”Ajuns parcă la apusul trăirilor, îmi îmbrățișez revelațiile adâncurilor mele, adâncuri virgine, departe de orice compasiune. Mi-e milă de mine, de tine, de noi, de românii mei. Luciditatea din tăcerile noastre, ne condamnă la resemnare și la acceptul declasării. Nimic din decalogul biblic nu ne mai recomanda. Nu suntem capabili măcar să păcătuim capital, fatidic și ireversibil. Nici Dumnezeu nu ne mai crede. Propovăduim penibilitatea prin habotnicie și închinăciune, respirând tămâia soboarelor Divinității percepută cu transcedentalitate anonimă. Suntem haotici, ne revărsăm pe drumuri intuitive și – spunem noi – tainice, bolnavi de invidie și sugrumați de propria mediocritate ridicată la rangul de demnitate. Mi-e milă de Țuțea și Cioran, de pacturile politice încheiate în ruinele propriilor altare, cu Divinitatea, de comedia lăsată urmașilor înfierând perceptele propriilor moralități.
Mi-e milă de dogmele creștine, de sutanele care cred că le percep și le împărtășesc corupând istoria, plagiind „divide et impera” prin acapararea de teritorii și „turme creștine”, culpabilizând prin oferte de păstorire a neamului. Mi-e milă de mitropoliți și prozeliți, de papalitate, de cultele păgâne, de rugăciunile îngenuncheate, de cei seduși de fanatismul prorocilor.
Mi-e milă de pseudo-intelectualitatea autodeclarată și liber exprimată, de răspândirea ei în mediul academic și mai cu precădere de idoli și ucenici. Mi-e milă de senilitatea eminesciană, de ironia caragialiană, de pubertatea lui Labiș, de alergiile primăveratice macedonsciene, de septicemiile argheziene, de diabetul minulescian, de toamnele bacoviene, de pingelele lui Hogaș, de singurătatea lui Nichita , dar mai cu seamă de contemporani. De agonizantul Pleșu, de infantilismul lui Patapievici, de clona Liiceanu, de paranoia C.T. Popescu, de iubirile ratatului Păunescu, de masturbările „eminenței cenușii” prelevate din și în Dinescu, de sf-urile lui Cristoiu, de onanistul Cărtărescu, de nimfomanul Tucă, de România lui Hurezeanu.
Avem o atracție congenitală spre mediocritate. Avem în trupuri, suflete și în sânge stigmatul fatalității. Alienați, în cotidian, ne plimbăm pe aleea inconștienței, salutându-ne fantomele trecutului și fantasmele viitorului. Acceptăm prezentul, adulterul, homosexualitatea, șuetele, șpăgile, nuditatea vulgară, trivialitatea viscerală, atrocitățile celor de-un sânge. Ne adorăm când arătăm milă, când ne subcombă nenorocirea altora, când ne putem exprima patetismul.
Avem o vocație și un cult al eșecului. Am acceptat blestemele cu evlavia muribundului, am hrănit și modificat genetic conceptul ratării. Cohorte de aleși sau impuși ne-au terfelit de la geneză încoace și construiți din paradoxuri ne-am bucurat orgasmic. Grobian și divin!
Singura consolare: mai am speranță! Speranța că în acest univers avem un corespondent. Și așa mă ia un dor în mine să-i cunosc și nu știu de cine să-mi fie mai milă!
Am hotărât cândva că mila este apogeul perversiunii. Deși o refuz ca participațiune în catalogul trăirilor individuale și de grup, ea îmi sfãrâmă orice logică, amintindu-mi pervers că ne meritam reciproc.”
Astfel de trăiri îmi măcinau rațiunile acum zece ani. Spuneți-mi voi, rogu-vă, ce s-a schimbat de atunci în trăirile și mentalul nostru?
