În memoria lui Claudiu Iordache / Revoluția celor uciși. 1989. Recviem pentru învingători

0 428

A te opune răului, sub toate formele lui, este o obligație de onoare a ființei umane. De-ar fi să se producă o altă revoluție pentru a clinti guvernul oligarhic din România, aș pune din nou umărul. Cei care au luptat odată pentru libertatea lor și a altora nu vor ezita să mai lupte o dată. Dar Revoluția din Decembrie 1989, se dovedește astăzi, a fost un avertisment neluat în seamă! Puterea riscă mult, și cu atât mai mult dacă, provocată de cinismul ei, o altă variantă a Revoluției Române va izbucni…

Cu orice preț. Și atunci cei care vor încerca să scrie despre consecințele ei vor psalmodia cuvintele lui Fukuyama. Dar nu aceasta este soluţia: şirul neîntrerupt de revolte împotriva sistemelor pe care le secretă pentru a-și administra viața! Soluţia e viața oamenilor ca o consecință a libertății, a drepturilor, a dreptului la fericire, a dreptului la generozitate și compasiune…

Şi asta, poate, într-un alt timp, într-o altă lume, când, în sfârșit, de la sine, în societățile pacificate, cu mamuții puterii odată dispăruți, cu guverne ce vor face doar ceea ce popoarele libere vor de la ele, revoluțiile vor înceta să existe. Dar încă n-am ajuns în această eră! Ea este prea departe ori nu va mai fi niciodată. Și dacă nu va fi, atunci umanitatea va ajunge într-o fundătură.

Numesc fundătură timpul și locul unde oamenii nu vor mai aspira, nu vor mai dori, nu vor mai crede și nu vor mai lupta pentru meritul de a fi om într-o universalitate împietrită. Și în care până și libertatea refuzată tuturor ființelor umane va deveni la rândul ei inutilă. A fi liber înseamnă a crește în lumea dată de Dumnezeu floarea unei unice izbândiri, a credinței în miracolul existenței. A fi liber înseamnă a elibera conștiința de spaimele ei. A avea curaj, a nu te teme, a înfrunta nedreptatea, a face din fiecare om un alter ego al ființei tale tânjitoare de adevăr. A fi om, în sfârșit! Așa cum l-a visat Creatorul său înaintea de a-l supune încercărilor răului. Și, din nefericire, pentru om, ispitele răului continuă să-l tulbure și să-l deruteze. Și una din ispite este puterea. Puterea asupra altui om. Puterea asupra tuturor oamenilor. Fantasma cuceritorilor.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător…

Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea…

Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt.

Mulțimea repetând obsesiv fiecare literă al cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 32 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor este astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici, la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna…

Epilog

Câtă lumină dumnezeiască era în privirile românilor în Decembrie 1989, lumină care acum s-a stins!

Am evitat să închei această carte în ultimii 32 de ani. Dar nu despre mine trebuia să scriu în manuscrisul dedicat celui mai important moment al biografiei mele. Viața mea e însemnată de fapte modeste. Le ignor eu însumi, dar aşa a fost să fie. Am fost martor la o epopee îndoliată a neamului meu.

Cu un an înainte de 1989, la institutul unde lucram, unul din colegi, exasperat de retorica mea anti-Ceaușescu, mi-a aruncat în obraz: ”Ieși în Piața Operei și n-ai decât să strigi acolo ce ne spui nouă aici!” Avea să treacă anul. Aveam să ies în Piața Operei și să repet tot ce le spusesem atunci: că sunt datori să se împotrivească, să reziste unui regim opresor, că ar fi destul să nu aplaude când sunt mânați să întâmpine vizitele de lucru ale lui Ceaușescu pentru ca în România ceva să se schimbe.

Institutul avea, la vremea aceea, peste opt sute de proiectanți. La ora fatidică a zilei de 20 decembrie au venit împreună cu mine în Piața Operei, circa patruzeci de femei și patru bărbați. Ei m-au susținut. Ei m-au împins în față. În numele lor am urcat în Balcon. Pentru că mă simțeam răspunzător mi-am rostit numele. Am fost, prin forța lucrurilor, primul scriitor care a îndemnat piața revoltată să creadă în lupta ei. Îmi amintesc acele clipe parcă n-ar fi fost ale vieții mele… Au urmat zilele și nopțile parcă fără sfârșit în foaierul Operei. Am cunoscut acolo solidaritatea adevărată alături de bărbați necunoscuți. Spaimele și speranțele. Furia și deznădejdea sfâșietoare.

În 21 decembrie, târziu în noapte, mi-am văzut cadavrul abandonat într-o firidă a foaierului. Era întins înaintea mea, grav, absent și netulburat. Moartea mă pregătea, dar aveam să am norocul să supraviețuiesc ursitelor mohorâte. A doua zi Ceaușescu a căzut. Au urmat orele fiestei. Au apărut primii ziariști străini. Conducerea FDR s-a destrămat la asaltul dreptului la recompensă. Fiecare membru al acesteia se declara președinte, vice-președinte, înaintea privirilor uluite ale reporterilor occidentali.

Aveau în față un Front de șefi. Am simțit atunci tristețea de a fi ajuns, la rândul meu, la capătul unei experiențe. M-am extras din mulțimea exuberantă și m-am refugiat un etaj mai sus. Un camarad m-a întrebat: “Tu nu te bucuri?” „Am impresia, i-am răspuns, că tot ce a fost mai frumos a rămas în urma noastră”. Câteva zile mai târziu, după o noapte de “arestat” în subsolul Operei, m-am retras, trimițând o scrisoare de câteva rânduri lui Lorin Fortuna. ”Cred că mi-am făcut datoria. Mă întorc la viața mea!” Și am plecat. Absența mea nu s-a făcut simțită. După alte câteva zile, colegii mei scriitori mi-au cerut să revin. Să revin, unde? Am format împreună o Societate a scriitorilor bănățeni și am plecat la Consiliul Județean să o înscriem în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Am deschis ușa consiliului și Lorin Fortuna, revăzându-mă, mi-a cerut în fața delegaților FDR să mă alătur lor.

Biografiile conțin, invariabil, date dintre cele mai plicticoase pentru cititorii lor. La rândul meu am fost în istorie și nu alături de ea. Deși totalitarismul a răma adânc ascuns în caracterul românesc, atunci când revoluția a reușit, libertatea după care au tânjit luptătorii ei, li s-a prelins printre degete! A mai rămas orbirea oamenilor și întoarcerea de bună voie la noul totalitarism, produsul otrăvit al Securității eliberate de ceaușism!

Dar, slavă Domnului, viața mea se simte recompensată! Îi mulțumesc celui de Sus pentru darul Său. I-am promis atunci că nu-i voi uita pe cei morți și pe cei vii, alături de care s-a consumat cea mai glorioasă bravură a generației noastre. Tot ce a urmat este risipă… Au trecut trei decenii de convulsii, imprudențe, credințe deșarte, abjurări, erori, resemnări. Fac o ultimă mărturisire. La 30 de ani eram ateu, la 47 m-a înflăcărat din nou, irepresibilă, credința în Dumnezeu. „Există Dumnezeu!” au strigat sutele de mii de revoltați în piețele Timișoarei. Vocile lor s-au stins, pe rând.

An după an, ostașii Revoluției s-au retras sub pământ. Au rămas tot mai puțini. Azi, când revin pe urmele noastre, în Timișoara, simt că mă întorc într-un oraș străin. Mă plimb prin piața Operei încercând să aud tumultul de atunci. Acum e liniște. Gloria adevărată e încoronată de modestie. Nu departe, Catedrala, martor enigmatic al vremii scurse. O troiță din lemn sfânt. Un monument ca o pasăre rănită îngreunată de moartea turnată în sufletul ei. Apoi se aud clopotele. O chemare venită de atât de sus. Lacrimile îmi reînfloresc în ochi. Plânsetul uscat.

Timișoara însăși este un clopot în care miezul nopții bate grăbit. Și nu departe, împrăștiate podoabe ale uitării, locurile și chipurile celor care au pierit aici… Adolescenții care în Decembrie 1989 au înfruntat Represiunea cu un curaj neomenesc sunt astăzi uitați. Românii, astăzi, nu mai știu să trăiască pentru Patrie! Și alături, povestea vieții și a morții care nu s-a terminat și nu se mai termină niciodată, undeva în Istorie! Gata! Tu, Revoluție nemângâiată, timpul gloriei tale neîntinate s-a scurs…”

Claudiu Iordache

Leave A Reply

Your email address will not be published.