Roma. Pentru unii o iluzie, pentru alții un vis. Pentru cei puțini cu buzunarele pline, o simplă destinație de vacanță sau o amplă sesiune de shopping. Roma. O invitație la reverie, romantism sau, de ce nu?!, misticism. Și totuși, Roma. Casă nouă pentru sute de mii de români care au ales calea pribegiei. Foarte probabil, ultima lor casă!…
A trecut puțin mai bine de o săptămână de la participarea mea la o ediție aniversară a Cenaclului de la Roma. De când am revenit din Italia, m-am gândit la ce și cum voi scrie despre Cenaclul de la Roma. Credeți-mă! Pur și simplu nu mă pot reduce la un simplu material jurnalistic, pentru că acolo și atunci, în acele ore, viața se întâmplă dincolo de cotidian. Vă scriu acum despre români de-ai noștri, frați și surori care păstrează dincolo de riduri, rictusuri și zâmbete obosite, sufletul românului pribeag cu dorul de casă, de autenticul românesc, așa cum l-au moștenit ei de la părinți și bunici. Nimeni din cei cu care am interacționat nu m-a întrebat despre ce mai este pe-acasă. Sunt convins că își iau informațiile telefonic sau prin intermediul internetului, doar că la fel de convins sunt și de faptul că informațiile lor cuprind doar detalii despre părinți, frați, copii și cei dragi, despre bunăstarea sau paragina casei părintești și cel mult câte ceva despre prima iubire (nostalgia, bat-o vina!). Nu au plecat de bunăvoie, din plictiseală sau din cauza abundenței, au plecat pentru că au crezut în politicile publice din străini. Au ales locurile în care respectul pentru om înseamnă mai mult decât respectul autohton oferit de guvernele postdecembriste. S-au dus unde-au văzut cu ochii sau în locuri unde recomandările prietenilor au contat, cum altfel decât văduvindu-ne de prezența lor, dar mai cu prisosință, văduvind țara de forța de muncă calificată?! Să vă spun adevărul nerostit, despre ei. Muncesc opt, zece sau douăsprezece ore și paradoxal, odată ajunși acasă, după ce-și onorează obligațiile familiale (pe care le fac cu dragul inimii strânse în inima celorlalți) mai află timp și pentru ei, timp pe care îl dedică lecturii, scrisului, picturii, teatrului sau celorlalte arte. Sunt oameni simpli și care păstrează modestia în firescul atitudinii, care nu au pretenții de mari literați sau poeți, precum se întâmplă în multe cazuri ale românilor rămași acasă, aici, în România.
Ne-au primit cu pâine și sare, dar înainte de asta cu brațele deschise și un sărut pe obraji. Spun ne-au primit, pentru că am fost trei invitați din România. Au pus mână de la mână, și-au rupt din puținul lor ca să ne omenească, să ne primenească și să împărtășească dulcea și aspra limbă românească cu cei veniți din îndepărtatul acasă. Trebuie să știți că evenimentele sub numele Cenaclul de la Roma nu se întâmplă sub patronatul vreunei instituții din România sau sub oblăduirea Ambasadei României, Ministerului Culturii și Cultelor sau Institutului Cultural Român, ele se întâmplă din motivul câtorva oameni de bine care prețuiesc cultura românească, oameni care au constituit Asociația ”Cenaclul Literar al românilor din Roma” (Associazione Cenacolo Letterario Romeno di Roma). Nu doresc a-i nominaliza pentru că știu că aș omite câțiva dintre ei, nemeritat, și ca atare spun doar că îi mulțumesc Valeriului D.G. Barbu, președintele asociației, omul care îmi este un prieten vechi și cu care de mai bine de zece ani ticluiam destuparea unei sticle de vin roșu, taman în reședința lui de la Roma. El și Măriuca lui ne-au fost gazde alături de Eviana, Elena, Maria, Alexandru, Mihaela, Elena Lisa, Doina, Mariana și mulți alții. Frații și surorile noastre de la Roma ne-au arătat că nu au uitat a trăi românește așa că au pregătit bufetul aferent evenimentului cu produse tradiționale românești. Evenimentul din 15 ianuarie a celebrat Ziua Culturii Naționale și aniversarea marelui Eminescu. A fost un maraton de aproape șapte ore, un eveniment în care s-a citit despre și din Eminescu, Sorescu, Caragiale, Alecsandri, Nichita Stănescu, au fost amintiți Bacovia, Arghezi, Minulescu, Macedonski, Brâncuși, Anton Pann și mulți alții. Anton Pann a fost cântat de un grup vocal acapella, excepțional, Arppegio & Roua, iar solista de muzică populară Rodica Chircu a fost pentru mine o revelație. Vă spun cu sinceritate, o voce excepțională. Petru Roca. Știu! Nu vă spune nimic numele, însă acest domn acum mai puțin de un an a început un curs de arte plastice, iar acum realizează cu imaginație și lejeritate tablouri în piatră, mozaic și marmură. Sunt multe care s-au întâmplat acolo și atunci, dar doresc să rețineți un nume: Raluca Neagu. Este o tânără deosebit de talentată, un poet (detest termenii poetă sau poetesă, precum și scriitoare, doctoriță, avocată sau profesoară, șamd) de forță din generația nouă, un poet care m-a surprins prin maturitatea și evidența cuvintelor, dar mai ales cu mesajul apăsat printre cuvintele rătăcite în încropirea versurilor. Al treilea invitat din România, alături de Raluca și de mine, a fost Claudia Minela, un scriitor (o scriitoare – măi să fie, îngăduitoare mai este dulce limbă românească, în cazul ”scriitoare” – mai puțin aspră) care convinge prin vigoarea cotidianului, vigoare regăsită în zbuciumul interior al personajelor din romanele ei.
Despre mine?! Nu sunt prea multe de spus. Am plecat de la Cluj fără să pregătesc ceva. Nu am publicat nimic, deși am în continuare oferte de la varii edituri. Am eseuri scrise cât pentru trei volume temeinice (adică consistente), proza scurtă cât pentru un volum și poezie cât pentru alte trei sau patru volume, dar asta nu înseamnă că și merit a fi publicat. Nu forțez modestia! Nici sinceritatea! Pur și simplu nu simt nevoia să public, nu consider că am atins acel apogeu al creației care să mă definească ca și lucrător-prestator în ale ramurilor artei scrisului. Mai degrabă sunt un amărât de uzurpator al scriiturii. După cum vă spuneam anterior, nu am pregătit nimic. Cei 24 de ani de presă m-au învățat că pregătirea de-acasă pentru târg nu ține ca socoteală. Ca atare am luat cu mine singurul volum de poezie care-mi poartă numele (un volum unicat, primit cadou la ultima aniversare) și am ales să mă adaptez vremurilor și semenilor. Fac parte din tagma rarisimă a celor care au nevoie să simtă, să atingă, să guste din clipă, să o trăiască la intensul apogeului ei. Când a sosit timpul meu nu am avut prea multe de spus; asta pentru că orice aș fi spus ar fi fost prea puțin și mult prea subțire față de ceea ce mi-au spus ei prin gesturi, mimică, priviri, cu precădere prin visceralul ființial. Oamenii, prin firescul frumosului lor, m-au ”dovedit”. A fost un privilegiu să mă aflu acolo, a fost un privilegiu să-i privesc, să le răpesc minutele în care m-au ascultat. De multe ori am afirmat că sunt un răsfățat al sorții! Chiar sunt! Dacă vreodată veți avea ocazia să fiți oaspeți sau parte integrantă a Cenaclului de la Roma, atunci veți fi și voi răsfățații sorții!…
Pentru poze sau pentru devoratorii de imagini, încercați aceste trei conturi: Michaela Ionesco, Doina Mustățea sau Sorici Constantin.
