„Între ce ore e Paştele la voi?”
”Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright (Madeleine – secretarul de stat la acea vreme/n.r.) şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. <<Va fi – spuneam – o reacţie negativă şi în România.>>. Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: <<Dar câţi catolici aveţi în România?>>. <<Vreo 4%>> – zic eu, perplex. <<Păi, atunci nu e nici o problemă!>>. Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (…) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: <<Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună>>. Şi el zice: <<Între ce ore e Paştele la voi?>>. Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem…”.
Citatul de mai sus este un extras din interviul acordat de Andrei Pleșu ediției online a cotidianului adevarul.ro , undeva prin noiembrie 2011, un interviu în care Pleșu rememora perioada în care domnia sa a fost ministrul de externe al României (29 dec. 1997 – 22 dec. 1999). Nu pot uita efectul pe care l-a avut asupra mea acest interviu, fiindcă cuvintele și părerea lui Pleșu despre contextul internațional în care trăim mi-au întărit convingerea vizavi de faptul că acțiunile și evenimentele care influențează viața popoarelor de pe Terra, implicit a noastră, a românilor, sunt de fapt rezultatul unei inerții care nu pot fi controlate pe de-a-ntregul de grupurile de interese, mici dar extrem de puternice, genul masoneriilor sau a grupurilor autointitulate ”supramasonice”. Să nu înțelegeți greșit. Cum oamenii sunt de diferite facturi sau caractere, exact la fel sunt și lojele masonice. Sunt loje care pun interesele umanității mai presus de interesele personale sau de grup, ce-i drept foarte puține, și viceversa. Însă dacă revenim la grupurile de interese care influențează major destinul umanității împărțindu-și puterea pe zone de influență, citatul cu care am deschis editorialul expune limpede superficialitatea cu care sunt tratate națiunile de către aceste grupuri de interese. NATO. Pactul militar nord-atlantic din care face parte și România nu cunoaște nimic din istoria noastră. Nu te poți baza pe un aliat despre care nu știi mai nimic decât ceea ce îți prezintă proprii tăi consilieri, aceștia luându-și informația mai mult din ceea ce relevă presa noastră (o presă aflată într-o convalescență cronicizată suferind de un autism scenaristic care sperie inclusiv Hollywood-ul) sau de la sursele lor din serviciile de informații externe. Nu este normal să fii parte activă într-un teatru de război și tu să nu ai habar despre vecinii zonei de conflict. La momentul despre care ne amintește Pleșu, România nu făcea parte din NATO. Nici din UE. În ambele cazuri, NATO și UE, ne aflam atunci în perioada de negocieri și la nivel de teorie ne pregăteam pentru preaderare. Însă asta nu scuză cu nimic superficialitatea mai marilor dregători ai lumii, pentru că vorbim despre secretarul general (S.G.) de la Casa Albă, tehnic despre cea mai influentă cancelarie a lumii și S.G. al NATO. Credeți că s-a schimbat ceva de atunci? Credeți că este vreo diferență majoră în mentalul, procedurile și comunicările din interiorul Parlamentului European față de Parlamentul României? Nu fiți naivi! Diferențele dintre haosul românesc și cel globalizat este doar tonul și modul de adresare cu care se poartă discuțiile. În Parlamentul European spilcuiții se tolerează reciproc doar pentru că se respectă eticheta nu pentru că s-ar pune un preț reciproc pe interlocutori sau partenerii de dialog. În NATO, pentru că vorbim de o structură militarizată, se poartă și lătratul în locul dialogului calm, dar asta este de înțeles, pentru că vorbim despre niște oamenii obișnuiți să comande și/sau execute. Respectul adevărat în aceste structuri se întâmplă numai unde s-au legat prietenii sau raporturi comerciale reciproc avantajoase, dar și aceste situații au devenit unele excepționale și sunt pe cale de dispariție. Motivul este unul simplu: noile generații de politicieni sunt tot mai agramate, pe alocuri chiar analfabete, deficitare la capitolul logică argumentată, raționament, și mai ales, comunicare. De la viitoarele valuri de politicieni nu ne putem aștepta decât la tsunamiuri (țunami pentru necunoscători) și bătălii iraționale susținute de egouri și orgolii apocaliptice. Ca atare, inerției existențiale îi suntem tributari sau datori vânduți. Cât despre noi?! Imediat…
Noi, românii! O nație stranie! Frumoasă pentru cei care au răbdare să o descopere, dar câți oare mai au răbdare? Câți mai au încredere în faptul că noi ne putem schimba, mai exact să putem lua măsuri și decizii ca popor, astfel încât să acordăm girul unor lideri capabili să facă gesturi de un românism autentic? Pentru că haosul nostru este un perpetuum mobile care ne asigură cel puțin pentru următoarea perioadă (cel puțin încă 10-15 ani) un regres care greu mai poate fi îndreptat, apoi reparat. Haosul nostru ne expune, ne face incerți în fața oricărei bune intenții. O să închei tot cu un paragraf extras din interviul cu Andrei Pleșu, un paragraf care demonstra haosul românesc și ne pregătea pentru dezastrul care va fi să urmeze: ”A contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: <<Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta>>. Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: <<Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nici o grijă, atitudinea ţării este omogenă.>>”. Nu vă încearcă un deja-vu?!…