Istoria se repetă?

0 197

Privind la confruntările ideologice actuale, observ că încet-încet, din cauza intoleranței și a lipsei disponibilităților spre un dialog, societatea regresează și dovedește că nu a învățat nimic din istorie. Un exemplu, că intențiile bune pot fi distruse prin fundamentalism ideologic și prin demagogie, îl constituie mccarthysmul.

McCarthysmul a dominat climatul politic american la începutul anilor ’50. Senatorul McCarthy a promovat/instigat în acei ani o „cruciadă” anticomunistă la nivel național; el a apărut susținătorilor săi ca un patriot dedicat și gardian al unui autentic americanism, iar oponenților săi ca un vânător de vrăjitoare, care a căutat în mod iresponsabil, să submineaze tradițiile de libertăți civile ale țării.

Joseph Raymond McCarthy a fost ales în Senat în 1946, dar s-a facut remarcat în 1950, când a susținut, într-un discurs, la Wheeling-Virginia de Vest, că 205 comuniști și spioni sovietici s-au infiltrat în Departamentul de Stat. La vremea discursului lui McCarthy, comunismul reprezenta o preocupare semnificativă în Statele Unite. Această preocupare a fost agravată de acțiunile Uniunii Sovietice din Europa de Est, de victoria comuniștilor în războiul civil chinez, de dezvoltarea de către sovietici a bombei atomice.

În acest context și datorită caracterului senzațional al acuzației lui McCarthy, discursul de la Wheeling a atras atenția presei. La o lună după discurs, termenul „McCarthyism” a fost inventat de caricaturistul de la Washington Post, Herbert Block. Block și alții au folosit cuvântul ca sinonim pentru demagogie si defăimare fără temeiuri. McCarthy a căutat comuniști și spioni în C.I.A, Departamentul de Stat, industrie (inclusiv a filmului), Vocea Americii, învățământ, sănătate etc. Deși el nu a reușit să dovedeasca niciodată vreun caz , acuzațiile sale au dus fie la pierderea locului de muncă, fie la condamnare pentru sfidarea Senatului.

Atacurile iresponsabile ale lui McCarthy au vizat atât adeversari, cât și aliați politici, de la Președintele Truman, Președintele Dwight D. Eisenhower, Secretarul Apărării al lui Truman, George Catlett Marshall, (care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1953 pentru planul ce îi poartă numele), dar și alți lideri republicani și democrați.

McCarthy a stabilit o legătură cu puternica familie Kennedy și a devenit un prieten apropiat al lui Joseph P. Kennedy Sr.. Robert Kennedy a fost ales de McCarthy drept consilier al comisiei sale de investigație, dar a demisionat după șase luni din cauza neînțelegerilor cu McCarthy, privind respectarea Constituției.

McCarthy a elaborat și o listă neagră a cărților. Unele biblioteci au mers până la arderea cărților interzise. La puțin timp după aceea, într-una din puținele critici publice la adresa lui McCarthy, președintele Eisenhower (republican) a cerut americanilor: „Nu vă alăturați arzătorului cărților. Nu vă fie frică să mergeți în bibliotecă și să citiți fiecare orice carte doriți„.

Nu toți republicanii s-au lasat duși de valul populist și antidemocratic mccarthyst. Mai mulți membri ai Senatului american s-au opus lui McCarthy cu mult înainte de 1953. Senatorul republican de Maine, Margaret Chase Smith, într-un discurs intitulat „Declarația conștiinței”, la 1 iunie 1950, a solicitat încetarea folosirii tacticii lui McCarthy. Alți șase senatori republicani – Wayne Morse, Irving Ives, Charles W. Tobey, Edward John Thye, George Aiken și Robert C. Hendrickson – i s-au alăturat.

La 09 martie 1954, senatorul republican de Vermont, Ralph E. Flandrei, a ținut un discurs în Senat, punând sub semnul întrebării tacticile lui McCarthy în lupta împotriva comunismului, asemănând mccarthyismul, care cerea „curățenie generală“, cu „mult zgomot și hărmălaie“. Flandrei îl compara pe McCarthy cu Adolf Hitler, acuzându-l de răspândirea „diviziunii și confuziei“ și spunând, „a fost senatorul de Wisconsin în solda comuniștilor pentru că altfel nu ar fi putut să facă o muncă mai bună pentru ei?”

McCarthyismul a atins apogeul, dar și-a început și declinul în 1954 ca rezultat al audierii televizate la nivel național (timp de 36 de zile) pe tema acuzațiilor de subversiune și spionaj a unor ofițeri și oficiali ai armatei americane. Văzând prestația agresivă, demagogică și nedemocratică a lui McCarthy, opinia publică s-a întors împotriva lui. La dezintegrarea mccarthy-ismului și-a adus contribuția și Curtea Supremă (dominată de conservatori republicani).

În 1956, Curtea Supremă a judecat cazul Slochower v. Comisia de învățământ (dându-i dreptate celui dintâi), în 1957, cazul Yates v. Statele Unite, în care condamnările a 14 comuniști au fost anulate. De asemenea, în 1957, Curtea Supremă a dat o soluție în cazul Watkins v. Statele Unite, reducând puterea comisiei senatoriale de pedepsire a martorilor necooperanți pe motivul sfidarii Congresului. În 1958, prin decizia în cazul Kent v. Dulles, Curtea Supremă a interzis Departamentului de Stat să-și folosească autoritatea propriilor sale reguli pentru a refuza eliberarea sau pentru a anula pașapoartele doritorilor de astfel de acte numai pe baza apartenenței la partidul comunist sau a convingerilor comuniste.

La 2 decembrie 1954, Senatul l-a condamnat în mod oficial pe McCarthy cu un vot de 67 la 22 pentru comportamentul „contrar tradițiilor Senatului”, încheind astfel epoca McCarthyismului. Democrații prezenți au votat în unanimitate condamnarea, iar republicanii au fost împărțiți în mod egal. Singurul senator democrat, care nu a fost înregistrat, a fost John F. Kennedy.

McCarthy a murit la Spitalul Naval Bethesda din Bethesda, Maryland, la 2 mai 1957, la vârsta de 48 de ani. Certificatul său de deces menționează drept cauza morții „hepatită acută de cauză necunoscută”. Unii biografi spun că aceasta a fost cauzată sau agravată de alcoolism și consum de droguri – heroină (potrivit lui Harry J. Anslinger, șeful Biroului Federal de Narcotice).

McCarthy rămâne o figură controversată. Unii cercetători afirmă că noi dovezi – sub forma mesajelor sovietice descoperite în cadrul proiectului Venona, au justificat parțial atitudinea lui McCarthy. Americanii reușiseră încă din 1946 să spargă parțial codul folosit de ruşi în mesajele expediate de spionii lor.

Au fost decriptate 3000 de mesaje din cele 384.516 interceptate. După ce a analizat dovezile din Venona și din alte surse, istoricul John Earl Haynes a concluzionat că, din 159 de persoane identificate pe listele folosite sau menționate de McCarthy (și care au fost pedepsite), dovezi erau doar pentru 9 persoane. Eforturilor care vizează „reabilitarea” lui McCarthy, Haynes, le răspunde că încercările lui McCarthy de a „face anti-comunismul o armă partizană” au „amenințat consensul anticomunist postbelic”, dăunând astfel anticomunismului mai mult decât să ajute.

Este dificil de estimat numărul victimelor inocente ale vânătoarei de vrăjitoare mccarthy-iste. Numărul celor care au fost închiși este de ordinul sutelor, iar între treizeci și treizeci și două mii de persoane și-au pierdut locurile de muncă. Mai grav este faptul că s-a incurajat delațiunea și că prezumția de nevinovăție a fost violată. Doar în industria filmului, la peste 300 de actori, scenariști sau regizori nevinovati li s-au interzis să lucreze în SUA, numele lor fiind prezente pe neoficiala listă neagră a Hollywoodului.

Listele negre existau nu numai în studiourile de producție cinematografică, dar și în universități și în școlile de toate nivelurile, în justiție sau în alte domenii de activitate. Printre cele mai cunoscute ”victime colaterale” se numărau: Leonard Bernstien; Charlie Chaplin; Aaron Copland; Bartley Crum, (s-a sinucis); Jules Dassin; W.E.B. DuBois; Howard Fast; Lee Grant; Dashiell Hammett; Lillian Hellman; John Hubley; Arthur Miller; J. Robert Oppenheimer; Pete Seeger; Orson Welles etc.

În concluzie, McCarthy-smul rămâne o pagină neagră în istoria americană.

(Vasile Astărăstoae)

Leave A Reply

Your email address will not be published.