După ororile celui de-al Doilea Război Mondial a fost căutată soluția pentru rivalitatea continentală dintre Franța și Germania, iar aceasta a venit sub forma unei uniuni economice. Dacă toate resursele necesare pentru război ar fi fost desprinse de interesul național, atunci nicio putere nu ar fi putut să le mobilizeze spre conflict. Deși utopic, planul a funcționat timp de jumătate de secol, perioadă în care legăturile dintre statele implicate s-au aprofundat și s-au extins spre alte democrații europene. Astfel, în 1973 au aderat Marea Britanie și Danemarca, iar în anii ‘80 Grecia, Spania și Portugalia, țări care cu puțin timp înainte se confruntaseră cu regimuri dictatoriale, dar care acum făcuseră pasul spre liberalism. Într-un context atât de favorabil au fost elaborați cei trei piloni ai Uniunii Europene, Tratatul de Maastricht, cel de la Amsterdam și în sfârșit cel de la Nisa, iar continentul părea să se îndrepte spre un anumit tip de federalizare. Căderea comunismului a deschis ”poarta înapoi spre Europa”, după cum susținea discursul politic din fosta Cortină de Fier, pentru state precum Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, țările baltice, România, etc, consolidând optimismul legat de construcția comunității europene.
Dat fiind contextul prezentat anterior, de ce în prezent Uniunea Europeană pare a avea o criză identitară adolescentină? Am putea porni în căutarea răspunsului de la motto-ul său, ”unitate în diversitate”, mai exact, de la ultimul cuvânt. Această diversitate sau varietate culturală, etnică, economică și politică, pare că acum își cere tributul. Pune la îndoială toate eforturile de a o transcende, de a o transforma într-o civilizație unitară și incluzivă bazată pe înțelegere și cooperare.
Între partea Occidentală și cea Estică, fost-comunistă, par să existe diferențe fundamentale asupra manierei în care democrația este interpretată. Dacă Vestul merge mai degrabă spre o variantă liberală, aici vorbim despre una iliberală, în care statul vrea să joace un rol mai important în viața cetățenilor și a funcționării societății. Multe interpretări politologice privesc aici pentru a explica ascensiunea euroscepticismului, iar acțiunile unor regimuri precum cel din Ungaria sau Polonia susțin această argumentație (asaltul asupra justiției și libertății de exprimare). Este vorba de discursuri și politici cu o tentă naționalistă și populistă, menite să capitalizeze electoral asupra unor angoase identitare ale lumii moderne. Pe scurt, reprezintă o adaptare meschină a unor clase politice cu o moștenire comportamentală și cognitivă comunistă, precum și incapacitatea acestor societăți de a genera o nouă categorie de politicieni, care să se raporteze la alte valori. Bineînțeles, plecând de aici, discuția se poate muta spre lipsa de dorință a tinerilor de a se implica în politică și achiesarea lor la o atitudine anti-sistem.
De cealaltă parte, Occidentul se confruntă la rândul său cu o formă de euroscepticism, tot prin ascensiunea unor partide cu înclinații de extremă dreapta. Însă aici discursul este conturat împotriva migrației și a posibilei amenințări economice și culturale pe care aceasta o reprezintă. Situația a fost agravată de atacurile teroriste din ultimii ani, generând un fundal de nesiguranță civilă, determinând autoritățile să încalce uneori libertatea și intimitatea pentru a preîntâmpina noi incidente. Astfel, există o frică de a nu pierde acele valori care stau la baza democrației occidentale moderne, care se concentrează asupra drepturilor individuale în cadrul unei comunități. De altfel, privind spre discursurile politicienilor eurosceptici vom observa că ei se opun mai degrabă migrației externe, decât celei în interiorul Uniunii Europene. În acest sens, unul dintre cele mai ilustrative cazuri este cel al noului cancelar austriac, Sebastian Kurz, care se opune cotelor de refugiați. Simultan, discursul său pare a marca o încercare de tranziționare a Austriei spre locul său din timpul Războiului Rece, cel al a unei punți între vestul și estul continentului.
Primele decenii ale secolului XXI par a fi unele de cotitură pentru proiectul european, un test dificil, a cărui rezultate fie vor duce spre o mai mare apropiere, fie spre o descentralizare. Ceea ce putem spune totuși este că viitorul Uniunii Europene se află în mânile cetățenilor săi și alegerilor pe care le vor face în următorii ani. Analiza euroscepticismului necesita mai mult decât aceste rânduri, însă am încercat aici o rezumare a unora dintre factorii cei mai importanți, care îi stau la bază. De asemenea, am dorit stârnirea interesului cititorilor pentru problemă, urmând ca informația să fie completată de noi contribuții.
Vlad Onaciu
