În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei (vezi și cartea domnului Daniel DEJANU –,,Iubirile lui Eminescu’’.
Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16 ani și îi inspiră, pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări proaspete în cheie idilic-elegiacă, precum „O, dulce înger blând…”
Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul sălilor de teatru, pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este micuța Milli, vesela nemțoaică de la Berlin, fericită să-l însoțească în călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la Potsdam merge/ Drum de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Apoi este femeia care nu i-a răspuns la pasiunea lui pentru ea , Mite Kremnitz, confidenta reginei, pe care a învățat-o limba română, la insistențele lui Titu Maiorescu. Am mai putea adăuga o ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru, fiica pictorului Leca pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă durată. Dar pasiunea lui cea mare a fost și a rămas Veronica Micle.
Pe o filă din „Amartolon sotiria” din biblioteca sa, poetul și-a însemnat, muind în cerneală violetă, un moment înălțător din iubirea pentru Veronica Micle. Ea îi dăruise flori de culoarea seninului din ochii ei și poetul în culmea fericirii, o asemuia madonelor rafaelice : „Ziua de 4/16 febr.1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dădu flori albastre pe care le voi ține în toată viața mea”.
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de astăzi, Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte treburi ale Universității.
A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna.Iată un fragment din ,,Martirii lui Eros’’de Ion Ionescu-Bucovu, referitor la cunoașterea Veronicăi de către Eminescu :
„Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: ,,Dumnealui e student la Viena, autorul ,,Venerei și Madonei’’, fostul elev al lui Pumnul!” Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta ,,Patimile după Ioan” atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman)
Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena pentru a consulta niște doctori și pentru o boală de piele( psoriasis), acum îl găsește disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la teatru, la operă, vizitând muzeele, opereta, parcurile și grădinile imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât va fi iubire pe acest pământ.
Veronica Micle la 18 ani
Născută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, în Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliția habsburgica. Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Năsăud și împrumuturile îi ajung pentru a-și cumpăra o casa în Târgu-Neamt.
Mânăstirea Neamțului își vindea „odăițele humuite” de pe Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniță, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuință maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iași. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua și se ocupă cu moșitul. In iunie 1863, Veronica Micle absolvă Școala Centrala din Iași cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, între alții, Ștefan Micle, viitorul rector al Universității din Iași. Născut la Feleac, lânga Cluj, școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Din adolescență, Veronica Micle pășeste într-o căsnicie în care admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit și încurajat de soțul blând, „un cuget bun, onest și organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicai Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care își redactează o parte a corespondenței, și germana), universul intelectual depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care îi moștenește talentul literar și vocea. In anii de școală, Veronica Micle cântase aria Violetei din „Traviata”, în fața directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzica, tânăra imbrăcată in rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestita cântăreață română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul…
Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândețe doua șuvițe transparente, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul, care o impresionase in paginile „Convorbirilor literare”, devenea acum, treptat, idolul ei de o viata. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd odată eu,/Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu” Idolul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducătoare, care trezea admirația tuturor celor ce-l cunoșteau?
Înaripat de imaginația romantică a poetului, chipul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireș”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc.
Mitul „îngerului blond” se născuse.
La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.
Casa în care se presupune că a trait Veronica Micle
„Și ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi indrăgostiți în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipă bârfele și acuzatiile. „O milă disprețuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar).
Urmează zece ani grei, deprimanți. Situația materială se înrăutățeste vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, după mulți ani. Veneratul profesor, cel care înființase catedrele de fizică și chimie ale Universității ieșene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iași, nu întrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaș. Ii lipsea un an vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la București, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o luna și jumătate. Se infăptuia un vis.
Corespondența din aceasta perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi”, scrie Veronica Micle, „scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc.” „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele”, începe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viață amară.
Cine era Ștefan Micle ?
Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj, pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în Revoluţia de la 1848 din Transilvania .
În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică. Aici, mulțumită indemânării sale experimentale, ajunge să atragă asupra sa atenția profesorului de fizica, care îl adăpostește chiar în localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T. Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţată instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860, Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași.
Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica Micle (născută Câmpeanu). Micle ştia să-şi puna știinţa la dispoziția unui public mai larg. El a deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia în cunoscuta sa carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de către profesorul Ştefan Micle. Consiliul profesoral…. la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m. Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgeau un numeros auditoriu la aceste cursuri”.
Micle a fost un profesor model. Asupra calităților sale didactice, P. Suciu are următoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi înțelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in privința propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-și împlinească cu sfințenie datoria lor. El, nu numai în școală, ci și în societate, oriunde se afla, răspândea lumina cunoștintelor sale. El voia să facă lumea toată, cu care venea in contact, ca să știe ceea ce știa el”.
Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au publicat. Rămase în manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.
Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupată”, iar B. P. Hasdeu scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași. Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu însemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment încă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de inspecțiune școlară, Maiorescu era invinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Școlii Centrale de fete, domnișoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu înverșunare acuzația, poate reală.
Cercul junimist se împotriveste căsătoriei, invocand, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingasie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul și iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioada trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simți toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, și nimic din cele pierdute”.
Deși în ultima lună a lui 1881 vine in București, își ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedește, în corespondență, o pasiune aproape morbidă: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei și, în plus, dorinta femeii de a se simți ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și m-ai mângâiat” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensa durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în București pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuința din str. Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorită opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci și a sfâșietoarei deprimari eminesciene.
Veronica
Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, între care poetul bucureștean Iuliu I. Rosca, cu care poartă o elegantă corespondență, nu o putuseră clinti. „Prefer să fiu metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, avea să spună mai târziu Veronica prin vocea ficei ei, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane. Iubirea uriașă dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se intâmple (căsătoria cu Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința, așa e cazul meu”, e consecința unui orgoliu rănit în perioada rupturii.
Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar aventuri închipuite (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoșire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioara.
In 1886, o găsim pe Veronica în București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârșit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obține o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887”. „Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Și cu acea simțire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii.”
In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detestă și o defăimează în fel si chip. Intervenția precipitată a Bălăucăi e considerata un blestem („bălăuca”, „berecheta”, „îndrăcita”, „cu o droaie de nespălați”).
La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat in ființa lui Eminescu”. Moartea poetului, în dimineața de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica în Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatală coincidenta, poezia „Raze de luna”, ce apare in cotidianul „România” din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără indoială, Veronica Micle.
Zilele de după moartea lui Eminescu i se părură Veronicăi un greu şi lung coşmar. Până acum trăia el şi mai avea o speranţă. Acum se năruise totul…De ce mai trăia ea? Ce-o mai lega de viaţă şi de tot ce-i pământesc?
Merse zile la rând şi plânse pe mormântul lui. Pleca pe seară, îndoliată, cumpăra flori şi mergea la Bellu la mormântul lui Mihai, stătea ore întregi îngenunchiată înaintea mormântului şi purta un dialog surd cu poetul.
Dar veni Valeria şi-o găsi distrusă şi-o îndemnă să plece undeva în provincie pentru a se aerisi şi a ieşi din acest coşmar.
Căldurile Bucureştiului se înteţiră şi viaţa devenea aici din ce în ce mai apăsătoare. Veronica stătea ore întregi la masă şi îşi rememora tot trecutul ei… Cum trecuse cu maică-sa munţii, prigonite de autorităţile austriece din cauza lui taică-său… Cum se instalase la Târgu Neamţ şi-o ajuta pe maică-sa la treburile gospodăreşti… Apoi plecarea la Iaşi, Şcoala centrală de fete, episodul atât de nenorocit cu Maiorescu pe care acum îl regreta amarnic, nefericita ei mezalianţă cu Micle, creşterea fetiţelor, dragostea ei pentru Eminescu, marea şi unica ei pasiune…
Câteva zile la rând răscoli sertarele şi-şi strânse toate hârtiile ei, poezii nepublicate sau încercări neizbutite, ciorne de scrisori pentru Eminescu sau scrisorile lui pe care le păstrase cu sfinţenie într-un sertăraş, sub cheie, ascunzându-le de indiscretele fete… Lua câte-o scrisoare, începea s-o citească, îşi amintea apoi episoade din dragostea lor, îşi punea apoi întrebări care rămâneau fără răspunsuri… Câtă fericire ar fi fost pe ei de se întâlneau atunci la paisprezece ani! Câtă fericire ar fi fost pe ei de se căsătoreau imediat după moartea lui Micle… Poate soarta lor ar fi fost alta!
Aduna rând pe rând scrisorile, le ordona pe date, le despacheta din plicuri, le întindea colţurile, făce adnotări pe ele, apoi le împăturea şi le punea iară la loc cu grijă… După ce le strânse, le făcu pachet într-o coală şi le legă cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru părţi cu un nod mare terminat în buclişoare.
„Aici este corespondenţa mea cu Eminescu – scrise ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori – o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu.”
Sub pamblică puse ca moto o scurtă poezioară, adresată ei într-una din scrisori:
,,Copil bălai cu ochi albaştri,
Simbol al vremilor eterne,
Ah! ce perfidă este lumea,
Nu vrea să ştie de amor…
Clădeam o lume de iluzii
Pe-aripi de corb croncănitor… »
Luă pachetul cu scrisori şi-l puse bine cu gândul ca, atunci când va reveni din voiajul său, să scrie totuşi ceva referitor la acest amor mistuitor…
Peste câteva zile, chemă femeia din casă, o ţigăncuşă simpatică:
-Puşlenghio!
-Da, cucoană?
-Fă-mi bagajele, dragă, că vreau să mă călătoresc! Plec la Târgu Neamţ; poate voi sta mai mult pe-acolo, să ai grijă de casă… Ştii ce te rog?
-Ştiu dacă-mi spuneţi!
-Să vărui tu toate camerele şi să speli covoarele că s-au cam murdărit!
Veselă, Puşlenghia, că rămâne singură peste vară şi se poate întâlni în voie cu prietenul ei acasă la Veronica, îi răspunse bucuroasă:
-Voi spăla şi voi vărui cu plăcere, cucoană…
Acum n-are să mai stea la poartă cu amorezul ei. Toată lumea de pe strada Soarelui îi cunoştea…
-Să vii peste o oră să-ţi dau o scrisoare să mi-o pui la poştă!
-După ce storc rufele şi le-ntind, vin!
Veronica se aşeză la masă şi-i scrise prietenei ei, Smaranda Gârbea, care era profesoară la Sinaia. Pe ea o mai avea. Voia să i se confeseze… Mai întâi vru să-i propună s-o viziteze la Sinaia, se simţea bine întotdeauna la ea; se gândi însă că Măndica poate va merge în vacanţă şi ea va sta tot singură… La Târgu Neamţ avea totuşi mai mulţi prieteni, erau doar meleagurile copilăriei ei! „Măndico, dragă, începu ea, Trebuie să-ţi anunţ cu toată părerea de rău moartea şi chiar îngropăciunea lui Eminescu. Prin o fatală coincidenţă tocmai în ziua când el murise, eu, fără să ştiu, am scris versuri pe tema „Ce n-ar da un mort din groapă…” şi pe care le-am publicat în „România”… Nu-i mai spusese de visul care-o torturase toată noaptea: acel vultur cu ghearele întinse spre ea. Nu-i mai spusese nici de coincidenţa stranie din ziar: pe aceeaşi filă cu poezia se relata reportajul morţii lui Eminescu…
„…gândeşte-te, continua ea, de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în două zeci de minute a fost făcută…”
Părăsirea Bucureştiului se lăsă în sufletul ei cu adânci păreri de rău că nu făcuse totul pentru Eminescu…Acum părăsea şi locul mormântului său. În cele două săptămâni, cât trecuseră de la moartea lui, îi pusese în fiecare zi pe mormânt flori şi câte-o lumânare, acum nu mai putea… Cine-i va mai aprinde şi lui o lumânare la cap? Ea îi va aprinde făcliile pe umedul mormânt în sufletul ei… Îi va aprinde o torţă care va arde mereu-mereu…
Dar părăsirea Bucureştiului îi făcu şi bine căci, după moarte, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii poetului, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta, despre ei de către junimişti…
La plecare îşi luă la revedere de la camerele ei, sărută pozele copilelor şi pe-a lui Mihai pe care-o puse în sertar cu pachetul de scrisori şi-i mai reaminti femeii din casă de curăţenie…
Din Bucureşti luă trenul spre Paşcani. În dimineaţa aceea se lăsaseră călduri mari, sufocante, un fel de pâclă care te îneca. Se-aşeză la geamul cupeului, aşa cum îi plăcea ei, să-i defileze prin faţă câmpia, pădurea, munţii, satele. În compartiment mai călători cu o doamnă care mergea la Focşani. Doamna dormi tot timpul şi Veronica, cu geamul întredeschis, privea în depărtări şi se gândea aiurea legănată de zgomotul plăcut al roţilor de tren…
La Paşcani se urcă într-o diligenţă şi-l rugă pe birjar s-o ducă la Târgu Neamţ printre ocolişul dealurilor, când domoale, când abrupte, care altădată i se păruseră nişte tărâmuri de vis…. Merse câteva ore urcând povârnişul Paşcanilor cu ochii pe măreţia munţilor din zare, lăsă în urmă Câşteştii, tăie cu şerpuiri uşoare drumul prin Moţca, Cristeşti, Timişeşti, Plăieşu, Graşi, până hăt-departe în negura caselor de târg ale Cetăţii Neamţului, care se zărea spânzurată pe coama dealului, martoră a altor timpuri…
Calea era grea, plină de grohotişuri formate din piatră spartă, caii înaintau greu, ferindu-se de spărturile zgrunţuroase ale pietrei. Trecu prin Humuleştii lui Creangă la ceas de seară, când soarele se lăsa la chindie şi cucoşii sus pe garduri anunţau cu trâmbiţele lor sfârşitul acelei zile obositoare. Erau locurile ei preferate, copilărise aici lângă Ozana şi i se întipărise pe retină pentru toată viaţa… Oare cum va fi atunci când va închide ea ochii pe veci? – se întrebă, venindu-i în gând nişte idei năstruşnice… Nu cu imaginea acestor meleaguri se va duce ea în mormânt? Pe Calea Vânătorului casele de draniţă se răriseră şi crescuseră ca nişte săgeţi cu vârfurile pe cer plutele albe şi pădurea de mesteceni care foşnea uşor, şoptit, un cântec de adormire…
Fiind foarte obosită, trase la mitocul Frevoniei Sârbu, din chinovia Filioarei şi peste noapte se odihni la ea. Noaptea i se păru un lung chin; deşi obosită, nu închise ochii nici un pic! Tot îl vedea pe Mihai cu faţa schimonosită pe catafalc cu ochii închişi, ca un Crist izgonit de pe cruce şi părăsit la margine de drum. Ca un proscris, aruncat la câini… „Gonit de toată lumea, prin anii mei să trec…” – îşi amintea Veronica frânturi din poeziile lui. „Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce…” Erau cugetările lui, rugăciunea unui Dac blestemat…
A doua zi puse de i se pregătiră două camere lângă biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece şi limpede de vizavi. Maicile-i culeseră măghiran şi-i puseră-n fereastră, lângă el aranjară meri rotaţi şi tulpine crude de molid, aducând miros proaspăt din Valea Fecioarelor. Câteva zile stătu singură în cerdac în haina-i de doliu, apoi le povesti măicuţelor cum murise Eminescu acolo la Bucureşti şi cum colindase ea cu el aceste meleaguri…
Începu să lucreze la un album în care transcria versuri proprii în dialog cu poeziile lui Eminescu, dedicate ei şi însoţindu-le de comentarii. Câteodată nota pe câte un petec de hârtie frânturi de versuri pe care şi le mai aducea aminte sau le însăila acum:
Tot e vis…
Ca un cântec trist de jale din pustiul amintirii,
Ca o searbădă icoană luminată de departe,
Astfel tristă, mohorâtă, e arena omenirei,
Unde omul se nutreşte cu himera nemurirei,
Uitând că nimic din viaţă nu mai vine după moarte…
Luna august veni peste codrii Văraticului cu mari călduri şi cu zile secetoase; iarba verde, stropită parcă cu leşie, se legăna bătută de adierile leneşe ale unui vânt cald acolo în Poiana Ţigăncii.
Veronica, singură, mai tristă ca oricând, se aşeza jos pe iarbă ore întregi şi privea în gol, bântuită de gânduri negre, în acea tăcere a zilelor de vară când numai soarele mai este stăpân pe natură… Gâzele bâzâiau zănatic şi se strângeau bezmetice de sete pe firişoarele pârâiaşului obosit care curgea agale din munţi. Femeia savura acel peisaj de basm, sorbind mirosurile de aglice şi de sulfină, amestecate cu damf de tămâie de la mânăstiri; pârâiaşul de apă, firav, aluneca la vale în reflexe jucăuşe de lumini argintii, în razele soarelui…
Se gândea la scrisoarea ei către Smaranda Gârbea, prietena ei, oare ajunsese la destinaţie? Îi scrisese chiar pe 1 august şi îi comunicase scumpei ei prietene că Virginia venise la ea la Văratic cu falca umflată din cauza unei măsele… Că luase chinină să-i treacă şi acum îi mai rămăsese doar nişte bubiţe pe buze… O ruga pe Smaranda să-i trimită fratele ei, doctorul, o doză de picături de arsenic… Şi-o invita să vină şi ea s-o vadă… „Aşa moartă, îşi continuă ea gândurile, cu rochia aceea albastră, pe catafalc, între flori… Ca un înger… Să zboare uşor spre Eminescu… Doamneee, cum vor fi acele clipe?…”
O trezi din gândurile ei o călugăriţă care trece cu o doniţă plină cu apă pe carăruia din dreapta; silueta ei în acel décor de linişte şi singurătate îi păru Veronicăi o apariţie stranie…
Odată, demult, aici se legau visele lor dulci de dragoste şi oglinda râului le prindea chipurile lor împreunate şi le legăna în valuri până când Mihai arunca câte-o piatră şi spărgea luciul apei în cioburi de oglindă.
Acum Veronica se plimba singură pe aceste meleaguri, altădată bătătorite numai de ei; se aşeza ore întregi pe câte-o buturugă şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Ea, care odinioară căuta compania oamenilor, acum fugea de lume ca o sălbatică, ca o puritană jurată să nu-i păteze amintirea celui ce-o iubise atât de mult… Adesea îi veneau ca un laitmotiv în minte versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceleaşi motive în metrica lui:
O, moarte, vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.
În liniştea-mi eternă, să am sub lespezi reci
Un somn fără de vise, un vis fără suspine;
N-aştept nici recompensă, n-aştept lumini divine,
Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric;
Viaţa-i licărire ce piere-n întuneric.
Destul… aş vrea repaos… Să dorm…,
Să dorm pe veci.
Apoi adăugă ceva mai jos, ca o stranie presimţire: Poiana Ţigăncii. 1 august 1889
Femeia, îndoliată, rătăcea abătută, cu un toiag în mână, ziua întreagă, locurile pe unde odată îşi purtaseră ei paşii. Trecea prin braniştea cu mesteceni, prin pădurea lor de argint, cum o numise atunci Mihai, şi privea, printre lacrimi, luciul acela alb, jucăuş, al frunzelor de mesteacăn în mii de reflexe, părând, parcă, un décor de poveste din povestea lor de dragoste, atât de frumoasă!
Fugea apoi repede să gonească umbrele pe cărările Filioarei, reintrând în Văratic şi urca dealul spre o chilioară dosnică care, cu ani în urmă, fusese închiriată şi lui Eminescu şi în care, acum era cazată fiica ei, Virginia, bolnavă şi ea, sub îngrijirea maicilor din mitoc şi a doctorului din Târgu Neamţ.
După ce află veşti despre fată, plecă înapoi la vale, ceva mai bucuroasă că fata îşi recăpătase sănătatea. Ochii ei umezi se înseninară dintrodată, plini de o lumină sălbatică, faţa-şi căpătă roşeaţa de odinioară şi uitându-se-n dreapta şi-n stânga şi asigurându-se că nu e văzută de nimeni, începu să cânte cântece de jale şi romanţe cu vocea ei de filomelă.
Maicile de prinprejur stăteau pitite printre boscheţi şi-i ascultau glasul ei duios, cum se tânguia-n adevărate bocete şi plângeau şi ele soarta femeii, atât de crunt lovită.
După ce cântă câtva timp, atrasă de acel loc misterios, plecă iară, pe firul micului pârâiaş spre Poiana Ţigăncii. Şi îşi aduse aminte cum stătea cu poetul în iarbă, la umbra brazilor şi-i povestise acea întâmplare cu Megaluza şi Constandin. De oboseală, se aşeză pe o buturugă şi privi, ca odinioară, oglinda apei, care aluneca uşor la vale. La început avu o ameţeală uşoară, nu-şi dădu seama ce se întâmplase cu ea; dădu totul pe valurile mişcătoare ale apei… Auzi apoi un vuiet puternic în urechi. Îşi întoarse iar privirea pe luciul apei şi văzu deodată în legănările valurilor figura stranie a lui Eminescu. Avea faţa întoarsă-n sus, tot cu chica lui, şi ochii lui, şi buzele lui… „Să fie halucinaţie? – se întrebă ea. Nu se poate, era Emin… Miţicul ei drag… Scumpul şi iubitul ei Emin, Titi al ei, Băieţelul ei iubit…”
Păru că vedenia leagă cu ea un dialog. Şi auzi prin vuietul din urechi câteva cuvinte, era vocea lui groasă de bariton, ieşită parcă din pământ, erau cuvintele poetului, clare, şoptite la ureche: „Dulcea şi draga mea copilă, ce faci tu în acestă singurătate? Veronicuţa mea… Ea îi răspunse: „Aştept să vin la tine, Miţicul meu…” Şi figura lui a dispărut, înghiţită de apă. Când se trezi, începu să tremure şi să ameţească şi mai rău… Eminescu se întorsese ca strigoii s-o ia şi pe ea cu el. „Ce faci tu în această singurătate?” – mai stăruia în mintea ei acea stranie întrebare… Şi răspunsul ei: „Aştept să vin la tine…” Ce aştepta? Acel nenorocit arsenic care nu mai venea? Clipe prielnice să se-mbrace-n armuri îngereşti şi să zboare spre înaltul zării, acolo unde străluceşte el noaptea? Să urce pe scări de mătase-n imensitatea albastră şi să-l întâmpine cu ruga ei, ca odinioară: „Cobori în jos, luceafăr blând…” Într-o muzică de sfere şi îngeri?…
Şi iar privi oglinda apei.
Şi văzu cum peste chipul ei se suprapuse chipul poetului într-un straniu surâs, mai mult rânjet… Râdea întruna… Îi auzea hohotele de râs care se vărsau peste toată pădurea. Şi pădurea le fura ecoul şi le multiplica…
„Strigoii vin imediat după moarte, gândi femeia, se întorc pe pământ să ademenească fiinţele iubite şi să le ia cu ei. Doamneee, ce frică, Doamneee, ce singurătate!” Şi începu să ţipe tare şi să fugă ca o nebună de acele imagini înfricoşate…
Ecoul ţipetelor ei se prelungi până la mânăstire. Câteva maici de la mitocul din apropiere, alarmate, fugiră spre locul cu pricina. Şi o găsiră aproape de râu, pe-o pajişte verde, căzută în neştire pe iarbă. Fugise cât fugise şi căzuse, ameţită… Inima-i bătea puternic, mâinile şi picioarele i se răciseră, faţa i se îngălbenise, sufla greu, gura-i era încleştată, buzele vinete şi uscate…
Privea fix ca un bolnav de epilepsie şi rar de tot avea mişcări dezordonate din corp, zvâcniri necontrolate ca posedaţii…
Maicile o frecară cu oţet pe mâini şi pe piept, apoi o luară pe braţe şi-o adăpostiră într-o chilioară din apropiere…
Căldurile de peste zi trecuseră, se lăsase o răcoare binefăcătoare peste pădure; ferestrele larg deschise ale chilioarei aduceau aer proaspăt, îmbălsămat cu mirosuri de busuioc şi de răşină. Călugăriţele care-i călcaseră casa, curioase să vadă ce mai face doamna Micle şi dacă s-a însănătoşit, aduseseră flori şi le puseseră într-o ulcică: măghiran, aglice, maci, izmă şi busuioc. În grădină florile vesele zâmbiau acelei seri, udate de mâinile harnice ale călugăriţelor. Molidul din faţa casei, sădit cândva, într-o vară, de mâna lui Micle, când fuseseră cazaţi aici, crescuse mare, acoperind cu umbra lui fereastra din faţă.
Veronica se trezise din lunga ei agonie în pat; privea camera cu ochii roată de jur-împrejur, în colţul din dreapta, spre răsărit, veghea Preacurata cu pruncul în braţe, sub care lumina pal o candelă bătută-n fir de aramă, sprijinită-n cui de o cruciuliţă. Pe peretele din faţă erau puse două prosoape mari, ţărăneşti, sub ale căror arcade Valeria pusese chipurile lor când erau mici, înrămate proaspăt la Piatra.
Un opaiţ pus pe masă încă mai pâlpâia stins, aruncând umbre jucăuşe pe perete. Maica Frevonia veghea, îngrijorată la capul Veronicăi şi din când în când îi mângâia fruntea şi i-o ştergea de sudoare cu un prosopel de bumbac, apăsat de degetele ei aspre şi osoase.
-Maică Frevonio, îngână Veronica stins, ce-a fost cu mine? Tare sunt mâhnită…
-Nu ştie maica, duduie Miclea! Dar ai slăbit tare rău! Mai stai locului, nu mai colinda toată ziulica cât e de mare potecile noastre pustii…
-Mi-a fost frică, maică Frevonio! În apa aceea blestemată l-am văzut pe Mihai sub formă de strigoi!
-Prostii, maică! Închină-te la Dumnezeu! Vedeniile sunt închipuiri deavoleşti… Sau poate-ai adormit şi-au fost vise…
-N-au fost vise, maică, l-am văzut cu ochii mei…
-Poate-ai aţipit, duducă Veronico, poate te-a furat somnul c-am auzit că nici azi-noapte n-ai dormit… Tot lucrezi la albumul dumitale şi neglijezi somnul şi masa… Cuconu Mihai nu putea să te viziteze ziua în chip de strigoi; strigoii se lasă seara în casele oamenilor…
-El a fost, maică Frevonio, că se-apropie cele patruzeci de zile de când a murit…
-Mai taci, duduie Veronico, din gură! Odihneşte-te! Are să-ţi aducă maica Frevonia plachie cu smântână şi-o fleică de carne perpelită pe jar cu vinişor din beciul mitocului…Lasă morţii, tale n-ai auzit: morţii cu morţii, viii cu viii! Rânduieşte-ţi viaţa cu cei vii că ai cele copile să le rostuieşti!
Avea dreptate, maica Frevonia, dar nu putea să-şi revină. Gustă ceva din bunătăţile aduse şi se mai întremă, sculându-se între perini.
În a doua seară chilioarele Veronicăi erau pline de oaspeţi; auziseră şi ei de păţania femeii şi veniseră s-o vadă şi să-i ţie de urât. Din Roman sosiseră soţii Curelaru, din Iaşi veniră cunoştinţe de-ale profesorului, colege de-ale ei de la Şcoala centrală de fete şi multe admiratoare. Se întinsese în mitoc taifas mare, Veronica auzi veşti de la Iaşi, discutară despre noua capitală, cum a fost înmormântarea poetului, cum trăise el singur, părăsit de toţi; le povesti şi obsesia ei din Poiana Ţigăncii, auzi veşti despre rudele ei de la Roman…
După masă oaspeţii plecară şi Veronica rămase singură să se odihnească. Se trânti în pat obosită de-atâtea discuţii şi încercă să închidă ochii. Închise geamurile să nu mai audă nimic, puse un cearceaf în cap să se ferească de lumină şi încercă să doarmă.
Insomnia care-o tortura de câteva zile totuşi nu-i da pace. Îi reveni în minte o scenă de la seratele ei literare. Eminescu, pe scaun în faţa ei, citea o poezie, privirile lui discrete o învăluiau şi ea se ruşina şi punea capul în jos. „Să nu mai faci asemenea gesturi!- îl mustrase ea. Te trădezi şi-mi faci netrai în casă!” „Să fugim undeva în lume!” – îi trăznise lui. „Unde?” – întrebase ea tandră cu mâna după gâtul lui. „În ţara visurilor! Auzi? În ţara visurilor!” El tot visa… Altădată răspunsese: „La Paris! Sau în Spania! Sau în America!!” Trecuseră de-atunci mai bine de zece ani…
Să fugă cu poetul în Ţara Visurilor?
O vizitase şi doctorul:
-Ce te doare, coană Veronico?
-Nimic, domnule doctor! Atât: insomnii, dureri de cap, o stare generală proastă…
-Să iei drogurile astea! – îi zise doctorul. Şi pe urmă mai stăm de vorbă…
Şi a plecat şi doctorul, a rămas cu ceasornicul din perete care parcă-i bătea timpul drept pe creier. „Of, Doamne, se lamenta ea, ce să fac, Doamne?” „Drogurile, Veronico, îi răspundea cealaltă Veronică care se cuibărise în sufletul ei- ele sunt cel mai bun remediu!” Tocmai sosise Virginia cu pilulele de arsenic de la fratele Smarandei şi i le pusese în sertăraşul din noptieră. „Dar trebuie făcut totul foarte repede, fără să mai gândesc ceva!”
Şi coborî din pat şi se năpusti asupra sertăraşului, puse la gură flaconul cu arsenic şi-l sorbi cu o demenţială poftă…
Se învârti de câteva ori casa cu ea, mai avu timp să-şi mai amintească de cele două copile, apoi, ca prin vis, văzu figura lui Eminescu apropiindu-se de ea… După care a căzut în neştire ca o apă liniştită după o mare furtună…
Când a venit Virginia şi a găsit-o aşa, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica să-i spună şi ei. Călugăriţa tocmai se pregătea de utrenie. Se îmbrăca şi-şi căuta lumânările….
-Vino, măicuţă, că moare mama! Am găsit-o înţepenită în pat!
-Dar ce-a făcut, păcatele mele, că era mai bine! – se mira măicuţa, căutând clondirul de oţet.
-Nu ştiu! Hai mai repede c-o găsim moartă…
Şi-au fugit repede la Veronica.
Învineţise şi-i ieşiseră clăbucii la gură. Găsiră şi flaconul cu arsenic pe jos.
-S-a otrăvit, maică, fugi repede după lapte!
Încercă să caute lapte, dar nu găsi sticla. Câteva picături de apă pe buze nu-i făcură aproape nimic. Rămăsese cu gura încleştată şi privirile fixe şi umezite…
Sosiră şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu, care între timp auziseră ce se întâmplase. Dar veniseră prea târziu; Veronica agoniza, vărsa sânge şi se răcise, faţa i se crispase şi i se bulbucaseră ochii în cap. Medicul Ursulescu îi luă pulsul şi constată că starea bolnavei este foarte gravă; doctorul Cantemir îi făcu câteva injecţii, dar speranţele se spulberară repede când văzu că boala evoluează rapid.
Spre seară, situaţia ei se agravă şi chilioara ei rămase luminată toată noaptea. La capul ei, cele două maice, Fevronia şi cu Evghenia Negri se jeleau şi blestemau această zi fatală. Evghenia, în genunchi, cu faţa la Preacurata se ruga pentru binecuvântarea Veronicăi…
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii începură să tânguie glas de moarte. Slujba de la biserică se terminase, murmurul rugăciunulor încetase şi maicile părăseau sfântul lăcaş. În chiliile Veronicăi se-auzeau bocete şi prin ferestre se vedeau lumânările arzând în paraclisier… Glasul Virginiei spărgea aerul nopţii cu notele ei dulci de soprană:
-Mamăăă, mamăăă! Blestemată ai fost, mamăăă! Şi ce viaţă tristă ai dus, mamăăă! Ce rău ţi-am făcut noi de ne-ai părăsit aşa repede, mamăăă?
Apoi au venit maicile toate care-o cunoşteau. Evghenia o cunoştea de pruncă, de când venise maică-sa cu ea în braţe de la Năsăud… Şi Piguţa, şi Eleonora, şi Sofia… Toate o plângeau…
Un zvon trist ca un vânt otrăvit trecu pe toate cărările Văraticului la ceas de noapte: a murit Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu…
Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu
Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viaţa ei şi despre dragostea ei cu Eminescu… Se ţesea o legendă… Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopţii, tot cu lună, şi tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuţul pârâiaş, şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…
Prinzând de vestea morţii de la călugăriţele ce se boceau pe carăruie, doctorul Taussig lăsă trăsura încet şi-ncepu să se-nchine:
-Dumnezeu s-o ierte!
-Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!
Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere solemnă, şi se-aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889…
Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul…
Voia să încremenească într-o legendă…
Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular blestemul:
„Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!”
Profesor Ion Ionescu – Bucovu
