Un mare poet de la cumpăna dintre secolele IV şi V, Paulinus de Nola, în volumele lui de poezii are şi două uriaşe poeme, numai unul însumând 340 de versuri, dedicate unui compozitor contemporan de mare talent. Să facem şi observaţia că poemele sunt scrise în strofe safice, aceleaşi strofe existente în poema eminesciană Odă (în metru antic).
Paulin era un om foarte bogat, fruntaş în aristocraţia romană a timpului, ocupând pe rând funcţiile de senator, consul, guvernator, care însă, spre furia celor din casta lui, s-a creştinat, a împărţit toată averea săracilor, s-a călugărit, a devenit preot, apoi episcop.
Niceta de Remesiana, episcopul nostru din Valea Timocului, strămoşul românilor care au acum au a se bate pentru a li se recunoaşte etnia, a făcut în anii 398 şi 402 două călătorii în Italia. Acolo s-a împrietenit cu acel pustnic de care vorbea toată lumea, care-şi părăsise palatele aurite pentru sărăcia lucie a unei chilii.
Paulin a fost de-a dreptul fascinat de personalitatea atât de multilaterală a oaspetelui său, de cunoştinţele sale teologice, de elocinţa teribilă cu care îi transformă pe geţi din mineri care scot aurul din pământ în suflete de aur spiritual explorând cerul. În mod cu totul deosebit însă l-a impresionat la Niceta talentul său muzical, de compozitor şi interpret, magnific în ambele ipostaze.
Dacă doriţi să citiţi o „cronică muzicală” de acum 1.600 de ani, iată una semnată Paulin de Nola şi dedicată cântăreţului Niceta de Remesiana:
Cine ar putea să-mi dăruie aripile unei columbe
Să ajung mai degrabă la acele coruri
Care, pregătite de tine, cântând pe divinul Hristos
Atinge-vor stele?
Sublim!
Şi iarăşi suntem nişte privilegiaţi.
Nu ştiu care alt popor mai are posibilitatea de a prezenta lumii o compoziţie muzicală de la anul 400. Dar, greşim. Poporul român nici nu are nevoie să arate lumii o compoziţie a sa de la 400 pentru că aceasta e prezentă ea însăşi în întreaga lume.
Cântarea lui Niceta „Pre Tine Te lăuddm” o auzim la fiecare liturghie când stăm la rând să ne împărtăşim. O cântă corul exact în momentul în care Sfintele Daruri se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului. Sfântul nostru Niceta e prezent aşadar în centrul desăvârşit al sfintei liturghii, în chiar miezul ei cel mai tainic.
Te Deum laudamus, a rămas până azi în zenitul spiritual al creştinătăţii întregi, al ortodoxiei, catolicismului şi protestantismului (prin traducerea lui Luther).
„Nu există liturghie la care să nu se intoneze această cântare, spunea papa Ioan Paul al II-lea cu prilejul deschiderii faimoasei expoziţii «Documenta Romaniae Vaticana», dar nimeni nu ştie că ea a fost compusă de un român.”
Găsim cu cale să spicuim câteva strofe din Carmen XVII a lui Paulinus de Nola spre a ilustra căldura şi admiraţia cu care se adresa lui Niceta:
Paulinus de Nola
LUI NICETA, LA ÎNTOARCEREA ÎN DACIA
Pleci aşadar, iarăşi grăbit, şi ne laşi?
Dar noi, rămaşii în singurătate,
În cuget cu tine, te vom petrece
Pe totdeauna.
Te duci departe, căci ţara te cheamă
Să-i ari ogorul, dar rămâi şi cu noi
Sfinte Niceta, căci şi plecat noi te
Păstrăm în inimă.
Ferice pământul şi popoarele
La care ajungi dacă pleci de la noi,
Căci tu când le-atingi cu pasul şi graiul,
Le-atinge Hristos.
Vei merge departe la nordicii daci […]
Du-te, Niceta, cu bine pe cale
Căci paşii îţi sunt însoţiţi de Hristos,
Pe unde ai tăi necurmat te cheamă
Ziua şi noaptea.
Până la daci însoţitor să-i fie
Îngerul însuşi.
Căci Niceta este un veşnic fugar,
El dintr-această decăzută lume
Fuge mereu şi mereu în cetatea
Înaltelor ceruri.
Aceeaşi călăuză să-ţi deschidă
Calea pe care te grăbeşti la întors,
Niceta, şi să te ducă în pragul
Părinţilor tăi.
(Miron Scorobete)
