţii în viaţa reală cu Ursula Andress şi Laura Antonelli. De asemenea, a jucat alături de mari actori, cum ar fi: Alain Delon, Jean Gabin, David Niven, Omar Sharif şi Gerard Depardieu.

”Dicţionarul de Cinema” (Ed. Univers Enciclopedic, 1997) îl descrie pe Jean-Paul Belmondo ca pe un “antierou” lansat la sfârşitul anilor ’50: buze groase, nas de boxer, privire impertinentă, mic de statură, temperament agitat, veşnic revoltat, nepăsător în faţa pericolului şi chiar a morţii. “După stingerea ultimelor ecouri ale ‘Noului Val’, se lasă furat de stereotipia unor filme comerciale (umor, suspans, aventuri), contribuind astfel la crearea mitului ‘Bebel’, actorul-cascador pentru care condiţia fizică e la fel de importantă ca şi talentul”.

A fost întotdeauna prima figură întâlnită în tribunele de la Roland Garros. A participat financiar la crearea PSG, căruia i-a fost suporter în anii 70. În box, l-a susținut pe francezul Tony Yoka, care este, după părerea lui, unul dintre cei mai buni boxeri ai zilelor noastre

Site-ul www.cinemagia.ro menţionează că Jean-Paul Belmondo a fost pasionat încă din tinereţe de box şi fotbal. La vârsta de 16 ani a avut tuberculoză, iar părinţii l-au trimis în Auvergne. După întoarcerea din Auvergne, a urmat cursurile şcolii lui Raymond Girard. Debutează în teatru, în 1950, interpretând “La Belle au Bois Dormant”. Timp de şase luni, Raymond Girard îl va ajuta să se pregătească pentru concursul la “Conservatoire d’art dramatique”, unde, începând din 1951, Jean-Paul Belmondo devine elevul lui Pierre Dux. În timpul celor patru ani petrecuţi aici, i-a întâlnit pe Jean Rochefort, Jean-Pierre Marielle, Pierre Vernier şi Michel Beaune. Este dat afară din cauza comportamentului său.

În 1953, îşi face adevăratul debut pe scenă, în două piese la Théâtre de l’Atelier: “Médée” de Jean Anouilh si “Zamore” de Georges Neveux în regia lui André Barsacq.

(Jean Paul Belmondo alături de un alt mare actor francez, Alain Delon)

Succesul său a venit odată cu rolul din filmul lui Jean-Luc Godard “A bout de souffle” (1960), care s-a convertit într-o mişcare culturală ce va fi numită apoi “Noul Val”.

Fire sportivă, a interpretat roluri în care a făcut cascadorii fără să fie dublat. Site-ul www.imdb.com precizează că Belmondo şi-a interpretat întotdeauna singur toate cascadoriile, însă a încetat să mai facă acest lucru după un accident în timpul filmărilor la “Hold-Up” (1985). A fost perioada superpoliţiştilor, a vagabonzilor şi a masculilor bătăuşi: “Borsalino”, “Flic ou voyou”, “Le Professionnel”.

Belmondo şi-a exploatat inteligent aspectul lui de “omul cel mai urât din cinematografia franceză” şi cu atât mai simpatic şi care l-a făcut să lege o strânsă prietenie cu perechea sa, ce se afla la polul opus – Alain Delon, remarcă www.cinemagia.ro. Timp de peste 20 de ani, la fiecare din cele 48 de filme ale sale au venit un milion de spectatori. A revenit, după ceva timp, cu personajul Sam Lion din “Itineraire d’un efant gate” (1988), unul din cele mai mari roluri ale sale, răsplătit cu premiul Cesar pentru cel mai bun actor. A refuzat însă trofeul.

Belmondo a revenit apoi la prima sa dragoste, teatrul: a urcat din nou pe scenă în “Kean” şi “Cyrano” şi a cumpărat “Theatre des Varietes”.

Atunci când un actor are succes, unii îi întorc spatele şi îl acuză că a ales calea uşoară (în carieră n.r.), că nu vrea să facă niciun efort sau să îşi asume vreun risc. Dar dacă ar fi atât de uşor să umpli sălile de cinema, atunci lumea filmului ar fi mult mai sănătoasă decât este. Nu cred că aş fi rămas în lumina reflectoarelor atât de mult timp dacă jucam în toate prostiile. Oamenii nu sunt proşti!

Anii 70 au fost marcaţi de duelul Jean-Paul Belmondo – Alain Delon, ultimul aflat pe culmile succesului. Pentru a convinge publicul că Franţa avea nevoie de amândoi aceşti actori atât de diferiţi, tenebrosul, concentratul şi distantul Delon pe de o parte şi extrovertitul, nepăsătorul şi jovialul Bebel pe de altă parte, cei doi au acceptat să joace împreună într-un film. Borsalino a fost un succes de public, dar cei doi au reuşit să se certe şi chiar să ajungă la tribunal din cauza unei neînţelegeri privind ordinea numelor în publicitatea filmului. S-au împăcat, “un rezultat important pentru profesie”, după cum a explicat rece Delon.

(Jean-paul Belmondo în producția cinematografică ”Borsalino”)

Filmele poliţiste din anii 70 şi 80 dovedesc că, deşi trecut de 50 de ani, ba chiar, pentru a spune adevărul, până la 65 de ani, Belmondo n-a acceptat cascadori pe platou, rezervându-şi cele mai dificile şi mai periculoase scene din punct de vedere fizic.

Din 1972 până în 1980, partenera de viaţă a lui Jean-Paul a fost frumoasa Laura Antonelli, dar el a decis să se căsătorească pentru a doua oară abia în 2002 cu Natty Tardivel, alături de care a trăit 10 ani şi de la care a avut al patrulea copil, dar şi această relaţie s-a terminat în 2008.

(1960, Veneția)

În 1999, Jean-Paul Belmondo este spitalizat la Brest, după ce s-a îmbolnăvit în timpul unei reprezentaţii teatrale a piesei “Frederick ou le Boulevard du Crime”.

“Bebel”, cum este cunoscut în lumea filmului, a suferit, în 2001, un accident vascular cerebral, care i-a lăsat urme. În 2009, a realizat un nou film “Un homme et son chien” în regia lui Francis Huster, care, însă, a fost un eşec comercial.

Actorul a primit cele mai importante distincţii ale statului francez – Ordinul Naţional de Merit, în grad de comandor (1994) şi Legiunea de Onoare în grad de comandor (2007). În ianuarie 2011, a primit un premiu special din partea Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles (LAFCA), pentru întreaga sa carieră.

Leave A Reply

Your email address will not be published.