(VIDEO) Ivan Patzaichin, omul Deltei

0 939

Ivan Patzaichin, multiplu campion european, mondial şi olimpic la kaiac-canoe, fost antrenor al lotului olimpic de kaiac-canoe, s-a născut la 26 noiembrie 1949 în localitatea Mila 23, judeţul Tulcea. A început să practice sportul la Tulcea, la 18 ani fiind transferat la secţia de kaiac-canoe a clubului Dinamo, unde a reuşit o carieră sportivă excepţională.

În cei 17 ani dedicaţi sportului de performanţă a câştigat peste 40 de titluri de campion naţional şi peste 30 de campion balcanic. A fost campion european în 1969. A cucerit de opt ori medalia de aur, de şapte ori pe cea de argint şi de alte şapte ori pe cea de bronz la Campionatele Mondiale. Cele mai mari performanţe le-a obţinut la Jocurile Olimpice, la care a fost prezent la cinci ediţii (1968 – 1984), cucerind de patru ori aurul olimpic: Mexic 1968 (C2 1.000 m), Munchen 1972, (C1 1.000 m), Moscova 1980, (C2 1.000 m) şi Los Angeles 1984 (C2 1.000 m), şi de trei ori medalia de argint (1972, 1980 şi 1984).

Se retrage din activitatea competiţională, în 1984, dedicându-se antrenoratului, la început la clubul unde şi-a desfăşurat întreaga carieră, Dinamo. În 1983 a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, iar în anul 2008 a susţinut lucrarea de dizertaţie la masterul Educaţie fizică şi managementul structurilor şi activităţilor sportive. În 1986 este promovat, ca antrenor, la lotul naţional, pentru ca din 1995 să fie numit antrenor coordonator al lotului naţional olimpic.

A reuşit să câştige peste 150 de titluri ca antrenor al lotului naţional şi olimpic de kaiac-canoe, calitate în care a fost prezent la Olimpiadele din 1992 – Barcelona, 1996 – Atlanta, 2000 – Sydney, 2004 – Atena, 2008 – Beijing. În perioada 1990-1998 a contribuit la obţinerea a două medalii la Jocurile Olimpice, 23 la Campionatele Mondiale şi zece la cele europene. În 2000, sportivii pregătiţi de Patzaichin au cucerit trei medalii de argint la Campionatele Europene de la Poznan şi o medalie de aur şi una de bronz la Jocurile Olimpice de la Sydney. A fost vicepreşedinte al Federaţiei Române de Kaiac-Canoe şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (ales în 1990).

La 1 decembrie 2004, colonelul în rezervă Ivan Patzaichin din Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea), în rezervă. În septembrie 2009, Ivan Patzaichin a anunţat că a renunţat la funcţia de la lotul naţional de kaiac-canoe. Este Maestru Emerit al Sportului şi Antrenor Emerit, preşedinte de onoare al Federaţiei Române de Sport Columbofil şi al Asociaţiei Hipice Eclipse Racing, asociaţie privată a crescătorilor de cai de curse.

Comitetul Olimpic Internaţional i-a decernat, în 1990, cea mai înaltă distincţie a acestui for, respectiv Ordinul Olimpic Colanul de Platină, în anul 2000 a fost distins cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer, iar în 2008 i-a fost conferit ”Meritul Sportiv” clasa I, de preşedintele Traian Băsescu. Regele Mihai I i-a conferit, la 13 septembrie 2010, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Elisabeta din Bucureşti, Decoraţia regală „Nihil Sine Deo”, pentru merite deosebite aduse sportului românesc. În aprilie 2019, Ivan Patzaichin a primit Colanul de Aur, cea mai înaltă distincţie a Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

I-a fost conferit, în 2016, titlul academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.

Ivan Patzaichin a fost declarat Sportivul Secolului XX de Federaţia Internaţională de Kaiac-Canoe.

În 2010, a pus bazele Asociaţiei Ivan Patzaichin – Mila 23, alături de Teodor Frolu (specialist în industriile creative). Asociaţia organizează competiţii anuale dedicate popularizării sportului pe apă şi a zonelor naturale din România, dezvoltă o serie de proiecte care se îngrijesc de natură, cultură locală, tradiţii, dar şi de latura socială a antreprenoriatului.

Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23 a iniţiat mişcarea Rowmania, brandul sub care sunt realizate produse de turism, proiecte de antreprenoriat social, campanii de popularizare a vâslitului şi programe de dezvoltare durabilă în zonele naturale protejate. Sub brandul Rowmania sunt organizate, în ţară şi în Europa, nenumărate evenimente adresate turiştilor, pentru promovarea unei Românii naturale, admirate pe îndelete, din barcă. Mişcarea Rowmania a fost lansată în luna aprilie a anului 2011, odată cu prezentarea unui model de barcă cu un design unic – canotca.

Rowmania FEST – Festivalul internaţional al bărcilor cu vâsle este organizat în fiecare început de toamnă, la Tulcea, din 2011. Evenimentul include secţiunea ”Descoperă Rowmania”, o campanie naţională care urmăreşte reconectarea oamenilor la natură, valorificarea patrimoniului hidrografic românesc, promovarea ecoturismului şi a mişcării în aer liber prin sportul cu vâsle, dar şi o mai bună înţelegere şi interpretare a naturii. Un alt segment este Competiţia pescărească ”Ivan Patzaichin”, desfăşurată pe Dunăre, care aliniază la start echipaje de pescari din localităţile Deltei.

La Rowmania FEST, în 2018, a fost lansată Flotila România Centenar (alcătuită din bărci ce reprezintă regiunile istorice ale României – „Dobrogea”, „Basarabia”, „Bucovina”, „Transilvania”, „Moldova” şi „Ţara Românească”) care a participat, în perioada 8-9 septembrie 2018, la The Great River Race, pe Tamisa, la Londra.

Într-un interviu acordat portalului Poliția de Frontieră, marele sportiv și-a povesit viața, cariera de sportiv, a vorbit despre aspirațiile sale și dorințele sale.

Reporter: V-ați născut în Deltă, în satul Mila 23 și ați locuit aici până la vârsta de 17 ani, când ați plecat la București. Se spune că aceasta perioadă este cea mai frumoasă din viața unui om. Cu ce amintiri ați rămas din această perioadă?

Ivan Patzaichin: Mi-a rămas mirosul specific de Deltă. Când merg cu prietenii sau cu familia îi întreb dacă simt mirosul de Deltă. Pentru mine acest loc este unul unic căruia i-am fost întotdeauna recunoscător, iar tot ceea ce am realizat de-a lungul carierei se datorează locului și oamenilor de aici. Ei m-au învățat ce înseamnă munca, respectul față de muncă și mai ales respectul față de oameni.

R.: Timp de doi ani, înainte de a pleca la București, ați fost chiar pescar. Cum era Delta atunci văzută prin ochii unui tânăr aflat la început de drum?

Echipajul Romaniei de caiac-canoe, care a participat la Jocurile Olimpice de la Munchen.

I.P.: De mic copil visam să fac și altceva fiindcă eram conștient că dacă rămân acolo nu aveam altă variantă decât de a fi pescar. Asta era singura ocupație a localnicilor. Bărbații erau pescari iar femeile casnice. Când eram mic chiar voiam să devin profesor de fizică pentru că era un profesor la noi în sat, Vunvulea Dumitru, cu care, din păcate, nu am mai ținut legătura. Dumnealui era detașat din zona Olteniei în Deltă și îmi plăcea foarte mult cum preda și devenise un exemplu pentru mine, ceea ce m-a făcut să-mi zic „Uite ce interesantă și frumoasă este profesia asta!”. Dar apoi am văzut o știre cu trei consăteni care tocmai deveniseră campioni mondiali în 1966 în fosta Republica Democrată Germană. Ştirea o văzusem la un televizor pe care îl aveam, cu un ecran cât un telefon, deși televizorul era cât un camion. Apoi mi-am zis că dacă ei au reușit să ajungă campioni, de ce n-aș putea și eu. Apoi primul lucru pe care l-am făcut când s-au întors acasă a fost de a-i ruga să mă înscrie și pe mine la Clubul „Dinamo” pentru că toți erau la acest club.

În perioada aceea nu exista în județul Tulcea niciun club de sporturi nautice. Singurele cluburi erau „Dinamo” și „Steaua”. Aceste cluburi veneau și făceau selecția în Deltă. Înainte de a pleca în armată îi selecționau și îi luau în armată și pe perioada armatei aveau posibilitatea să-i testeze, iar pe cei buni îi opreau la cluburi.

După trei luni consătenii au venit cu un document de la club care mă scotea din producție pentru 30 de zile. În acest  timp, neavând 18 ani împliniți lucram ca ajutor de pescar.

În aceste 30 de zile urma să dau testări și să dovedesc dacă am abilităţi de sportiv.

Această veste am primit-o cu bucurie,  cu toate că mama nu era de acord, iar tata m-a susținut doar în fața mamei. Cred că nici el nu era prea hotărât. Eu, în schimb, eram foarte hotărât să plec pentru că eram convins că voi face treabă bună, gând cu care am și plecat. Eu nu am plecat cu gândul de a încerca să devin campion, ci am plecat să ies campion. Acesta era singurul meu gând.

R.: Apoi ați luat drumul Bucureștiului către Clubul Sportiv Dinamo. Cum de ați făcut această alegere și cum a fost trecerea la viața de sportiv într-un mare oraș?

I.P.: Îmi amintesc că am plecat cu vaporul până la Tulcea, iar de aici cu trenul. Era primul meu drum cu trenul, pentru că până atunci nu fusesem niciodată mai departe de Sulina și Tulcea, iar până aici mergeai cu vaporul. Pentru mine acest lucru era extraordinar și ajungând în București și văzând atâtea blocuri, mașini, tramvaie, troleibuze, mi se părea ceva fascinant pe vremea aceea.

Primul meu contact cu canoea a fost destul de neașteptat pentru mine, deoarece eram foarte sigur pe mine, că eu vâsleam de când mă născusem. Nici nu știu dacă m-am născut în apă sau pe uscat. Cu toate astea nu puteam să stau o secundă în canoe. M-am răsturnat timp de două săptămâni și chiar începusem să cred la un moment dat că nu o să o pot stăpâni. Antrenorul principal Radu Huțan a făcut chiar o glumă pe seama mea, spunându-i lui Simion Ismailciuc, campion olimpic la Melbourne, „vezi ce faci cu băiatul acesta că mai are două săptămâni de stat aici și dacă tot își face concediul adu-i și un casetofon sau măcar un radio ca să asculte muzică.”

La un moment dat nu mai înțelegeam nimic, stăteam cu picioarele în barcă, așezat în șezut pe ponton și mă gândeam ce să-i fac ca s-o stăpânesc. Iar atunci Simion Ismailciuc s-a urcat cu mine în barcă și mi-a arătat niște lucruri foarte simple: cum să-mi țin echilibrul în barcă să nu mă răstorn și să vâslesc fără a face cercuri. În următoarele două săptămâni am progresat foarte mult și i-am convins pe domnii antrenori să îmi mai prelungească scoaterea din producție. Aşa că am continuat tentativa mea de a deveni campion. Nu a fost deloc simplu.

Puțină lume știe că eu nu am început nimic cu dreptul însă, deși am avut probleme am căutat să lupt și să demonstrez ceea ce aveam de demonstrat. Primul exemplu a fost contactul cu canoea, de care tocmai am amintit.

Ghinionul m-a însoțit și în ceea ce avea să urmeze. Deși eram în primele luni de activitate la antrenamente eram cel mai bun pe 5000 de m la juniori. Cu toate acestea la primul meu concurs național de juniori, în finală, la jumătatea cursei mi-am lipit barca de un alt coleg, Crăciun, pe care îl băteam la antrenamente și pentru a ne despărți unul de celălalt l-am atins cu mâna. Eu nu știam că acest lucru nu este permis și mi-a adus descalificarea. Deși aveam doar 3 luni de la venirea mea în sport, acest lucru m-a afectat foarte tare și am făcut pregătire în continuare până în toamnă când s-a întors și lotul mare. La seniori lucrurile erau deja conturate. Se știau sportivii, probele la care aceștia urmau să concureze. În luna octombrie era un concurs pentru lotul olimpic, unde am scos un timp foarte bun 4,24, venind pe locul IV, după campionii europeni și mondiali, ceea ce a făcut să fiu luat pe lângă lotul olimpic de tineret. Și așa am început pregătirea alături de cei mari care urmau să concureze în Mexic.

M-am pregătit până în primăvară în luna aprilie când am participat la primul concurs de verificare făcut la Snagov şi am scos timpul de 4,11. Acest timp însemna un timp foarte bun, deoarece campionii mondiali de la vremea aceea scoteau 4,15-4,16. Acest lucru i-a determinat pe antrenori să mă promoveze și așa am ajuns și la primul concurs internațional.

Primul concurs internațional a fost Regata Brno, unde tocmai câștigaseră cei trei consăteni, la Campionatul Mondial. Am participat acolo în 1968, la concursul de verificare internațională în proba de simplu și am și câștigat-o în fața campionului olimpic de atunci. Și de această dată am fost descalificat pentru că probabil li s-a părut prea rușinos să piardă campionul olimpic în fața unui copil necunoscut, pentru că până atunci eram un necunoscut pentru toți. M-au descalificat reproșându-mi că am depășit culoarul cu pagaia, deși eu zic că nu făcusem asta. Pe acea vreme erau șapte probe la caiac-canoe. Deși la concurs participau sportivi din mai multe țări, până să concurez eu, România câștigase trei probe, RDG-ul trei probe, iar proba mea putea face diferența.

Această descalificare m-a dezamăgit foarte tare. A însemnat pentru mine foarte multă suferință. Antrenorul însă m-a încurajat și mi-a spus că peste alte două săptămâni o să am șansa să demonstrez ce pot în Finlanda la Tampere, când puteam concura la concursurile de verificare, atât ca junior cât și senior. Aici aveam să câștig 5 medalii de aur dintre care 3 la juniori și 2 la seniori.

Șirul ghinioanelor nu s-a oprit aici , a continuat la Olimpiadă din 1968 din Mexic, în prima proba de simplu, când am pornit foarte hotărât să devin campion și am condus  aproape 900 m și la un moment nevăzând adversarii am întors capul să mă uit unde sunt concurenții mei. M-am întors și am rămas înțepenit, nemaiputându-mă mișca. Și astfel am ieșit pe locul 7, toți treceau pe lângă mine, iar eu nu puteam să dau măcar o dată din vâslă. La sosire am fost preluat de către personalul medical şi mi-au fost acordate îngrijiri medicale. Delegația României își făceau deja griji că au ratat și proba următoare de dublu, care urma să se desfășoare într-o oră. Medicii și recuperatorii au reușit totuși să mă readucă la startul probei următoare, pe care am și câștigat-o decisiv, împreună cu consăteanul meu Serghei Covaliov. A fost o bucurie extraordinară, fiind prima mea medalie la o competiție oficială. Astfel, la 18 ani și la doar un an de când mă apucasem de sport obțineam titlul de campion olimpic la care visasem când am plecat de acasă.

Pentru mine, acum după ani, Mexicul reprezintă olimpiada mea de suflet, dacă o pot numi astfel, deși am fost la zece olimpiade, dintre care 5 ca sportiv și tot atâtea ca antrenor. Poate pentru că a fost prima mea medalie olimpică. Deși toată lumea mă lăuda și mă felicita, exista totuși o suspiciune că am ieșit campionul olimpic datorită lui Serghei Covaliov, care era mai mare cu 6 ani și era deja Campion Mondial. Plus că era și bine făcut. Eu eram mai firav pe lângă adversarii mei, arătam destul de slăbuț pentru un sportiv. Mă urcam pe podium, pe locul I, iar ei de pe locurile II și III erau mai înalți ca mine. Mă luau la subțioară să fiu la nivel cu ei, dar eu tot îi băteam.

Chestia asta m-a ambiționat așa, într-un fel. Auzindu-i pe toți spunând treaba asta, am zis că în situația asta trebuie să le demonstrez în proba de simplu. Următoarea olimpiadă era Munchen, astfel că mi-am zis că trebuie să fac în așa fel încât să câștig proba de simplu, ca să nu mai aibă cineva de comentat că nu sunt campion, încă.

Astfel, timp de patru ani m-am pregătit temeinic. Și noaptea visam proba asta. Numai că la Munchen, în ’72, după primele două lovituri s-a rupt pagaia. Un vis de patru ani mi se spulbera. Eram foarte pregătit şi, totodată, convins că oricine ar fi concurat nu avea cum să-mi reziste. Așa am făcut mereu. Toto ceea ce trebuia să fac era  să parcurg proba fără să se întâmple ceva, să mă calific, că apoi sigur nu avea cine să mă învingă.

De data asta știam regulamentul: dacă în primii 25 de metri ți se întâmplă ceva, trebuie sa ridici mâna sus sau vâsla, se oprește cursa și se reia. Toți participanții trebuie să se prezinte la start cu o pagaie de rezervă, deoarece pe vremea aceea neexistând carbon se mai întâmplau lucruri din astea.

Am făcut semn că mi s-a rupt, dar arbitrii nu au observat şi nu au oprit cursa. Astfel, în momentul acela mi-a venit ideea să continui cu pagaia ruptă. Știam că nu e un barem de timp, totul era să parcurg distanța, să nu ies din culoar sau să nu mă răstorn. Eu parcursesem un sfert de cursă, iar ceilalți aproape terminaseră. Eu veneam din spate, încet și cu grijă să nu mă răstorn, iar tribunele mă aplaudau, deși eram în spate. Au văzut ce se întâmplase și mă încurajau.

Am terminat cursa, am trecut prin controlul tehnic, totul a fost în regulă, în schimb pe buletinul oficial am apărut cu abandon. Atunci am făcut contestație. Probabil că juriul a pus abandon văzându-mă că vin așa în spate. Eu, cu un an în urmă, la Campionatul Mondial din Belgrad, am ieșit pe locul II, foarte aproape de Detlef Lewe, care a fost port-drapeul Germaniei la olimpiadă. Juriul îmi știa valoarea și, în plus, venind la 8 minute de ultimul, au trecut abandon.

Când am făcut contestația, am avut și un fel de noroc, cu atentatul de la Munchen din 13 septembrie, că juriul a avut timp să analizeze și astfel am fost reintrodus în recalificări. Primii trei intrau direct în semifinale, iar restul în recalificări. Am câștigat la recalificări, am câștigat semifinala, iar finala am câștigat-o într-o manieră extraordinară, am parcurs cursa în 4,08.

A fost frumos pentru că am reușit să câștig și am câștigat foarte clar, l-am întrecut chiar pe Detlef Lewe, care a fost dublu campion mondial cu un an înainte şi care era simbolul Germaniei. L-am făcut să renunțe la cariera lui sportivă: mi-a strâns mâna și mi-a zis că el din momentul acela se retrage din activitatea sportivă și o să vină anul următor la Campionatul Mondial de la Tampere să vadă dacă a luat hotărârea cea corectă sau nu, lucru pe care i l-am demonstrat, ca am ieşi pe locul I.

R.: Erați foarte bun prieten cu el, chiar aveți o amintire legată de prima dumneavoastră mașină.

I.P.: Da, după olimpiadă am câștigat 1750 de mărci, pentru că a fost prima dată când statul român a dat valută în străinătate. Nu era mare lucru, dar pentru noi a însemnat foarte mult. 1000 de mărci locul I, 750 locul al II-lea şi 500 locul al III-lea. Eu am câștigat la simplu, iar la dublu am venit pe locul al II-lea cu Covaliov. Deși am ajuns în același timp, juriul i-a considerat câștigători pe ruși, deoarece „ei erau în atac, iar noi în degajare”. Asta înseamnă că, ei erau cu pagăile gata să intre în apă, iar noi le scoteam, astfel că în următoarea fracţiune de secundă, ei ar fi fost cu puţin în faţa noastră. Cu poza mărită, nu au putut să ne departajeze, pentru că eram perfect egali la linia de sosire. Normal ar fi fost să ne dea şi nouă medalia de aur, dar pe vremea aceea nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, iar ulterior s-au mai dat câte două medalii pentru acelaşi loc.

Eu luând cele 1750 de mărci, plus diurna, adunasem 1800. Ca orice tânăr din România, care visa să aibă maşină, auzisem şi eu că în Germania îţi iei maşină bună cu banii ăştia. Am apelat la adversarul meu, Lewe, să îl rog pe el să mă ajute, să mă ducă la parcuri de maşini sau unde ştie el. Aflase toată delegaţia că Ivan caută maşină. Am umblat cu el, timp de trei zile, dar nu am găsit nimic din ce visam eu. Eu mă întorceam în satul olimpic şi toată delegaţia mă aştepta să vin cu maşina. În a treia zi, Detlef Lewe, văzând că nu găsim nimic, mi-a zis să îi las lui banii să îmi caută el maşină după ce se termină Olimpiada, iar când găseşte mă anunţă să vin să o iau. I-am dat banii fără să mă gândesc prea mult. Ce e drept şi eu mă cam plictisisem să tot caut. Când m-am întors, toată delegaţia era uimită că i-am lăsat banii, că de unde am eu încredere în el, ca dacă mi-a dat vreo chitanţă şi, sincer, m-au cam speriat şi mă gândeam să rămân în continuare cu el, să mai caut. Problema era, că eu aveam medalia de aur iar lotul olimpic al României avea numai 3 medalii: eu, Martinescu şi Berceanu. Din acest considerent nu puteam să mai rămân, că în România trebuia să fim primiţi cu alai, cu mândrie şi nu puteam să lipsesc tocmai eu. Cei care ne supravegheau, au zis că să vin acasă, că apoi când o fi, îmi dau ei drumul să mă duc după maşină, îmi dau viză şi tot ce trebuie.

Astfel că m-am întors în ţară şi nici nu a trecut o săptămână că a sunat colegul german că mi-a găsit maşină, şi să mă duc după ea. Eu nu aveam carnet, trebuia să mai vină cineva cu mine, adică antrenorul meu de atunci, Mercureanu. Când am ajuns acolo şi am văzut maşina, m-a speriat cât era de frumoasă, de elegantă. Un Ford argintiu, metalizat, scaune de piele roşie, bordul negru, era superbă şi era clar că nu avea cum să coste doar 1800 de mărci. L-am întrebat „Cât ai dat pe ea?”, iar el mi-a zis „Atâta cât mi-ai lăsat!”.  Mulţi ani, după aceea, de câte ori mă întâlneam cu el, îl spuneam: „Totuşi, spune-mi cât ai dat pe ea” şi el tot asta zicea: „Atât cât mi-ai lăsat!”. Şi sunt convins că aia era maşină de 8-10000 de mărci.

R.: O adevărată lecţie de fairplay. L-aţi învins, ia-ţi luat medalia de aur, s-a retras din sport conştient că nu vă mai poate învinge şi cu toate aceste a făcut un gest extraordinar pentru dumneavoastră.

I.P.: Între marii campioni, întotdeauna a existat o prietenie, asa cum am rămas şi cu Tamas Wichmann şi cu Efe, pe care l-am învins atunci. Eu eram un tsunami, un taifun pe apă, dar pe mal, întotdeauna ne strângeam mâna şi ne îmbrăţişam. Lewe a murit acum doi ani, cu Tamas ţin încă legătura, îl invit la toate evenimentele mele.

R.: Vorbeam mai devreme de masacrul de la Munchen. Aici au murit 11 membrii ai delegaţiei israeliene, un poliţist vest-german şi cinci terorişti. Cum aţi trăit atunci acest eveniment?

I.P.: Eram în satul olimpic, iar delegaţia israeliană era chiar peste drum faţă de noi, astfel că am văzut tot evenimentul în direct. A durat toată ziua. Evenimentul a avut loc dimineaţa şi abia seara pe la 11 teroriștii au plecat cu ostatecii la aeroport. Practic, acolo a avut loc tragedia, în sat doar un singur sportiv a fost împuşcat. Îi vedeam cum umblau, cu cagulele pe cap, cu armele după ei, i-am văzut cum negociau. În ziua respectivă, chiar şi după, a fost o panică foarte mare în satul olimpic. Chiar şi noi, după ce am câştigat, când se mai auzea vreun zvon că se întâmplă nu ştiu ce ne speriam rău. Echipa României avea două clădiri, legate de un balcon cu balustradă, iar noi ca să trecem dintr-una în alta, umblam ghemuiţi şi ne ascundeam după balustradă. Nu aveam voie să ieşim afară, decât însoţiţi, iar în ziua atentatului nu am ieşit nicăieri şi nici nu s-au ţinut probe la olimpiadă. Au fost momente crâncene. Stăteam înăuntru şi nici măcar uşa nu o deschideam când suna cineva.

R: Vorbeaţi de ghinioane: la Campionatul Mondial din 1982, când concuraţi la dublu, vi s-a spart barca.

I.P.: Da în ’82 eram cu Toma Simionov de data aceasta şi, după prima zi de la proba de 1000 de metri am luat doar un bronz, iar pentru noi, bronzul era doar înfrângere, astfel că ne era ruşine să ne întoarcem acasă. Pentru noi era o şansă să concurăm la proba de 10.000 de metri. Şi de data aceasta am avut ghinion. Am plecat în faţă, iar după vreo 200 de metri începea să se formeze plutonul. S-a întâmplat o busculadă, ungurii i-au lovit pe ruşi, iar ruşii au intrat exact în barca noastră, chiar lângă genunchiul meu. Bărcile erau din placaj de lemn, din fibre de lemn şi s-a găurit cam cât o palmă. Nu s-a spart de tot, s-a făcut aşa ca o fereastră deschisă în barcă. A început să intre apă, Toma striga la mine să tragem la mal să nu ne scufundăm, iar în acel timp, nu ştiu cum mi-a venit să dau cu pumnul în fereastra aceea, ca să nu ne scufundăm până la mal. Acum, fiind mai multe fibre, s-a înţepenit cumva la loc, deşi a rămas crăpătura şi mai intra puţină apă. La probele de 10 mii de metri, toate echipele au obligatoriu o pompa de picior, de scos apa din barcă. Fiind distanţa aşa mare, se umple barca cu apă şi tragi mai greu. De multe ori, chiar adversarii, când dau la rame, mai stropesc, mai aruncă apă în barcă, chiar intenţionat şi, puţin câte puţin se adună. Văzând că nu ne scufundăm, am început să dau cu piciorul la pompă şi i-am zis lui Toma să pornim după ceilalţi, care aveau un avans deja de vreo câteva sute de metri.

După 8 mii de metri am prins plutonul, la o turnantă, l-am ocolit puţin şi în cei 2 mii de metri aveam deja 50 de metri avans faţă de ei. Majoritatea abandonează la o fază de genul acesta, dar la noi nu a contat, din contră, ne-a impulsionat.

R: A fost o lecţie de viaţă, toate insuccesele astea v-au făcut să vă ambiţionaţi şi mai tare.

I.P.: Depinde ce îţi doreşti. Eu, de fiecare dată îmi doream să fiu campion. Nici pe fiica mea când avea 4 – 5 ani şi jucam cărţi cu ea nu puteam să o las să câştige, chiar dacă plângea că vrea să câştige şi ea o dată, iar soţia mă implora să cedez un joc.

R: Aţi câştigat de-a lungul carierei peste 150 de medalii din care 30 de titluri ca sportiv. Ce înseamnă aceste rezultate pentru dumneavoastră, acum când priviţi în urmă?

I.P.: E adevărat că am avut şi medalii de argint şi de bronz dar dacă aş fi avut mintea de acum atunci, sigur ar fi fost toate de aur.

R: Chiar şi cu un asemenea palmares şi tot sunteţi nemulţumit?

I.P.: Da! Şi îmi amintesc de un moment interesant din cariera mea care demonstrează acest lucru. Momentul Olimpiadei de la Montreal din 1976, când am venit acasă fără nicio medalie.

Era primul an al căsătoriei mele şi îi promisesem soţiei mele că vin de la olimpiadă ori prinţ ori cerşetor, ori cu aur ori fără nimic. Eram la jumătatea unei probe şi atunci pe moment mi-am zis că nu mai pot să-l prind pe rusul Vasyl Yurchenko până la finish. Acesta avea cam 3 bărci în faţa mea, deci circa 6 secunde şi atunci am cedat cursa. Era foarte neobişnuit pentru mine să cedez cursa, dar atunci aşa am hotărât. M-am gândit că nu mai pot să-l bat şi pentru mine argintul era o ruşine. La final, cel care a câştigat a fost concurentul croat Matija Ljubek, care era, în momentul în care eu am cedat lupta, pe locul patru. Şi atunci analizând situaţia aceasta am ajuns la concluzia că nu mai am încredere în forţele mele, în puterea mea de a lupta şi că e momentul să renunţ la competiţiile sportive. Astfel,timp de 6 luni am renunţat la sport şi m-am concentrat pe antrenorat. Aşa că am făcut şi un curs de antrenor şi intenţionam să continui în acest mod.

Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar, toţi cei din jurul meu, în primul rând familia, soţia mea, echipa de la club, antrenorii, medicul, colegii, chiar şi portarul şi bucătarul îmi spuneau „Eşti tânăr eşti eşti în forţă, revino!”  Adevărul este că aveam 27 de ani, vârsta optimă pentru canotaj. A părut şi un jurnalist, Vasile Tofan care, deşi nu discutase cu mine a scris un titlu „Ivan va învinge din nou” Atunci am realizat ce înseamnă echipa, chiar dacă concuram singur am înţeles câtă importanţă au cei din jurul meu. Practic ce a urmat după acest moment a fost partea cea mai strălucită a carierei mele sportive, până când m-am retras în 1984. Au urmat două jocuri olimpice şi 6 campionate mondiale şi, de fiecare dată, am venit cu aur. În momentul în care m-am hotărât să mă retrag, în 1984, am vrut să mă retrag campion olimpic şi acolo am dat totul!

Şi drept să vă spun eram obişnuit să câştig uşor. Mă duceam la competiţii cu zâmbetul pe buze, ba chiar mă amuzam să-i văd pe adversari tremurând şi cu emoţie pe chip. Pentru mine era mai greu acasă la antrenamente, când îmi stabileam un barem de timp, decât la concurs. Singura mea problemă era să-mi fac cursa, proba mea şi să nu păţesc ceva. Pentru că eu ştiam că dacă la antrenamente reușeam să repet de 2-3 ori performanţa pe un timp stabilit, ştiam că la concurs nu avea cine să mă bată. Şi atunci mergeam foarte sigur pe mine. Însă după proba olimpică din 1984 de la Los Angeles, deşi am câştigat-o lejer, la diferenţă de o barcă, mi-am privit chipul din fotografii şi din imaginile filmate şi aveam figura de om „stors”. Atunci mi-am zis că este momentul să mă retrag şi, din momentul acela, m-am retras. Probabil că mai puteam să ies o dată sau de două ori campion mondial dar visul meu a fost să încep cu o olimpiadă şi să mă retrag cu o olimpiadă.

R: După ce nu ați mai concurat ca sportiv ați devenit antrenor și ați participat cu elevii dumneavoastră la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice. Cum a fost trecerea de la viața de sportiv activ la cea de antrenor.

I.P.: Este mult mai dificilă şi mai grea viaţa de antrenor, dar în același timp este şi o satisfacţie imensă să poţi să scoţi campioni europeni, mondiali şi chiar olimpici. Nu cred că există o mai mare satisfacţie! Era dificil, că nu mai depindea doar de mine, indiferent de ce strategie, metodă sau ce tactică puneam la cale. În orice cursă există un obstacol care îţi stă în cale, fiecare sportiv are personalitatea lui, trebuie să aibă capacitatea de a găsi soluţii de moment, aşa cum am făcut şi eu când am avut barca spartă sau vâsla ruptă. Nu la fel îţi ieşea cu toţi sportivii. Dar, oricum, am avut sportivi valoroşi, sportivi buni cu care mă mândresc şi acum, din care mulţi au devenit şi antrenori şi lucrurile acestea îţi creează o bucurie şi o satisfacţie personală.

R: Mai dă în prezent Mila 23 Campioni?

I.P.: Eu promovez genul acesta de sport şi lucrul cel mai tragic pentru mine este că Delta nu a mai scos în ultimii ani campioni şi asta mă deranjează. Acum 6-7 ani ajungând în Mila 23 am descoperit că erau 73 de copii clasele 1-8 ceea ce era enorm pentru satul acela. Şi am zis să-i ajutăm pe acei copii, să-i premiem cu ghiozdane, rechizite şi chiar cu bani. Dar ne-am gândit să nu le dăm pur şi simplu cadourile, ci să facem un concurs de lotci, simbolic, pe o distanţă foarte scurtă. Cu fundaţia şi cu ajutorul profesorilor de la şcoala din localitate am organizat micul concurs, în fond un pretext pentru a le oferi cadourile. Şi culmea! S-au prezentat la concurs 6 copii, deci la start au fost doar 3 bărci. La final ne-am întrebat unde sunt ceilalţi copii,  şi de ce nu au participat? Şi am văzut că ceilalţi copii erau pe mal îi aplaudau ironic pe colegii lor participanţi şi spuneau „Ia uită-i mă şi pe ăştia, vâslesc în bărci ca nişte moşi.” Deci pentru ei era o ruşine să vâslească.

Însă acţiunea a avut, totuşi, efect: seara copiii sau văzut la televizor, pentru că am fost însoţiţi la eveniment de Pro Tv şi i-am stimulat. Când am revenit, am fost solicitaţi de către copii să organizăm mai multe probe, pe vârste diferite spuneau ei, „Că noi începem să vâslim” Şi atunci ne-am dat sama că se poate să-i stimulăm, se poate să le trezim interesul pentru tradiţia aceasta de vâslit. Realitatea de acum este că de la cinci ani ei bâzâie motorul în barca părinţilor şi bătaia este cine are motorul mai mare. Însă de la an la an am reuşit să-i stimulăm şi avem în continuare proiecte frumoase. Ne propunem să înfiinţăm nişte centre de iniţiere, măcar în câteva comune, în sate de tradiţie şi vă spun şi de ce: pentru a aduce foşti campioni mondiali şi olimpici din zonă pe lângă aceste centre să-i iniţieze şi să-i educe pe copii. Astfel vor promova zona, îi vor determina pe copii să vorbească şi ei o limbă străină, şi cei care promit marea performanţă sportivă să fie orientaţi către cluburi, iar ceilalţi să fie măcar buni ghizi locali.

Am înființat acolo un muzeu al lotcii, în aer liber, am găsit câteva bărci tradiţionale, vechi, de lemn printre care şi barca de lemn a tatălui meu. Tot aici am pus şi nişte panouri cu fotografii cu bătrânii satului, cu pescari bătrâni şi am zis să facem o poză şi cu campionii satului. Ştiam că sunt mulţi, dar după ce am făcut lista am constatat că sunt 24 de campioni mondiali şi olimpici din comună. Sincer, nici mie nu-mi venea să cred. Am poziţionat muzeul în locul cel mai atractiv din sat. Când ajung prima dată în sat, vizitatorii dau cu ochii de muzeul nostru şi cred că este un lucru unic: nu cred că mai este o localitate în lume care să fi dat atâţia campioni. Deci lucrurile acestea se pot stimula, se pot face, de aceea şi eu încerc şi prin programul ITEA să facem un canal olimpic. În acest moment nu există canal olimpic în România, iar Tulcea ar fi un loc foarte bun să realizăm acest proiect şi pentru că 90 % din campionii mondiali şi olimpici sunt din această zonă.

R: Cu ce se ocupă Ivan Patzaichin în acest moment?

I.P.: Aşa cum spuneam şi mai devreme, întotdeauna am dorit să mă întorc către localnici, nu să mă duc să locuiesc acolo, dar să vin în sprijinul acestora. Ideea aceasta mă frământă de mult timp, încă din 2009, când m-am retras din activitatea de antrenorat. În 2010 am avut un eveniment în Deltă, la Uzlina, la un concurs de gastronomie, unde am fost invitat de organizaţia Salvaţi Delta şi eram în juriu, ca specialist în peşte, de această dată. Acolo l-am cunoscut pe actualul meu partener pe Teodor Frolu, care şi el era membru în juriu, pentru că este iniţiatorul Târgului Radu Anton Roman. Din vorbă în vorbă, el mi-a povestit că vine în Deltă de 4-5 ani cu nişte prieteni din Germania, cu un ghid din Germania şi, timp de o săptămână, merg cu canoea prin Deltă şi că de abia aşteaptă acel moment. Pentru că timp de o săptămână uită de tot şi că îşi încarcă bateriile. Atunci eu i-am povestit despre intenţiile mele, despre cum ştiam eu Delta şi în ce hal a ajuns acum acest loc, despre cum este ea agresată cu vapoare mari pe canalele mici şi ne-am zis să facem ceva pentru Deltă. Şi atunci ne-am gândit să creăm o asociaţie şi să ne gândim la o alternativă la mijloacele acestea agresive de transport şi am avut ideea să facem o „bicicletă a apelor” pentru Deltă. Ne gândeam ce soluţie să găsim pentru a aduce o ambarcaţie mai lejeră, mai lentă, şi atunci am zis că noi avem simbolul Deltei – lotca tradiţională pescărească. Însă aceasta nu se mai construieşte de ani de zile, nu mai sunt meşteri, oameni pasionaţi, totul se face acum din plastic. Am hotărât ca noi să nu mergem pe astfel de materiale pentru că şi aşa Delta este agresată de betoane, de materiale sintetice şi am zis să nu mai venim şi noi cu bărci din plastic. Şi atunci am căutat un atelier care să producă bărci din lemn. Aşa l-am găsit Paul Vasiliu. El nu este marangoz, ci inginer constructor. Dar are această pasiune şi împreună cu el am căutat soluţii, apoi am început să construim şi am ajuns la deja binecunoscuta „Canotca”.

Ce este canotca? O ambarcaţiune din lemn, care a păstrat din alura tradiţională a lotcii pescăreşti, culoarea acesteia, însă este mult mai uşoară: are 40 de kg. Aşa că poţi să o pui pe maşină, poţi să te deplasezi cu ea şi aşa am demarat proiectul Rawmania de la „Vâslitmania”. Am demarat apoi mai multe proiecte – pilot prin care am dorit să arătăm localnicilor că se poate trăi şi altfel, că se poate dezvolta economia locală şi altfel. Dacă din Deltă pleacă doar produse en-gros şi în viu atunci câştigul localnicilor este foarte mic. Noi încercăm să le arătăm că dacă adaugi ceva în plus acestor produse ele vor valora mult mai mult. Şi aşa am creat „pescaturismul”. În fond pescarul face ce face şi acum doar că în mod mai organizat, asociindu-se între ei. Practic, cu cele 3 nave pe care le-am pus la dispoziţie, aceştia duc grupuri de turişti de circa 16-18 persoane în locurile în care ei îşi au puse sculele de pescuit, aprobate, bineînţeles, de ARBDD. Acolo le arată cum se recoltează peştele. Pe lângă aceasta le arată tot ce înseamnă Delta: păsări, flori, natură. şi apoi se opresc într-un refugiu. Aici am confecţionat tot acest ansamblu de scule de pescuit, precum şi farfurii şi ustensile, unde pot pregăti şi servi peştele în mod tradiţional.

R.: Unde sunt aceste refugii? Sunt mai multe sau e vorba doar de unul singur?

I.P.: Deocamdată e vorba de unul singur, un proiect pilot. Am făcut şi un filmuleţ cu toată treaba asta pe care l-am răspândit în toată Delta, am vrut să arătăm şi celorlalţi pescari că se poate face lucrul acesta. Refugiul este la Mila 23. Asta ar fi unul dintre proiecte, însă am mai creat încă unul, un proiect de gastro-delta, turul gastronomic. Femeile din Mila 23 sunt renumite peste tot, ele câştigă toate concursurile gastronomice. Iniţial am vrut să le creăm un centru de gastronomie unde să gătească, dar momentan nu avem posibilitatea, poate pe viitor vom reuşi. Am ales cinci familii, cinci gospodine care gătesc cel mai bine, dar fiecare ceva specific, iar atunci un turist sau un grup de turişti poate merge să guste sau să mănânce, o zi la o familie, altă zi la altă familie şi tot aşa. Asta încercăm să facem, să-i organizăm, să se unească, să înceapă să se asocieze, pentru că ei sunt foarte dezorganizaţi, ei vor să facă singuri totul, să organizeze de unul singur transportul, cazarea, pescuitul, vânătoarea şi poate plimbarea la Letea.

Asta înseamnă investiţie mare, e greu să acoperi toate serviciile, dar dacă se asociază treburile se împart şi treaba devine mult mai organizată. Asta încercăm să facem, să-i asociem şi să-i responsabilizăm. Este foarte greu dar prin astfel de exemple ei încep să înţeleagă. Când am venit acum 5-6 ani, chiar verii mei mi-au spus să nu mai vin cu exemple de genul astă pentru că turistul când vine la mine vrea să vadă toată Deltă în jumătate de zi, el s-a adaptat situaţiei şi-a cumpărat un motor puternic de 300 de cai pe care probabil nu-şi va scoate banii niciodată. Trebuie să-l faci pe turist să stea mai multe zile, altfel toţi banii se duc pe transport, pe benzină şi cam atât. Foarte puţin îi rămâne localnicului dacă turistul stă o singură zi. Abia când turistul stă 3-4 zile, atunci începe şi localnicul să simtă că îi rămâne ceva. Noi şi cu operatorii cu care ne-am asociat am încercat să impunem o regulă, să nu primim turişti care stau mai puţin de 3 zile şi lucrul asta începe să se simtă, iar ca să ţii mai multe zile turistul trebuie să-i oferi turistului servicii de calitate, iar el va avea nişte zile pe care nu le va uita niciodată. În ’80 când am terminat Olimpiada, majoritatea jurnaliştilor au vrut să meargă la mine, am luat vreo 15 oameni printre care, Horia Alexandrescu, Adrian Păunescu, Vintilă Mihăilescu şi am plecat în Deltă, la mine acasă. În una din zile am plecat la pescuit cu musafirii şi împreună cu vărul meu am mers în locul în care el avea sculele. Vărul le-a făcut un borş de peşte însă nu avea linguri şi farfurii pentru 15 oameni. A luat nişte stuf, l-a tăiat, l-a spălat în canal, l-a pus pe nişte buturugi, iar apoi a aşezat peştele. Cutiile de bere au fost tăiate şi din ele s-a servit ciorba. Şi acum când mă mai întâlnesc cu cei cu care am fost mă întreabă când mai facem şi noi o chestie de aia, că fost o amintire super-plăcută care le-a rămas întipărită peste ani.

Pe Lacul Caraorman împreună cu cei de la Societatea Ornitologică am făcut şi un sanctuar al păsărilor, pentru că turiştii nu ştiau de această zonă, deşi pădurea de la Caraorman este identică cu pădurea Letea şi este la fel de frumoasă, dar nimeni nu aprecia lucrul acesta. Am încercat să atragem turişti şi în zona aceasta creând acest sanctuar al păsărilor, aşa s-a creat un loc pentru turişti, am creat nişte observatoare acoperite, există loc pentru campare, există chiar şi o pensiune la câteva sute de metri şi se pot face trasee cu canotca.

R.: Pe mine m-aţi convins. Anul viitor voi merge cu familia la Mila 23.

Acum, la final, v-aş ruga să ne spuneţi cum percepeţi misiunile Poliţiei de Frontieră în Delta Dunării şi să transmiteți un gând tuturor poliţiştilor de frontieră care, cu siguranţă, vor citi cu interes interviul dumneavoastră!

I.P.: Am relații de prietenie foarte bune cu cei care păzesc frontiera și pot spune că Poliţia de Frontieră este foarte eficientă în Delta Dunării, chiar dacă misiunea lor este una dificilă, deoarece Delta se întinde pe o suprafaţă foarte mare de uscat şi de apă ştiu că depun eforturi deosebite şi sunt specialişti foarte buni.

Doresc să le transmit că nu trebuie să uite niciun moment că sunt români, să protejeze în continuare frontierele României și apele ei, așa cum știu ei mai bine.

Leave A Reply

Your email address will not be published.