Vineri 20 mai 2016. Premiera filmului „Bacalaureat” la Cluj-Napoca, cinematograful „Florin Piersic”. Exact la o zi de la premiera prezentată simultan la București și Cannes. Cristian Mungiu intră prin Skype de la Cannes, adresându-se spectatorilor clujeni. Actorii principali ai filmului Lia Bugnar și Adrian Titieni sunt prezenți în sală. Public nu foarte mult. Prezență: snobism dintr-o parte a publicului, necesitate pentru reprezentanții presei.
Tu. Ce vezi când te uiți în oglindă? Un om învins sau altceva?
Ce vrea să vadă Cristian Mungiu și de ce?
Filmele lui Cristian Mungiu oglindesc realitatea românească printr-un filtru resemnat controlat la nivel de nuanțe. Nuanțe de gri. Multe. O oglindă murdară, deformată, spartă și extrem de selectivă. Filmul „Bacalaureat” se înscrie în trendul generat de celelalte producții ale sale, premiate la diverse festivaluri. Personaje vlăguite, incapabile de revoltă, conformiste. Lipsite de entuziasm. Învinse și obosite. Părți aparținând unui personaj colectiv, România sedată.
Filmul emană o stare de neputință. Programatic. Aici nu se poate face nimic. Dincolo, da. O tânără dintr-un oraș de provincie, aflată în ultimul an la liceu, a aplicat pentru facultăți din Anglia unde este acceptată. Supusă unei agresiuni sexuale, mai exact unei tentative de viol, ajunge în imposibilitatea de a-și susține bacalaureatul și implicit iminența năruirii visului de a studia și a se desprinde definitiv de spațiul românesc, spațiu perceput ca fiind iremediabil viciat. Un medic chirurg relativ cinstit în profesie, tatăl, care are o relație extraconjugală, intervine pentru ca fiica să obțină o notă peste 9 la examenul de Bacalaureat, notă care să-i confere fiicei accesul la visul care este mai mult al lui și anume acela ca ea să ajungă în străinătate. Ilustrativă este o scenă erotică (care cu greu poate fi numită așa, dar să trecem cu vederea aspectul) în care iubita medicului este îmbrăcată în chiloți de mama-mare „moartea pasiunii” și sutien, chiloții fiind supradimensionați în așa fel încât ca respectiva scenă să nu trezească cumva privitorului vreo urmă de pasiune. Iubitul fetei, laș, în spiritul scenariului, nu intervine când aceasta este amenințată cu violul. Inevitabilul românesc se produce, astfel că spectatorul are parte de activarea sistemului de pile și relații pentru ca fiica să obțină notele necesare plecării în străinătate. Urmează intervenția procurorilor care dau dovadă de umanism și un final cu o mică speranță ironic, tratată de Mungiu în stilu-i caracteristic. Fata va rămâne în țară pe acordurile piesei din filmului de dinainte de 1989, „Liceenii”.
Viziune repetitivă, variațiuni pe aceeași temă. Aproape că, dacă ai văzut un film al lui Cristian Mungiu, poți afirma că le-ai văzut pe toate. Nu stilul, ci abordarea uniformizată a personajelor care seamănă mai curând cu niște morți-vii, zombi care manifestă oareșce trăiri, nu foarte ample pentru că ar putea deveni molipsitoare. În consecință personaje blegi și fără atitudine.
Mungiu extrage din realitatea românească acele detalii care ilustrează sordidul. Filmări a unor blocuri gri, șantiere neterminate, gropi neastupate, ziduri de școli cărora le-a căzut tencuiala, carpete de perete, kitch autentic românesc, etc… Regizorul alege deliberat acele unghiuri de filmare care să inducă publicului de aici și de pretutindeni un derizoriu al existenței românești. Aceeași supă consumată în spatele unei perete cu faianță veche prost pusă va deveni leit-motivul filmelor românești. A se vedea și filmările din sediul Poliției. Fiecare cadru este ales deliberat cu inserția unor elemente dizarmonice. Jocul personajelor se înscrie în același trend. Un decupaj de realitate românească hiperatent realizat, care să ofere spectatorului o arhitectură filmică construită cu maximă grijă. Este stranie combinația între imaginile smartphone și interioare de apartament cu tentă de ghetou.
Despre partea tehnică: același sonor neclar specific anumitor filme românești care pe alocuri ar necesita subtitrare. În românește, se subînțelege.
Observație: Filmele românești în care inginerul Anghel Salamanian era inginer de sunet se auzeau bine. Restul, mai puțin.
Eu nu mă regăsesc în filmele lui Cristian Mungiu. Deloc. Există în filmele lui un filon manipulativ ascuns de o tentă veridică la vedere. Este posibil scenariul lui Mungiu? Da. Este autentic filmul lui Mungiu? Nicidecum. Îi lipsește esențialul. Adică viața. Viața nu se controlează. Ea se revarsă în fiecare ființă-personaj. Cenzurezi acest flux de viață doar dacă vrei să construiești deliberat un mesaj care ți s-a cerut.
Cristian Mungiu a primit premiul ”Palme d’Or” pentru filmul 4,3,2,1. În sociologie există un principiu pe care se fundamentează manipularea. Acesta este principiul autorității. Dacă o persoană, în cazul nostru Cristian Mungiu, a primit un astfel de premiu prestigios toate creațiile sale sunt valoroase și nimeni nu poate și nu ar trebui să-l conteste.
Interferează Cristian Mungiu cu genialitatea? Nu prea. Este un meseriaș atent care livrează o marfă dezirabilă pentru cei interesați de menținerea unei imagini și implicit a unei realități românești de o anumită factură. Există, se știe foarte bine, o legătură reciprocă între realitate și imagine. Realitatea se poate modifica sau menține în urma imaginii sale reflectate deformat. Pentru cunoscători și nu numai, filmul se înscrie în linia ideologică atent trasată care poate fi identificată și în alte sfere ale culturii românești. Filme destinate exclusiv festivalurilor, doar în vederea obținerii de premii, filme care obțin finanțarea doar dacă scenariul are o inserție consistentă de autodenigrare. Aici Tudor Caranfil a spus clar, că filmul „Filantropica” la care a semnat regia a primit finanțare doar când scenariul, scris tot de el, a vizat cerșetoria în România. Aceste „creații cinematografice” sunt destinate exclusiv menținerii unei percepții deformate a străinătății despre România și a unei autopercepții alterate a românilor despre ei înșiși.
Publicul românesc este eludat în tot acest proces și acuzat că preferă filme americane ușurele precum și creații autohtone simpluțe ca „Selfie”, parafrazând-o cu aproximație pe Lia Bugnar, interpreta rolului Magdei din film, interpretând rolul soției medicului.
Jenant și penibil pe alocuri gradul de umilință la care s-au pretat a celor doi actori vizavi de expunerea relației cu Cristian Mungiu, despre care au afirmat că este ”cel mai… și cel mai…”. Atitudine provincială: „este extraordinar să pășești la Cannes pe covorul roșu” etc…, etc… Toate acestea răspunsuri au fost rezultatul întrebărilor adresate de spectatori actorilor, după vizionarea filmului.
În ciuda tuturor acestor aspecte, filmul transmite pe alocuri o emoție autentică. O intimitate trăită care te face să rezonezi cu personajele. Personajele, excesiv controlate de Cristian Mungiu, beneficiază de o interpretare bună, actorii fiind în spiritul și legea strict imprimate de regizor.
Apropo, pe când un film cu eroi români? Ah, uitasem! E nevoie de bani și banii vin doar dacă scenariul are o anumită conotație. Scuzați, deci vom merge pe aceeași linie a neputinței și autoincriminării.
Ştiu că se vrea ca toți să părăsim România și aici să rămână doar cei slugarnici, servili și obedienți. Și cultura trebuie să ne inspire în acest sens. Totuși s-ar putea să nu se prea întâmple acest lucru. Și atunci vor avea ceva mai mult de lucru.
Un film care trebuie văzut. Nu merită, trebuie văzut. Fie și ca o mostră de manipulare ideologică, care este necesar să fie servită occidentului și nouă deopotrivă.
Cristian Mungiu este un Sergiu Nicolaescu pe invers. Istoria cinematografiei are un incredibil simţ al umorului. Fiecare deservea un anumit interes. Doar că la filmele lui Nicolaescu era prezentă mai multă lume.
Filmul a fost bine primit la Cannes de către spectatori. Ce tare, frate. Ce creaturi ciudate sunt românii ăștia ilustrați filmic. Iar altfel, s-ar putea ca pelicula lui Cristian Mungiu să obțină și niște premii. Pentru ca deservește interesele superioare discrete. Și ca să infirme aceste articole denigratoare ca acesta, pe care tocmai l-ați citit!
