Dinu Săraru: cred în Dumnezeu și cred în singura nădejde care mi-a mai rămas acum: Dumnezeu

By Stefan Damian On mart. 2, 2024

Suntem încă o țară bogată, dar numai pentru îmbogățiți de ocazie. Mă gândesc la o formulare aforistică din literatura mare a lui Eugen Barbu: „Ascultați cum crește iarba!”

Constantin (Dinu) Grigore Săraru, scenarist, scriitor, publicist, om de teatru, s-a născut la 30 ianuarie 1932, la Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea.

A copilărit în comuna Slătioara, apoi a urmat cursurile gimnaziale şi liceale la Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti. A absolvit, în 1978, cursurile Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti, conform „Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Albatros, 2002).

A debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radiodifuziunea Română (1950-1960). A fost redactor-şef adjunct la revista ”Secolul XX” (1961-1963) şi şef secţie culturală la ziarul „Scânteia Tineretului” (1963). Între 1964 şi 1967, a fost secretar general de redacţie la revista „Luceafărul”.

În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TVR. În intervalul 1977 şi 1990, a fost director al Teatrului Mic şi creator al Teatrului Foarte Mic.

După anul 1989, a ocupat funcţiile de: director fondator al revistei „Noi” (1990); director fondator al revistei „Clipa” (1991); director al cotidianului „Universul Românesc” (1992); director al revistei „Armonia” (1993); director al ziarului „Ţăranul român” (1999); director fondator al revistei „Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti” (începând cu 1993).

Biografia mea toată este o biografie a unui personaj reprezentând faptul că epoca pe care am traversat-o până la 90 de ani a fost o epocă controversată din punct de vedere social, politic, cultural și până la absurdul adus la esență. Tot adevărul acestei biografii este literă de lege pentru mine și este literă de Biblie pentru mine, pentru că nu este niciun cuvânt în acest memorial al unui manager care să nu fie acoperit de cea mai crudă, cruntă și desăvârșită condiție umană și biografică. Și atunci eu însumi am reprezentat controversele epocii care m-a dus până la vârsta de 90 de ani. Ar trebui să lupt în toată viața mea cu toate împotrivirile care s-au așezat în fața unui om, care credea și a avut voința să spună că se poate. Și această credință în acest se poate a fost încărcată de piedici incredibile. În această biografie, care începe cu romanul ”Niște țărani” și care continuă cu ”Clipa” există un capitol intitulat ”Frica” și mă ridic în toată biografia mea de la această expunere, care se află în volumul al doilea al celei de-a doua cărți a mea. Am fost în subconștientul meu marcat întotdeauna de frica experienței care s-a petrecut în romanul ”Clipa”. – Dinu Săraru

Este fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală ”Nişte ţărani”, înfiinţată în iunie 1998, precum şi unul dintre organizatorii, din 1998, al Festivalului Internaţional de Film ”Eco-Etno-Folk Film” de la Slătioara. Tot în 1998, a iniţiat şi coordonat proiectul Pro Istoria.

În 2000, a fost director general al Editurii Fundaţiei PRO. Între 2001-2004, a îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional ”I. L. Caragiale” din Bucureşti. În anul 2001, a reluat publicarea „Gazetei Teatrului Naţional”. A devenit director fondator al revistei „Clipa” în 2008.

Singurul meu mare prieten – pentru totdeauna și pentru o viață întreagă – a fost Adrian Păunescu, căruia i-am dedicat romanul „Niște țărani” și toate scrierile mele. El este pentru mine prietenul absolut. – Dinu Săraru

Membru al Uniunii Scriitorilor din 1961 şi membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, în 2001.

Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul ”Teatrul românesc şi interpreţi contemporani” (1966). În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, ”Al treilea gong”.

A debutat ca romancier şi, totodată, s-a consacrat cu ”Nişte ţărani” (1974, Premiul ”Ion Creangă” al Academiei Române). Cartea a fost ecranizată, în 1980, sub titlul ”Vânătoarea de vulpi”, în regia lui Mircea Daneliuc, şi a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1981, cu titlul ”Scenariu dramatic în şapte anotimpuri”.

Au urmat romanele: ”Clipa” (1976, montat, în premieră în 1978, la Teatrul de Stat din Constanţa, în regia lui Virgil Stoenescu), trilogia ”Dragostea şi revoluţia” (1981-1989; ”Toamna roşie”, ”Cei care plătesc cu viaţa”, ”Speranţa”), ”Adevăruri de toată ziua” (1987), ”Un fluture alb cu sânge pe aripi” (1992), ”Iarba vântului” (1993, Premiul ”Mihai Eminescu”), ”Trilogia ţărănească” (triptic de romane, 1996), ”Crimă pentru pământ” (1997, Premiul ”Liviu Rebreanu”) – montat de regizorul Grigore Gonţa la Teatrul Naţional ”I.L. Caragiale” din Bucureşti, ”Ciocoii noi cu bodyguard” (2004), ”Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips – Dialog cu generalul Victor Atanasie Stănculescu”, volum de interviuri (2005), ”Ultimul ţăran din Slătioara” (2006).

Astăzi, îmi dau seama că societatea românească se scufundă în pierderea identității naționale de credință și de suflet. Este cel mai mare…, cea mai mare dramă pe care o trăiește societatea românească, această scufundare în pierderea identității naționale. Suntem, cum să spun, o colonie, care se joacă cu sufletele noastre și cu cei mici, cum îi numea Iorga, /…/ săraci, pentru că o casă politică, politicianistă, care cedează absolut, poartă, cum să spun, obligațiile ei morale față de destinul unei întregi geografii spirituale. Această societate este /minată/ de pierderea identității şi ceo mici sunt jertfiţi întotdeauna acestei sărăcii și acestei uitări. Nu există, după părerea mea, un om politic astăzi capabil să fie apostol, capabil să se sacrifice el pentru cei mici. – Dinu Săraru

Subiectul filmului ”Ticăloşii” (2007) al cărui regizor şi scenarist este Şerban Marinescu, este inspirat din romanul lui Dinu Săraru “Ciocoii noi cu bodyguard”.

Colaborarea cu marii actori a continuat şi după 1989, în acest film de referinţă, ca un bisturiu ce a delimitat ipocrizia de circumstanţă-„Ticăloşii”, a cărui distribuţie se bucură de Horaţiu Mălăele, Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică…

„Filmul e plin de speranţa spectatorului că se va scăpa de ticăloşie şi ticăloşi, cândva. Sper să dea satisfacţie denunţul unor adevăruri care ne înconjoară cu asupra de măsură, ne sufocă şi ne pun în genunchi. Întâi, adevărul fundamental este că ţara a fost transformată într-un Codru al Vlăsiei, unde bietul om este singur, iar ticăloşii zburdă în voie; codrul este, la noi, azi, favorabil ticăloşiei. Ţara arată ca o vită jupuită de vie. Şi în roman cred că am reuşit să sugerez această idee a nemerniciei bătălii pe trupul însângerat. Câinii trag cu lăcomie disperată din el şi se muşcă şi între ei. Aici există un singur ideal: cine apucă halca mai mare! Am spus şi în roman că niciun fel de personaj sau situaţie n-a fost construită cu intenţia de a fi recognoscibilă. Am scris cartea ca să pledez pentru o idee şi până la urmă am scris o poveste. Dar cum povestea nu poate să se desfăşoare în afara adevărului vieţii… Filmul şi romanul au la bază poveşti adevărate”, mărturiseşte Dinu Săraru!

A semnat şi scenariile ecranizărilor după propriile romane: ”Clipa” (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1979) pentru care a primit Premiul Naţional pentru scenariu cinematografic, ”Vânătoarea de vulpi” (în regia lui Mircea Daneliuc, 1980, după ”Nişte ţărani”), ”Dragostea şi revoluţia” (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1983).

Eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea, la spiral, dar viața mea se leagă de Măgura Slătiorului, de Biserica Creștin Ortodoxă a Slătiorului, de sărbătorile, de calendarul creștin, de biografia mea de creștin. Sunt, vă spun, sunt convins că datoria mea, dacă s-a împlinit prin ceva, a fost prin faptul că eu cred în Dumnezeu și cred în singura nădejde care mi-a mai rămas acum: Dumnezeu. – Dinu Săraru

Ceremonia de decorare a directorului Teatrului National „I.L. Caragiale”, Dinu Săraru, cu medalia aniversară „Sankt Petersburg – 300 de ani”, de către Alexandr Tolkaci (dr), ambasadorul Federaţiei Ruse în România, Bucureşti, 18 februarie 2004.

A fost distins, de două ori, cu Medalia Meritul Cultural şi o dată cu ordinul omonim. În 2002, i-a fost acordată distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional ”Steaua României”. Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Naţional al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică. În 2007, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a primit Medalia de aur a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naţionale a României şi Medalia de argint – Antim Ivireanu a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit medalia de aur – Constantin Brâncoveanu.

E mai greu astăzi decât sub cenzură. E mai periculos. Este sub imperiul fricii, pentru că este rezultatul unei inculturi, unei subdezvoltări alfabetice a clasei politicianiste. Este mult mai grav, mult, mult m,ai grav, mult mai grav și mai periculos pentru identitatea națională ce se petrece acum. Și să știți că va fi foarte greu, în timp, în timp istoric, să ne regăsim echilibrul care să păstreze identitatea națională și prin alfabetizarea, cum să zic, alfabetizarea clasei politice. Vă dați seama că oricât de, cum să spun, condamnabilă ar fi – dar nu este, că dacă ar fi condamnabilă ar fi măcar ceva – dar nu este nici ignorarea. Ignorarea /…/ brătienilor prin noi înșine, este un act de înaltă ținută intelectuală. – Dinu Săraru

În 2012, la vârsta de 80 de ani, lui Dinu Săraru i s-a acordat Diploma de Merit a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, precum şi Medalia de aur a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Dinu Săraru este cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti, al municipiului Râmnicu Vâlcea şi al judeţului Vâlcea.