”Viaţa este unică şi irepetabilă şi nu merită s-o iroseşti luptându-te cu prostia agresivă şi cu cei ce suportă orice mizerie şi umilinţă în loc să spună nu„.
Buzura, a fost un om de litere. A iubit România, s-a certat pentru tradițiile neamului, a promovat pe unde a umblat valorile creștine. Tinere, spunea ea el, acum la modă este să fii antiromân, să urăști tot ce este istorie în țara asta. Ne-au murdărit cu tot ce au putut, dar cel mai mult au împuțit învățământul. Maestrul avea dreptate. Dincolo de jocurile politice de după evenimentele din 1989, s-a distrus cel mai mult educația. Generații de tineri s-au dezvoltat văduviți de românismul acestei țări. Iar ei sunt acum aceiai care aruncă cu piatra în valorile creștine în timp ce străinii rând cu gura până la urechi. Buzura a fost ca un cântec născut din nai. O doină românească. Rămâne în urma lui o operă uriașă, o dragoste de țară și un blestem veșnic pentru cei care vor să ucidă România.
Augustin Buzura s-a născut la 22 septembrie 1938, în comuna Berința, județul Maramureș.
A absolvit liceul ”Gh. Șincai” din Baia Mare în anul 1955, apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie, conform volumului ”Dicționarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004).
A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei „Tribuna” din Cluj, la care a debutat în 1960.
Cred că toate experienţele, maladiile, suferinţele sunt folositoare dacă le descoperi rolul ascuns, motivul pentru care ţi-au fost date. Avem o viaţă unică şi irepetabilă, deci trebuie să faci, exact ceea ce crezi că te ajută să-ţi duci la îndeplinire proiectele, conştient că, pentru ce n-ai făcut sau n-ai putut să faci, nu există iertare sau înţelegere.
Aici, în Bucureşti, unde sunt şi cei mai buni, dar şi cei mai răi, nu există iertare mai ales dacă ai făcut ceva! Orice succes este pedepsit cu asprime. Reuşesc formidabil doar înmormântările: particularitate a acestui spaţiu geografic şi spiritual, pe care am simţit-o imediat după ce am ajuns în Bucureşti.
A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri ”Capul Bunei Speranțe” (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (”De ce zboară vulturul?”, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului. ”Absenții” (1970, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor), ”Fețele tăcerii” (1974, Premiul Uniunii Scriitorilor), ”Orgolii” (1977, Premiul pentru Literatură ”Ion Creangă” al Academiei Române), ”Vocile nopții” (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), ”Refugii” (1984, Premiul Uniunii Scriitorilor), ”Drumul cenușii” (1988), ultimele două făcând parte dintr-un ciclu intitulat ”Zidul morții”, configurează o problematică, un univers literar și o suită de modalități compoziționale caracteristice. Romane ale unor cazuri de conștiință, aceste cărți urmăresc în egală măsură și implicațiile sociale, istorice și politice ale devenirii colective.
Suntem, în fapt, ceea ce scriem. Munca literară este o cursă foarte grea, solitară, astfel că depinde numai şi numai de mine să fiu mai bun decât sunt. În rest, am rămas, cu puţine excepţii, cu prietenii pe care-i avusesem şi înainte.
În anul 1999 i-a apărut ”Recviem pentru nebuni și bestii”, iar în 2004, două cărți: o reeditare — a cincea de la apariția sa în 1974 — ”Fețele Tăcerii” și ”Teroarea iluziei”, care transcrie după ani de zile de la înregistrarea ei, un dialog avut de scriitor la Munchen, în 1989, cu Crisula Ștefănescu, pe atunci angajată în secția de cercetare a postului de Radio Europa Liberă.
Din alt unghi privită viaţa, observ că, odată cu trecerea timpului, devenim tot mai mult spirit. Simţurile se acutizează la maximum, totul este sensibilitate, durere, căutare. Uneori, am impresia că, dacă m-aş concentra asupra unui obiect, gând, obsesie, acestea, în mod paradoxal, ar prinde consistenţă, ar deveni materiale. Faptul că am cunoscut moartea, şi nu o singură dată, faptul că am trecut prin momente îngrozitoare şi am reuşit să le depăşesc, mă ajută să privesc înainte şi să cred că am nişte obligaţii de îndeplinit. Şi că şansa de a trăi nu mi-a fost dată de către Cel de Sus din întâmplare sau în zadar.
În 2009, i-a apărut volumul ”Raport asupra singurătății”.
Două romane ale sale au fost traduse în franceză: ”Chemin de cendres”, în 1993, tradus de Jean-Louis Courriol și ”Requiem pour salauds et fous”, în 2001, tradus de Marily Le Nir, ambele în ”Editions Noirs sur Blanc”.
“Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte. Pe vremea lui Stalin şi a celor care i-au urmat, cea mai mare acuză care ţi se putea arunca era: <<eşti antisovietic>>, <<anticomunist>>. Acum, tot nişte activişti, cu mai multă sau mai puţină carte, te acuză că eşti antiamerican, antioccidental. Câteva nulităţi ţin această balanţă”
Din 2005, Augustin Buzura a condus revista ”Cultura”, o revistă de atitudine culturală și civică, semnând numeroase articole. Multe din acestea au fost adunate în volumul ”Nici vii, nici morți”, pe care autorul l-a lansat în cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2012.
În noiembrie 2013 și-a lansat, la Târgul Gaudeamus, romanul ”Absenții”, reeditat după 43 de ani.
Nu poţi să vorbeşti de libertate când nu ştii ce este, nu poţi să vorbeşti de performanţă când ai o lume bolnavă, când sănătatea este la pământ. Desigur, noi ne chinuim să scriem de când am învăţat a scrie, dar mari iluzii că vom schimba ceva nu avem.
A tradus, la rândul său, din literatura germană, maghiară, franceză, spaniolă, poloneză, rusă, chineză, slovenă. A publicat articole, eseuri (”Bloc notes”, 1981), interviuri, note în reviste de literatură și cultură din țară și străinătate. Colaborează la multe publicații culturale. A scris, de asemenea scenarii de film: „Orgolii”, „Fata din pădure” pentru filmul ”Pădureanca”, „Undeva în Est”.
A fost președinte al Fundației Culturale Române (din 1990) și al Institutului Cultural Român (2003-2004), președinte al filialei române a Asociației de Știință și Cultură Europeană, cu sediul la Roma (din 1992).
Membru fondator al Fundației de Cultură Europeană din Amsterdam (din 1987), membru în Comitetul director al revistei „Lettres internationales”.
Eu am cunoscut lumea, am mers în toate cercurile de la oameni care au răspuns de mari comunităţi. Toţi înţeleg că nu există decât un singur drum: prin cultură, prin demnitate, prin cunoaşterea reală a libertăţii. Dacă cineva ar fi foarte curios să vadă ce mari performeri am avut în toate domeniile ar rămâne uimit. Noi trecem cu uşurinţă peste eroi, sfinţi, peste morminte, peste patrie. Este vina celor care continuă practicile primitive comuniste de după război. Acum le este ruşine unor oameni că sunt români. Este o sintagmă: oameni cu o identitate multiplă. Înainte îi spunea internaţionalism proletar, acum sunt europeni, globalişti. Mi se pare absolut îngrozitor.
Membru al Academiei Româno-Americane (din 2000), al Academiei Latinității (din 2001), al Academiei Braziliene de Litere (din 2001). Membru al Comitetului național pentru ocrotirea copilului, membru al Asociației Libere a Medicilor Psihiatri — București (din 1989).
A fost decorat cu Ordinul Național ”Pentru Merit” în grad de Mare Cruce (2000) și cu Ordinul brazilian ”Rio Branco” în grad de Comandor. În aprilie 2013 a primit Premiul Opera Omnia al Revistei Convorbiri Literare, iar în mai 2013, a lansat, la Bookfest, romanul ”Recviem pentru nebuni și bestii”, o reeditare a unei cărți scrisă în urmă cu 14 ani.
A fost membru corespondent, din 3 iulie 1990, al Academiei Române, devenind membru titular la 12 martie 1992.
