Istoria ne arată că omenirea a dezvoltat un anumit tipar în ceea ce privește istoria, mai ales războaiele. O teorie mai veche, reluată în această perioadă, spune că omenirea uită o dată la 100 de ani experiență socială deprinsă, ca mai apoi ciclul să fie reluat după ce lumea se resetează, iar de obicei acest lucru înseamnă război. Altfel spus, un individ învață de la bunic și tată (o experiență socială însumată la aproximativ 100 de ani), dar transmiterea acestei cunoștințe se aseamănă celei prin viu grai în caracteristici: se deformează pentru că „pe drum” se pierde, deformează, adaugă conținut. Domeniul, pentru cei interesați, este cel al memoriei sociale. O societate dispune de o memorie socială care este influențată de gradul cultural și educațional mai ales – cu cât aceste două valori sunt mai ridicate, cu atât memoria socială va fi una îndelungată, deci șansele ca greșelile să se repete des, scad. Spuneam mai sus de 100 de ani pentru că aceasta este media internațională convenită, dar între ele, țările diferă foarte mult la acest capitol. Așadar, după cum spune această LISTĂ (click pe link), oamenii nu se învață minte la acest capitol, de vreo 3000 de ani.
Desigur că cei pesimiști jubilează, dar nu ar trebui, pentru că vremurile care se apropie de o prăpastie inevitabilă, nu se deosebesc cu mult de alte perioade istorice. Același lucru îl spuneau și înainte de Primul și al Doilea Război Mondial sau în alte perioade ale istoriei cum ar fi Evul Mediu, când ciuma făcea ravagii. Ciuma – răspândită datorită nouă, deci un eveniment pornit de noi, care a dus la multă distrugere. Nu este nimic diferit nici acum: o să pornim un război (declanșat cel mai probabil de la ceva minor care o să escaladeze – altă similitudine istorică) o să ne omorâm până ce ne vom epuiza resursele umane, ca mai apoi să renaștem. Avem lideri cu viziuni extremiste și de o parte și de alta a eșicherului politic, carismatici aș adăuga, care se ridică pe valuri de nemulțumire și din dorința de a schimba radical. Am avut Hitler, Stalin, Mussolini, Mugabe, iar acum avem Vladimir Putin, Donald Trump, Viktor Orban, Rumen Radev, Rodrigo Duterte și așa mai departe. Cu toții s-au folosit de ura față de minorități, un naționalism excesiv și au promis o izolare din politicile externe pentru a se concentra pe problemele interne. Un lucru mic duce la unul puțin mai mare și astfel, această succesiune de evenimente va duce la o vâltoare internațională care nu va mai putea fi oprită. Anexarea Crimeei este precum Sudetenland-ul Cehoslovaciei din 1938, statistic, nu suntem departe de începutul sfârșitului lumii pe care o știm.
Pentru cei care cred că Donald Trump nu va fi un președinte belicos le transmit că se înșală. Sunt dispus să fac un pariu că în primii doi ani de mandat va face „scandal”, iar premiul îl discutăm după aceea. Pe baza tensiunilor interne de care are și va avea parte noul președinte al Statelor Unite ale Americii, acestuia i se vor prezenta două opțiuni: fie întărește restricțiile pe plan intern, ceea ce ar complica lucrurile pentru că indirect aceasta va reprezenta o poartă pentru abuzuri comise asupra minorităților, iar avalanșa pe care o poate produce o asemenea decizie nu este una care i-ar face bine, mai ales în sondaje. A doua opțiune o reprezintă o deviere a atenției și totodată și o întărire a restricțiilor, dar una graduală, care să îi permită să țină lumea ocupată în timp ce îi limitează treptat din drepturi – problema noastră începe aici! Pe principiul american că „un război bun spală rufele de acasă”: au intrat în Irak pentru că Bush „cel mic” trebuia să crească în sondaje după 11 septembrie, dar după ce lumea a început să urle că nu sunt arme de distrugere în masă (numai bine venise și candidatura pentru al doilea mandat) a fost nevoie să invadeze și Afganistanul. Obama s-a folosit de ieșirea din război că sa stea două mandate, iar acum a venit Donald Trump care va avea nevoie de o distragere mult mai mare ca să stăpânească neliniștile de acasă. Nu prea vedem în presa mare, că trebuie și ei să își câștige pâinea cumva, dar în multe orașe din SUA au avut loc revolte, nu proteste, nu încăierări de stradă, ci revolte.
Pariul meu merge pe linia Orientului Mijlociu, locul unde se va declanșa spirala de evenimente care ne va trage pe toți în ea și de acolo, după cum ar spune vecinul meu de la etajul de sub, om simplu, fost păstor de la care am ideea de articol: „Dumnezeu cu mila.” Ca o paranteză, stimatul are în jur de 90 de ani, țeapăn de fire, stă și merge drept chiar dacă bătrânețea i-a lovit încheieturile (lovit în gândire zice el), dar după ce mi-a spus ce citește acum în ziare, mi-a demonstrat că gândește mult mai limpede decât din oamenii din juru-mi. Exact înainte de conflagrație, acum puterile amorțite stau și se pierd în detalii și nu văd pădurea de copaci, nu un fapt care e pe cale se întâmple: am ajuns greu la această stabilitate după doilea război mondial, suportând anii războiuli rece, în care care nu puține au fost momentele în care noi ne-am agățat nervii de cerebralitatea diferiților lideri mondiali care au urcat pe scaunul puterii. Cumva am ajuns la mai bine de 20 de ani de o stabilitate obținută prin prăbușirea Uniunii Sovietice, devenită ulterior Federația Rusă. Nebunia de pe scenele politice, în care foarte mulți politicieni mint – nu o să folosesc termeni precum „tehnici agresive de marketing” – nu știi pe care să-i crezi, dar foarte repede ajung să își îndeplinească multe puncte din ceea ce și-au propus. În 2014, Vladimir Putin a declarat că vrea să reinstaureze Uniunea, nu a folosit forme discursive voalate, ba chiar a spus-o direct. Uitați-vă cu atenție la traseul politic – de obicei duce la bun sfârșit multe din cele propuse; nu adaug nenumăratele simboluri ale fostei Uniuni Sovietice în toți ultimii ani la paradele militare, instituțiile publice și sălile de conferințe, nu ultimul rând pe uniformele soldaților. Încă un lucru pe care mulți nu îl iau în considerare este faptul că Rusia este un stat totalitar, un lucru parcă trecut cu vederea de multe voci pro-ruse din țară.
Ca să nu mă abat, lumea a ajuns într-un punct de suprasaturație în care avem foarte multe probleme, conflicte, tensiuni și totul pare fără ieșire, mai ales când fiecare decizie insinuează că este tot mai încurcată plăsa de factori decizionali în care ne-am prins. Exact la fel au fost și anii `30; înțesați de probleme mondiale, lumea se schimba foarte repede, unii țineau pasul, alții nu, iar până la urmă după cum spunea o altă vorbă românească învățată de prin bătrâni: „li s-a urât cu binele”. Ce greșim noi acum:
- Ne uităm numai la prezent, uităm trecutul iar viitorul ne sperie.
- Cei mai mulți nu văd pădurea din cauza copacilor, planul amplu este obervat de acei câțiva care sunt desconsiderați și marginalizați.
- Cei mai mulți nu se informează, sunt dezinteresați (cu propriile mici probleme) și nu vor lua în considerare părerea celuilalt.
Înainte au fost evreii, țiganii, acum sunt musulmanii și „variațiunile”. Le-am zis „variațiuni” și țigani, bun! Și așa e prea mult „politically correctness” pe aici, iar până la urmă, dacă parlamentărilor le spun bișnițari, nu văd de ce aș face discriminări. E prea târziu să mai oprim din stricăciuni, pentru că greșeala își are rădăciniile pe la începutul aniilor `90, după ce primele valuri de europeni din fostele state comuniste și-au făcut simțită prezența în vest. Atunci, dacă își dădeau seama, puteau să spună „da, măi, am dărâmat zidul dar nu ne-am gândit prea mult la ce facem după”. Planuri de integrare au tot fost, dar evident, ajunși în prezentul de acum, acestea au dat greș pentru că au depins prea mult de factorii externi, ca mai apoi să fie afectate și de proasta aplicare a acestor politici datorită valurilor anti-imigraționiste apărute pe baza discursurilor publice promovate. Că așa suntem noi, oamenii, găsim calea cea mai ușoară: e mai ușor să îi asmuți, decât să construiești… și mai spun de noi, românii. Niciodată la nivelul Uniunii Europene nu s-a vrut găsirea unor soluții prin care fondurile către blocul estic să fie mai bine administrate, controlate, pentru că acest lucru însemna și bani mulți din partea lor, concesii pe partea de libertăți de mișcare, mărfuri, liberalizare, spațiul Schengen și „din astea”.
La stabilitate s-a ajuns printr-un dezechilibru militar, strategic și economic, iar acum cărțile se refac. Președintele Turciei, Recept Erdogan, va trece în tabăra Rusiei, mai ales după ce a amenințat acum două zile că va ține un referendum pentru a decide aderarea la Uniunea Europeană. Trecerea în tabăra Rusiei este clară pentru că nu cred în posibila trecere cu vederea a abuzurilor comise de către regimul său în eventualitatea unei eventuale aderări. Trump va fi nevoit să strice acest echilibru pe cale să se întâmple dacă vrea ca Statele Unite să rămână puterea principală a globului, iar SUA este îngropată în datorii și războiul aduce bani. Politicile lui vor dubla datoria lor, iar „surprizele” o să înceapă odată cu anul doi al mandatului.
