Cum l-au văzut contemporanii pe Caragiale
„Una din marile lui slăbiciuni – îşi aminteşte Slavici – era să se uite la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi şi atitudini […]. Îmi dădea din când în când cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea „Ai văzut?”, şi atâta era destul pentru ca să ne înţelegem. – Măi! Mai zicea câteodată. Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-şi faci haz de ei”. (Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva)
Curiozitatea îi este vie şi-l determină să stea mereu în mijlocul situaţiilor, spre a le stimula prin procedee adecvate. Din spectator neutru devenea regizor şi, de fiecare dată, în scena banală din viaţă vedea în ceilalţi actori fără voie.”
“Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva în vreo schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte întreagă chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era grec fudul, ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.
Într-adevăr, din când în când, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cât mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: „lasama domnu cu irunia!” Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie înmărmuritor. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă […]”. (România literară, 1970)
„Hoinărea prin orăşele de provincie – scrie Cella Delavrancea – unde prindea reflexele, caracteristicile unor necunoscuţi, de unde se întorcea încărcat de impresii noi, filtrate prin alambicul genialului talent care nu îngăduia decât esenţialul.
Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil.
Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămânţa ce mai de seamă a inspiraţiei sale. […] În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai scurtă sau mai lungă. În general trece drept ironic, a cărui operă e brăzdată de observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele pieselor şi ale nuvelelor”. („Viaţa Românescă”, 1962)
Serile alături de el erau fascinante. Şt. O. Iosif ajunge ucenic la Caragiale. Seara, ei lecturau cu voce tare sau scriau. Povesteşte cum fiecare imagine din text trăia o viaţă intensă, iar fiecare nuvelă era o avalanşă de imagini care se perindau una după alta ca-ntr-un vârtej ameţitor. ( „Flacăra”, 1912)
„Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. L-am văzut când muncea la „Kir Ianulea”, refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul.
Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. În tot acest timp era încruntat, febril şi ursuz. Când termina era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe „Kir Ianulea” l-a scris în trei zile şi l-a pieptănat, pe urmă, în două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: «Eroii mă persecută… Forfotesc în mintea mea… Vorbesc… Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face, şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul»”. (Amintiri despre Caragiale)
Eftimiu scrie în articolul „Moartea lui Caragiale” că acesta intenţiona să vină la Bucureşti şi îl anunţă pe Vlahuţă că vrea să scrie, şi-i transmite vorbă să-i cumpere o masă. Caragiale soseşte de la Berlin în casa lui Vlahuţă. Se aşază la măsuţa aleasă cu grijă de doamna Vlahuţă şi se pregăteşte să scrie, dar varsă călimara cu cerneală.
I se pare că pata este semn rău şi renunţă. Lângă pată adaugă: „Toate meseriile necurate lasă pete” şi s-a iscălit. De atunci masa lui Caragiale a rămas celebră şi unii prieteni au adăugat câte ceva. Şt. O. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare”. Goga a adăugat: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”
Porecla “Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung.
„Arta cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu “Hanul lui Mânjoală?”
Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă”
Profesor Ion Ionescu – Bucovu