Neoiobăgia în România, astăzi

0 111

„Iobăgia era în Evul Mediu starea de dependenţă a ţăranilor din Transilvania. În Ţara Românească starea similară se numea „rumânie”, iar în Moldova „vecinie”. Au existat două forme mai importante de iobăgie: una mai uşoară, care presupunea doar anumite obligaţii materiale faţă de stăpânul feudal, şi una mai grea, numită „şerbie”, similară mai mult sclaviei, care presupunea, în plus faţă de starea precedentă, legătura iobagului de pământ.”

„După răscoala de la 1514, dieta a stabilit un nou statut al iobagului, cu mult mai sever. Dieta Transilvaniei a legiferat servitutea veşnică, sau şerbia, şi a stabilit pentru iobagi un număr de 52 de zile de lucru pe an. Din acest moment condiţia iobagilor transilvăneni tinde către condiţia sclavilor. Iobagii, ca şi moşiile de care erau legaţi, fac obiectul tranzacţiilor private ale nobililor şi prin urmare pot fi împrumutaţi, vânduţi sau cumpăraţi, schimbaţi sau dăruiţi, împreună cu moşia de care sunt legaţi. Motivele pentru care ţăranii liberi cădeau în iobăgie erau multiple: fiscalitatea excesivă, pedeapsa pentru răzvrătiri sau chiar din voinţă proprie, atunci când se puneau pe ei înşişi drept ipotecă pentru datorii private. Pentru români condiţia de iobag era cu atât mai grea, cu cât ei aveau doar statut de naţiune tolerată, cu toate că erau majoritari. Ţăranii unguri cădeau în iobăgie la fel ca ţăranii români, doar nobilii fiind consideraţi ca parte a „naţiunii”. În schimb saşii şi secuii beneficiau de ample privilegii, motiv pentru care iobăgia îi atingea într-o măsură mult mai mică.”

„În secolul XVII, iobagii se diferenţiau între iobagi ereditari (perpetui) şi iobagi taxalişti, care puteau să-şi răscumpere obligaţiile iobăgeşti plătind o anumită taxă. Tuturor iobagilor li se interzicea să poarte arme, să meargă călare sau să îmbrace altfel decât în haine de rând.”

Citatele între ghilimele, inserate în text sunt preluate de pe situl enciclopediaromaniei.ro, pagina integrală putând fiind vizionată integral aici

Șerbii erau în principiu și de facto legați de pământul pe care îl lucrau, dar pe care nu-l dețineau. Dacă era vândut pământul, aceștia erau vânduți odată cu el. Toate aceste fapte conduc la concluzia că iobăgia, în speță șerbia, reprezintă într-un fel varianta locală, românească, a sclavagismului. Iobăgia reprezintă varianta soft, în raport cu șerbia, respectiv iobagii beneficiau de condiții mai bune decât șerbii, așa cum s-a precizat în prima parte a acestui material. Oricum opțiunile lipseau cu desăvârșire pentru șerbi. Ei erau legați pe viață, indisolubil de acel pământ care aparținea boierului. Deci, deși îl lucrau pentru a-și asigura un trai minimal, adică, uneori, nu mureau de foame, ei și familiile lor, pământul pe care locuiau aparținea proprietarului de drept, stăpânul domeniului, boierul. Pe atunci nu se inventase partea cu drepturile omului, prin urmare acestă categorie reprezentată de șerbi reprezenta doar o forță de muncă accesată gratis, de fapt niște simple animale de povară. Șerbii erau țărani aserviți total care-și asigurau, din activități agricole un minim de trai, fiind legați de o locuință și un pământ care nu le aparținea.

Iobagii trăiau în bordeie, varianta horror minimală a unui spațiu actual de locuit. Iobagii făceau parte din tranzacțiile între diverși boieri, cu tot cu pământul aferent. În aceste afaceri imobiliare erau implicate sate întregi de iobagi care treceau dintr-o proprietate în alta.

Bun, v-ați spune, dar ce are aceasta de-a față cu situația noastră actuală.

Păi are. În prezent neoiobăgia sau neoșerbia se prezintă în forme rafinate, moderne, care sunt transpuse în practică prin exercitarea liberului arbitru a celor care își bagă singuri capul în laț.

Să luăm spre exemplificare un el, bărbat după formă, care este înamorat de o ea. Și astfel femeia, se gândește ea, micuța de ea și își spune: ce-ar fi să avem o locuință a noastră, numai a noastră, proprie și personală. Și bărbatul după formă, ce spune el, micuțul de el?! ”Da, draga mea”. Ordinele nu se discută, se execută. Și, prin urmare, hai să luăm un credit. De bună voie și nesiliți de nimeni. Pe 10, 20 de ani, uneori mai mult. Îl iau. Și își cumpără astfel cu acel credit o casă, care cred că le aparține. Evident că nu le aparține. Ea aparține băncii, care și-a înscris ipoteca în cartea funciară a imobilului achiziționat. Totul este o iluzie. Eventual acel imobil le va aparține peste 10, 20 sau 30 de ani. Când vor termina de plătit creditul, dacă vor trăi până atunci. Între timp viețuiesc. Vorba vine. Cum?! A se vedea în continuare! Dacă au un salariu bun, într-o corporație, chiar dacă le place sau nu ceea fac, sunt nevoiți să tragă ca negrii (sau chinezii, ca să nu se spună că discriminez pe cineva) pe plantație pentru a achita lună de lună banii destinați băncii. Deci, astfel, se îmbogățesc băncile, patronii sau companiile multinaționale. Primele, băncile, speculând dorința clienților de a deține, poseda, avea ceva și ceilalți din urmă profitând de frica, insecuritatea de a nu putea achita bunul cumpărat din creditul pe care l-au luat. Cei doi din exemplul anterior, devin astfel sclavii propriilor dorințe, în dorința de a poseda ceva, oricum iluzoriu în conținut și formă, după cum am arătat anterior. Și astfel aceștia devin, nesiliți de nimeni, în afara propriilor dorințe, neoiobagii sau neoșerbii actuali, cu băncile și patronii pe post de proprietari ai bunurilor și veniturilor lor. E vreo deosebire între șerbia din Evul Mediu și neoșerbia actuală? În fond nici una. În formă da, locuința din ziua de astăzi beneficiază de facilități superioare bordeielor. Și mai este o deosebire; dacă în Evul Mediu nu prea aveai opțiuni, acum te bagi singur cu capul în laț. Și te iluzionezi că-ți place. Stranie opțiune. Iar în România, băncile, mai precis sucursalele acestora au raportat un profit extrem, mult mai mare decât în țările de origine. Totul realizat cu acceptul și sprijinul BNR condus de venerabilul Mugur Isărescu, cel care a impus dobânzi imense la creditele în lei și în valută.

Și analogia poate continua. Poți să-ți refinanțezi creditul trecând de la o bancă la alta, tot o iluzie. Exact cum în evul mediu se proceda cu pământul care trecea cu tot cu iobagi cu tot de la un proprietar la altul, de la un boier la celălalt, făcând obiectul unor tranzacții imobiliar-umane. Și mergând și mai departe cu acestă analogie, poți să treci ca angajat de la o firmă la alta, fiecare dintre ele te stoarcându-te extrem, explotându-ți la maximum forța de muncă, pentru mai mulți sau mai puțini bani, în funcție de capacitatea ta de a-ți negocia salariu, aceasta, evident, doar în limitele oferite de către firmă.

Prin urmare suntem sau am devenit sclavii propriilor dorințe, care ne plasează în ipostaza, deloc dorită, de exploatați ai unei societăți de consum.

Obsesia pentru proprietate a devenit leit-motivul zilelor noastre. A te întinde mai mult decât îți permiți, mai mult decât plapuma, luându-ți un credit pentru a intra, chipurile, în rândul lumii, te transpune în ipostaza de sclav al societății de consum actuale.

Există și variante de scenariu în care care personajele angrenate sunt fie pur masculine sau pur feminine fie mixte, acționând în același sistem pervers care urmărește aservirea și controlul în masă.

Primul scenariu în care un el este nesigur în relația cu sine însuși și cu femeile, pe care vrea să le cucerească, merge în străinătate, unde lucrează și se întoarce pentru a-și achiziționa o mașină. Nu-i ajung banii. Nu-i bai! Își ia și un credit și un job în țară pentru a-și achita creditul. Între timp locuiește în chirie. Dar are mașină nouă, frate. Este bărbat, evident în viziunea lui. Între timp nici cu femeile nu o duce mai bine. După ce termină de achitat creditul pentru mașină se gândește să-ți achiziționeze o locuință a lui, numai a lui. Și mai ia un credit. Lucrează din nou ca sclavul pe aceeași plantație sau se mută pe alta, respectiv la alt patron sau altă companie multinațională. De dimineață și până seara trage la galere, la un job care nu-i place. Seara, epuizat, sparge semințe împreună cu consoarta (cacofonie asumată), între timp‚ uitasem să vă spun, și-a achiziționat una (la consoarta mă refer (aceasta fără credit)), și privesc împreună tâmp la tembelizor (denumirea corectă a cuvântului televizor). Consoarta, la rândul ei este posesoare a unui apartament cumpărat cu credit. Final de capitol. Și unul și celălalt sunt nemulțumiți de locuințele actuale. Unul plătește prea mult rata, iar consoartei nu-i convine amplasamentul apartamentului achiziționat. La o primă vedere personajele mai sus menționate au, dețin proprietăți, mașini și imobile și dețin o relație de care nu sunt mulțumiți nici unul, nici celălalt. Și au ceva în comun. Amândoi visează la altceva. La foștii sau fostele. Despre fericire, iubire, transfigurare, amor plenar. Nici vorbă. Au ajuns doar niște gestionari nemulțumiți ai propriilor achiziții imobiliare și mobiliare: mașini și apartamente, în fapt contributori benevoli la profitul unor bănci. Și cum și industria de entertainment trebuie să prospere, cei doi mai vizionează din când în când niște filme, cumpărând câte ceva, astfel care ar mai fi rolul construcției mall-urilor?

Citit, simțit bine, spiritualitate, fericire în cuplu. Iluzii. Similitudinile cu realitatea, sau, așa cum se precizează în filme orice coincidențe cu personaje sau fapte reale, sunt, de data asta, deloc întâmplătoare și profund semnificative.

Cea de-a doilea scenariu în care evoluează doar elementul feminin, este tributar în mai mare măsură dependenței de un spațiu locuibil. Femeia singură, își ia un credit cu care își achiziționează o locuință și, mai departe, se străduie să achite ratele lunare aferente. Eventual își mai ia și o a doua slujbă care să-i asigure un venit suplimentar. O relație nu ar face altceva decât să o încurce în evoluția ei printre meandrele concretului financiar imediat  în demersul de achitare a locuinței achiziționate.

Ce este paradoxal și straniu în același timp este faptul că dorința de securitate și stabilitate care este dobândită prin achiziția unor bunuri și deținerea (aflarea în proprietate) relativă a acestora se transformă, brusc, subit și peste noapte într-o condiție existențială definită de o stare permanentă de insecuritate financiară, intim legată de condiția de debitor. În România nu diferă mult procentul populației îndatorate, relativ mare, de acela al procentului din populația care își declară starea de insecuritate financiară. Cu alte cuvinte te-ai îndatorat ca să ai casa ta, pentru a căpăta o siguranță sub raport imobiliar și, totuși, manifești în continuare o insecuritate financiară datorată greutății resimțite la rambursarea împrumutului. În limbaj popular, scapi de dracul și dai de mă-sa. Evident că există și un procent, relativ mic, al celor care au contactat un împrumut la bănci și, care, datorită veniturilor mari obținute, nu intră în categoria celor care manifestă acestă insecuritate de ordin financiar.

Astfel poți aservi o societate în ansamblul ei. Ce-ar mai putea  să facă astfel de oameni? Se mai pot implica civic și spiritual în activități? Nici vorbă. Nu mai pot, sau altfel spus nu-și mai alocă timp și nu le mai rămâne pic de energie. Sistemul și-a atins scopul. Oamenii au fost prinși în laț, și sunt preocupați exclusiv de achiziții și plăți de bunuri mobile și imobile. Și astfel lanțul sau lațul, sau ambele simultan, după cum preferați, se strânge încet, dar sigur.

Sub raportul psihologiei mulțimilor această stare de insecuritate financiară se traduce printr-o stare permanentă de frică marcată de teama posibilei pierderi a locului de muncă, văzut ca singur mijloc de plată al bunului obținut prin intermediul creditului făcut la bancă. Astfel se generează un câmp psiho-mental negativ la care contribuie toți cei care se găsesc în situația descrisă mai sus.

La scenariul descris anterior dacă se adaugă cuplului și copii care pot apărea, acesta (scenariu antemenționat) se transformă într-un script horror, lanțurile se strâng și intră în carne, nemaiputând fiind smulse, persoanele în cauză experimentând, cu brio, condiția existențială de șerb, descrisă cu acuratețe la începutul articolului.

Dacă am conștientiza mai profund că tot ce avem, deținem, în momentul de față, suntem doar noi înșine, ființa noastră profundă, s-ar putea să acționăm altfel. Și, mai ales, ceea ce reprezintă un aspect esențial, atunci când plecăm de aici nu vom pleca cu nimic. Nada. Niente. Suntem doar ceea ce suntem cu iubirea sau golul din suflet.

„Arta de a fi”, „A fi sau avea”? sau „Arta de a iubi” sunt cărți remarcabile scrise de psihanalistul și filozoful german Erich Fromm. Dacă le citim vom înțelege profund condiția noastră existențială, în lumea în care trăim și, poate, astfel, ne vom opri din goana nebună de a avea, alergând inutil după obiecte și ființe și vom începe să fim, iubind plenar, trăind astfel cu adevărat.

 

Leave A Reply

Your email address will not be published.