Ţara fără opţiuni

1 205

Zilele trecute forţe ruseşti au bombardat un oraş din Siria folosind bombe cu fragmentaţie, un tip de armă interzis odată cu Convenţia privind armele cu dispersie, adoptată în mai 2008 la Dublin. Cea mai mare parte a presei pro occident urlă ca din gură de tun că Rusia nu a semnat respectivul tratat, dar dacă ne uităm puţin la statusul convenţiei, nici Statele Unite ale Americii nu apar pe listă. Nici România nu face parte din ţările care au căzut de comun acord pentru interzicerea folosirii acestei arme. Ca să înțelegeți, trebuie să explicăm ce fac bombele cu fragmentaţie, dacă denumirea nu a fost suficientă; acestea sunt proiectile, mine, sau orice tip de încărcătură, care odată cu explozia eliberează fragmente metalice sau alte proiectile. Efectul unui astfel de atac asupra unui oraş este devastator, în cazul unor astfel de deflagrații căzând şi foarte mulţi civili sau chiar forţe proprii – tocmai din acest motiv (nu este o armă ce poate fi îndreptată înspre o singură ţintă) ea este considerată extrem de periculoasă.

În timp ce în jurul nostru, aproape de noi (Siria nu e chiar aşa departe – din punct de vedere militar – că să nu mai spun, de Rusia) tensiunea capătă o dimensiune care poate fi comparată cu cea din timpul Războiului Rece. La noi în ţară omul de rând, politicianul, au alte preocupări, de genul ”capra vecinului”. Au trecut alegerile şi am auzit lume fericită sau frustrată, dar mai presus de toate, ce primează când îi întrebi pe oameni de politică, este dezamăgirea cu ceva fire de disperare… Și ca buchetul să fie plin, adăugăm şi sărăcia. Este un cocktail periculos, ce duce la reacţii pe care clasa politică nu cred că le vrea; avem deja exemplul de peste ocean. Din cauza neputinţei clasei politice de a produce rezultatele aşteptate de către electorat, aceştia şi-au îndreptat privirea spre extreme (şi în Europa avem ceva asemănător); în SUA, Donald Trump pare de neoprit. Părerile sunt împărțite: unii spun că e un pericol, alţii că reprezintă o soluţie; cert este că tipul de campanie derulat peste ocean acum, este unul fără decenţa care ar trebui să caracterizeze politica, fără mănuşile şi fineţea britanică ce mângâie auzul. Este o bălăcăreală de curtea şcolii, o expresie a frustrării societăţii, o reacţie la asurzirea celor care s-au perindat pe scaunele înalte. Şi acum, în al doisprezecelea ceas, când în sfârşit şi-au dat seama că totul se datorează lor, îşi joacă singură carte rămasă şi aceea puţin şifonată. Am sentimentul unui deja-vu! Voi nu îl aveți? Poate că Trump va fi alternativa bună, iar toate poveştile cu zidul, imigranţii şi minorităţile au fost pentru a crea disensiuni, tensiuni (acestea mereu amestecă electoratul precum lingura de lemn păsatul) şi îl activează, îl provoacă – poate acesta a fost jocul şi strategia lui, dar dacă vorbea serios?!

Şi noi, pe plaiuri mioritice avem o experienţă asemănătoare; poate vă mai aduceţi aminte alegerile din 2000. S-a spus atunci că s-a ales varianta răului cel mai mic, dar nu vom avea de unde să ştim. O Românie confuză, iritată şi disperată care s-a îndreptat spre extreme, iar acum nu suntem departe de repetiție în eroare. Nu foarte departe, în timp, era la modă întinerirea partidelor; ideea era că tinerii urmau să primească o şansă. Fiecare culoare a promovat tineri, a schimbat puţin la faţă partidul, dar la final, tot aceiaşi sforari erau la naşterea deciziei. Ştiţi, dragi politicieni, când electoratul vă striga să vă reformaţi şi să vă schimbaţi, nu cred că se referea la asta. Poporul urmărea cutumele voastre, felul cum se poartă lupta politică, de la mineri, la ţigaretă, la flotă şi la trafic de copii; toată societatea noastră a fost marcată de scandaluri una-ntruna. Românii numai asta au văzut, au citit şi au ascultat – unde credeţi că va duce?! Realizări de proporţii naţionale au fost doar cele care oricum (cu voia sau fără voia noastră) se întâmplau până la urmă – aderarea la Uniunea Europeană, aderarea la NATO. În afară de asta, noi nu am văzut ceva pozitiv, de astfel de proporţii, în domeniul politic şi cele aferente lui. Aceste adevăruri ne-au frustrat!

Care va fi finalitatea? La următoarele alegeri, să nu aveţi surpriza când o să apară candidaţi cu viziuni extremiste, din partidele extremă, care au să va zgâlţâie turnul de fildeş. “Eu cu cine votez?” e o întrebare disperată, iar deciziile luate la disperare sunt… cum altfel, decât disperate?!

1 Comment
  1. […] Ţara fără opţiuni […]

Leave A Reply

Your email address will not be published.