Fi-vom vreodată suficient de sătui încât să spunem ”Gata! Ajunge! E prea mult!”?

0 167

24 de ani! 24 de ani de presă! 24 de ani în care am privit poporul acesta din care mă trag cu o groază hilară, căci altfel aș fi dezertat din timpuriul vieții. Suntem un popor hăituit de schimbări și incertitudini. Excluzând marile orașe care sunt și centre universitare, locurile unde tinerețea și exuberanța tinerilor (scuzabile de altfel) își lasă amprenta asupra străzii, priviți-i pe cei care ne tranzitează existența cu pașii lor mărunți. Compatrioții noștri au aceleași grimase, dureri și nevoi, târând după ei povara zilei de mâine. Riduri, rictusuri și capete plecate. Obediența este evidentă, doar că ea are cauze diferite: frica, foamea, boala sau nesiguranța. Depresia este cel mai darnic flagel care ne bântuie și ne ofertează. Cu toate aceste angoase există ceva care ne ține în viață mai mult decât instinctul supraviețuirii: disprețul. Coexistăm printr-un dispreț profund față de aproapele nostru, indiferent de statul nostru social. Disprețul se poartă la orice nivel, de la fotoliile de la Cotroceni, palatul Victoria sau cel al Parlamentului până la firul ierbii călcat de sărăcia descălțată din ghetourile suburbii ale capitalei sau sărăcia din ultimul cătun încropit la periferia unei sihăstrii în care nici Dumnezeu nu-și găsește tihna. Același dispreț care ne definește ne orbește și anulează ca simțuri, o dovadă fiind creșterea exponențială a fariseilor și hoților. Geografia milenară ni se modifică din lanțul drujbelor și blestemul alunecărilor de teren, istoria ne este furată de cei care o rescriu în spiritul globalizării, iar cultura și tradițiile sunt predate generațiilor tot mai agramate și obsedate de iluzia libertinismului însușit sub orice formă de existență.

Dacă am fi avut vreodată obsesia ”poporul”, așa cum s-a temut Cioran, acum am fi fost altundeva, ne-ar fi fost altfel, foarte probabil cu mult mai bine. Eram mai siguri, mai fermi, mai cerți și categoric, mai respectați decât am fi fost noi capabili să ne respectăm într-o reciprocitate organică. Dar niciodată nu am avut această obsesie la nivel de mase. Au avut-o câțiva domnitori și voievozi străvechi, câțiva eroi consemnați în treacăt de convulsiile istorice și ceva rapsozi populari a căror contemporaneitate nu a contat niciodată. Deci, insuficient! Modelele și simbolurile le-am anulat prin asumarea interpretării fățiș eronată a poruncii a II-a: ”Să nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt in cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor”, înstrăinându-ne astfel și de ceea ce până-ntr-un ieri suficient de recent ne ținea uniți și mai înrădăcinați într-ale iubirii. Nu voi înțelege de ce ne-am oprimat și amăgit mai mult decât oricare dintre popoarele Europei, concurând cu desfrânarea grecilor, superficialitatea romanilor, obediența slavilor, aroganța britanicilor, emfaza disciplinei germanice sau barbaria otomanilor. Cu siguranță cei pe care i-am legitimat să ne conducă de-a lungul vremurilor au considerat că ne este mai bine astfel și că ne merităm soarta ca neam, atât timp cât egoismul și individualismul este singura formă de existență pe care ne-am însușit-o. Foarte probabil, într-un cândva relativ vom ajunge la saturație, însă acest cândva nu aparține generațiilor de acum. Nu am speranța că voi fi contemporan unei schimbări majore, organice, dar am fost hărăzit cu răbdare, suficientă răbdare încât să-mi rabd pământul și umbra dincolo de orice geografie, istorie, cultură, dar mai ales, popor…

Leave A Reply

Your email address will not be published.