România e a noastră! A celor rămași aici ca să o guverneze cu sufletul!
Prea puțin credibilă, nimeni nu vrea înăuntrul ei, hulită și umilită pe unde muncim, ne facem veacul sau concediul. Aceasta este România, țara pe care o iubim dar în același timp (în ipocrizia noastră) o hulim, țara din care mereu plecăm (măcar cu gândul, dacă nu cu fapta) și în ea ne întoarcem, locul unde mamă, tată și casă sunt concepte de neînlocuit. Locul în care au rămas prietenii voștri/noștri, cei care vă spun tânguindu-se sau amuzându-se, ce se mai poate găsi, mânca și face când veți reveni, chiar și numai pentru o săptămână de concediu. Pământul făgăduinței pentru o mână de oameni pe care i-am ales să gestioneze destinul a încă 18 milioane de suflete. Țara din care oricât s-ar fura, pare ca un sac fără fund, în care mereu găsești un rest de privatizat, de vândut sau de administrat.
În continuare mă voi opri asupra a trei aspecte cotidiene, care au trecut neobservate tocmai pentru că fac parte din banalul cotidianului.
- În cele 5-6 ore, în care Erdoğan s-a dat cu avionul pe deasupra Turciei și a țărilor limitrofe, președintele fără țară căuta un aeroport dintr-o țară dispusă să-i acorde susținere și azil politic. A încercat cu Germania, Anglia și Iran. Toate cele trei au spus: pas! Cu alte cuvinte, Erdoğan, cel care teoretic conduce al doilea contingent militar din NATO (atât ca efective militare, ca armament și echipament militar, cât și ca investiție în sectorul apărării) ne arată clar că România și Bulgaria sunt un zero barat în interiorul pactului nord-atlantic. Nu mă interesează de bulgari, mă interesează de România. De ce nu a apelat la MAE, Cotroceni sau la ambasadorul României din Turcia pentru a încerca să aterizeze și să se adăpostească în România, până la momentul unei reveniri (indiferent în cât timp și de pe ce poziție)? Răspunsul cred că și-l poate da oricare dintre noi. Nu contează că Iohannis, CSAT-ul sau MAE și-ar fi dat acceptul ulterior sau ar fi refuzat, contează doar că noi nu am fost luați în calcul. Altfel spus, România nu prezintă nici o credibilitate din punctul de vedere al siguranței și al influenței în interiorul NATO; acest lucru ni l-a transmis fără echivoc, repet, a doua țară ca putere din NATO. Dacă ceea ce se vehiculează acum prin presa internațională este adevărat, și anume faptul că Erdoğan va întoarce spatele americanilor semnând acorduri și alianțe cu Rusia și Iran pentru stabilitate în zonă, noi și pământul nostru pe care-l considerăm sfânt vom fi granița NATO cu Rusia și zona euroasiatică, iar investiția de la Deveselu va face din noi una dintre principalele vedete ale teatrului operațional, în caz de război.
- Am mai supraviețuit unei ediții Electric Castle. Părerile sunt împărțite, lumea s-a distrat în noroi, glod sau tină, indiferent de metodele la care au apelat pentru a-și atinge scopul, respectiv distracție maximă. Cert este că au fost mai mulți și mai pregătiți decât anul trecut. Între toate părerile exprimate am reținut trei capete de afiș ale presei transilvănene, respectiv clujene: Clujust, Monitorul și Actualul. Toate trei cotidienele au titrat cu litere de-o șchioapă despre cei 33.000 de eroi care au supraviețuit ploii căzute în penultima zi a festivalului, indiferent că vorbim de o cădere de 30, 50 sau 80l/mp (după cum se exprima o vedetă extrasă din plenitudinea ambiguității showbizului autohton, unul pedepsit de părinți cu prenumele Cabral). Ce nu îmi este mie foarte clar este contribuția celor 33 de mii de participanți la dezvoltarea sau salvarea comunității: au salvat ei țăranii, animalele și orătăniile lor de la înec, s-au ținut de mâini formând un zid care să oprească o alunecare de teren care punea în pericol dispariția comunei și a legendelor castelului, au cules împreună, anticipat recolta din livezi și vii salvându-le de la un viitor pârjol turcesc sau tătăresc? Au fost cumva în ”cârdășie” cu cei de ”Habitat for Humanity” și au construit vreun cartier de timpul becalian de la Vadu Roșca pentru comunitatea ”expaților” de la Pata Rât? Cei 33.000 s-au dus acolo din propria inițiativă și s-au dus să se distreze. M-aș bucura să aflu peste câțiva ani că măcar unul dintre cei prezenți la Electric Castle a fost un erou (la el acasă) pentru cineva sau se regăsește pe lista contingentelor românești care au făcut ceva pentru România, însă în limitele granițelor noastre (sincer, m-aș bucura mai mult să nu fie nevoie să aflu asta!).
- Conform presei sportive, ”pensionarul” de 35 de ani, Ionuț Panait, va reprezenta România la olimpiada de la Rio, ca sportiv la disciplina lupte greco-romane. Vă ofer un extras (sursa7sport.ro) din istoricul lui Ionuț Panait, sau Johnny Panait, cum îi spun nemții: ”Ionuț Panait este un adevărat campion. Și al sportului, dar și în viața de zi cu zi. A muncit și muncește, în continuare, cât alții în două vieți! A pornit de jos de tot, a avut o copilărie grea, a strâns din dinți, s-a chinuit ani și ani, însă până la urmă a reușit. Anii petrecuți la Centrul de Plasament 9 Mai din Buşteni, departe de o familie normală și de căldura părintească, l-au marcat pe viață. În sensul bun! A absolvit Liceul de Electrotehnică din Bușteni și Facultatea de Educație Fizică și Sport din Târgoviște. Ca mulți dintre copiii de la Centrul 9 Mai, „Johnny” Panait a ajuns în sala de lupte când avea 9 ani, mulțumită profesorului Mirel Stănciulescu, de la Clubul Sportiv Caraimanul Bușteni.<<Dumnealui m-a învățat abecedarul și multe din secretele acestui sport. Un om deosebit, căruia îi port un respect deosebit. Săptămânal vorbim la telefon>>, punctează. În 1996, la 15 ani a poposit la Brașov, preț de 6 ani. Cum „materialul brut” și bazele existau („Era campion național la copii, datorită pregătirii cu Mirel”), Vali Bârjac a trecut la etapa de șlefuire a campionului de azi. Băiatul său era și un obișnuit (1995-1999) al Centrului Olimpic de lupte pentru juniori de la Pitești, unde fostul campion european Mihai Boțilă, un cunoscut și apreciat antrenor, i-a purtat de grijă și l-a pregătit numai bine pentru rezultatele ce n-au întârziat să apară. De la Brașov, după încheierea junioratului, Ionuț Panait a plecat la Clubul Sportiv Dinamo București. Dând timpul înapoi, își aduce aminte de rezultatele pe care le-a obținut de-a lungul carierei. A adunat 10 titluri de campion al României la cadeți, juniori și seniori. La Campionatul Mondial de cadeți de la Maribor (Slovenia) din 1997 a ocupat locul 4. La seniori (categoria 66 kilograme) a ieșit de două ori vicecampion european: la Tampere (2008), în Finlanda (cu acest rezultat s-a calificat la Beijing) și la Baku (2010), în Azerbaijan. La Jocurile Olimpice din China (2008) a părăsit competiția din optimi, fiind învins de reprezentantul țării gazdă, Li Yanyan. Rezultate erau, însă bani – mai deloc. În schimb a avut noroc în viața civilă. Vorba filmului: „ghinion la joc, baftă în dragoste”. În 2007, s-a căsătorit cu Mihaela, și ea o luptătoare de valoare (multiplă campioană națională, medaliată cu bronz la Campionatul European de junioare și tot cu bronz la „Mondialul” de junioare și „Europeanul” de senioare). Totuși, se ne întoarcem la bani. <<Din 2001 am fost legitimat la Dinamo. Din 2003 până în 2011 am fost angajat ca subofițer. Primeam un salariu de 1.200 lei, rămâneam în mână cu 800 lei, din care 400 lei plăteam pe o garsonieră dată de club, indiferent dacă o foloseam sau nu. Păi cum să trăiești cu banii ăștia? Mai ales că venise pe lume și fetița noastră, Sabrina Marina, care acum are 7 ani. Am zis gata, ajunge! Mă săturasem de promisiuni. Și așa, în 2012, ca orice român, am plecat cu toată familia în Germania, la muncă. Nu mai puteam s-o duc la nesfârșit. După aproape 12 ani de așteptare se umpluse paharul. Am lăsat totul baltă și nu m-a mai interesat de nimic>>, ni se destăinuie. A fost ca un făcut: unde altundeva să lucreze decât pe șantier?! S-a stabilit undeva prin sud, în orășelul Weingarten (peste 20.000 locuitori). În paralel cu munca, mai mult de amorul luptelor, a evoluat (la categoria 74 kilograme) în prima divizie (Bundesliga), la SV Germania 04 Weingarten, club pentru care concura încă din 2007. Cu echipa a ieșit de două ori campion al Germaniei, iar la individual a fost de 5 ori finalist.<<5 ani la rând Weingarten a fost cel mai bun club din Bundesliga! Acolo, în Germania luptă cei mai valoroși adversari ai mei pe care îi voi întâlni la Rio. Muncesc câte 9 ore pe zi în construcții, după care merg la antrenament: fac câte două antrenamente pe săptămână în sală, iar atunci când se apropie etapa din Bundesliga fac 4 sau 5 antrenamente>>, mărturisește.” Bun! Acum că ați citit puțin din istoria acestui sportiv, vă întreb: ce a făcut România pentru Ionuț Panait? Sau pentru alți sportivi ca el? Unii dintre voi veți încerca să mă convingeți că România i-a oferit casă și masă într-un centru de plasament, sau că nu suntem noi responsabili pentru deciziile nefericite ale unor părinți nevoiași, sau alte prostioare de genul acesta. Este de reținut că Ionuț Panait și-a luat concediu fără plată o săptămână pentru a merge la turneul preolimpic din Ulan Bator (Mongolia). ”Uite așa, după 5 ani pierduți, fără activitate la lot și fără vreo susținere din partea Federației sau a clubului Dinamo, unde văd că încă sunt legitimat, merg la Olimpiadă la 35 de ani și le-am închis gura la toți”. Pentru participarea la Olimpiadă, Ionuț Panait își va mai lua o săptămână de concediu fără plată, pentru ca să reprezinte România. Este foarte adevărat că dacă va lua o medalie, atunci sportivul va primi o rentă viageră plus un premiu financiar din partea COSR și MTS. Însă trebuie precizat: dacă va lua o medalie, o va face pentru că a muncit o viață întreagă fără să primească un foarte mare sprijin (pentru că tot ceea ce a primit, puținul acela care pentru alții înseamnă enorm, l-a primit pentru că a fost un sportiv competitiv și a avut rezultate), pentru că va fi inspirat la momentul prezenței pe saltea și pentru că România nu a învățat încă să investească în sport, unul dintre cei mai puternici și influenți ambasadori, de care o țară poate beneficia.
V-am prezentat aici trei spețe diferite, trei aspecte care se pierd în anostul cotidian. Trei aspecte care fac din România (ca și din orice țară de altfel) un pământ, care laolaltă cu cei care trăiesc aici, trebuie privit, tratat și acceptat cu o generozitate de care cu toții suntem capabili. Și acum mă întorc la începuturile acestui editorial și aplic metoda ciclică a lui Rebreanu (Liviu, marele nostru prozator, pentru necunoscători) și vă redau textul de debut al acestui material: ”Prea puțin credibilă, nimeni nu vrea înăuntrul ei, hulită și umilită pe unde muncim, ne facem veacul sau concediul. Aceasta este România, țara pe care o iubim dar în același timp (în ipocrizia noastră) o hulim, țara din care mereu plecăm (măcar cu gândul, dacă nu cu fapta) și în ea ne întoarcem, locul unde mamă, tată și casă sunt concepte de neînlocuit. Locul în care au rămas prietenii voștri/noștri, cei care vă spun tânguindu-se sau amuzându-se, ce se mai poate găsi, mânca și face când veți reveni, chiar și numai pentru o săptămână de concediu. Pământul făgăduinței pentru o mână de oameni pe care i-am ales să gestioneze destinul a încă 18 milioane de suflete. Țara din care oricât s-ar fura, pare ca un sac fără fund, în care mereu găsești un rest de privatizat, de vândut sau de administrat.” Nu am dreptate când vă spun că, acum, acest paragraf îl percepeți altfel?…