Avionul sovietic care a băgat spaima în americani

0 632

Avioanele de vînătoare-bombardament au apărut în URSS, în 1956, după renunțarea la aeronavele de asalt. Atunci s-a crezut că vremea aeronavelor blindate de atac care sprijină în mod direct trupele pe câmpul de luptă s-a încheiat. Avioanele de asalt au fost înlocuite cu avioane de vînătoare. Acestea putînd fi echipate cu arme pentru a lovi ținte terestre. Ulterior, pe lângă armele convenționale sub formă de tunuri, rachete nedirijate și bombe, aeronavele de vînătoare trebuiau să folosească și arme nucleare tactice.

Treptat, avioanele de vînătoare bombardament au început să difere de cele de vînătoare utilizînd alte sisteme de ochire și de navigație, concepute pentru a funcționa asupra inamicului de la sol : un telemetru cu laser, plăci de blindaj care protejează pilotul și o gamă întreagă de alte inovații. Numele de vînătoare bombardament sugerează că aeronavele ar putea fi folosite în egală măsură ca vînători și bombardieri. Dar nu este așa pentru că au intrat în serviciul avioane specializate, concepute special pentru a distruge ținte terestre. Acestea nu aveau radar, iar armele lor aer-aer erau limitate la rachete cu rază scurtă de acțiune, cu sensor în infraroșu. Avioanele de vînătoare bombardament erau folosite ca vînători doar în caz de urgență.

La începutul anilor 1970, erau deja dezvoltate diverse muniții ghidate, care trebuiau să crească capacitățile de lovitură ale aviației și să protejeze aeronavele de apărarea AA cu rază scurtă de acțiune. Printre acestea a fost racheta Kh-23 dirijată prin comandă radio, prima rachetă tactică în serie, ghidată aer-sol. Piloților nu le-a plăcut, întrucît trebuiau să ajusteze manual zborul rachetei, ținînd ținta în reticolul colimatorului cu ajutorul unui joystick. Pentru utilizarea eficientă a noilor bombe ghidate cu laser și televiziune și alte tipuri de rachete ghidate, dezvoltate în acei ani, era necesară găsirea unei alte soluții. Pe 10 iunie 1967 a zburat pentru prima dată avionul de vînătoare cu aripă variabilă MiG-23, care avea o viteză maximă de Mach 2.35 ( 2.500 km/h ) la mare altitudine și Mach 1.14 ( 1.350 km/h ) la nivelul mări. Primele 2 avioane MiG-23 UB (cu dublă comandă ) au sosit în România pe 23 ianuarie 1979, intrînd în dotarea Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare de la Mihail Kogălniceanu, urmate de 14 avioane MiG-23 MF. Regimentul 93 Aviaţie Vânătoare de la Giarmata a primit 2 MiG-23 UB și 12 MiG-23 MF.

Pe baza vînătorului MiG-23 au fost create variantele de vînătoare bombardament MiG-23B, BN, BM, primul dintre ele zburînd pe 20 august 1970. MiG-23 BM a fost redenumit MiG-27 în februarie 1975 ( foto 1 ). La exterior, avioanele MiG-27 se distingeau cu ușurință prin nasul înclinat, în care nu mai era loc pentru radar. Variantă cea mai avansată a fost MiG-23BK/MiG-27K, a cărei caracteristică principală a fost sistemul de vizualizare cu laser-televiziune Kaira ( foto 2 ). O cameră de televiziune cu două teleobiective interschimbabile ( care făceau comutarea între un câmp vizual larg și unul îngust) a fost interconectată cu un sistem de încadrare a țintei cu telemetru laser, pentru măsurarea distanței ( foto 3 ). Imaginea era afișată pe un indicator monocrom IT-23, datorită căruia pilotul se putea baza pe o imagine mărită de cîteva ori de cameră, atunci când căuta o țintă. Monitorul IT-23 era plasat sub HUD ( care afișa nu numai zona atacurilor posibile, ci și informații de navigație ) și în dreapta ( foto 4 ). După detectarea țintei, pilotul folosea un joystick pentru a încadra ținta. Odată încadrată, automatizarea în sine ținea ținta în același loc. Pentru rachetele dirijate pe fascicol laser (Kh-25, Kh-29L și altele), ținta era iluminată de un marker de țintă, până în momentul distrugerii.

Axa canalelor de televiziune și laser putea devia în plan vertical cu un unghi de la 0° la -160° și cu ±35° în plan orizontal. Acest lucru, printre altele, a făcut posibilă iluminarea unei ținte situate sub aeronavă și în spatele acesteia, procedeu necesar pentru bombele ghidate cu laser KAB-500L. Inițial, un vehicul blindat putea fi recunoscut de la o distanță de până la 6 km. Canalul de televiziune Kaira a primit în timp un amplificator de îmbunătățire a contrastului care a permis recunoașterea țintei în ceață și condiții de lumină scăzută. La sfîrșitul anilor 1970 doar americanii erau puțin mai avansați, aveau un canal de dirijare de noapte pe containerul de ochire acroșat AN/AVQ-10 Pave Knife, folosit de aeronava F-4D Phantom II.

MiG-27K folosea și rachete Kh-29, cu sensor de dirijare de televiziune. Acestea sunt rachete masive cu un focos penetrant care cântărește 320 kg, care vizau ținte terestre contrastante care ieșeau în evidență pe fundalul terenului. Diverse clădiri, hangare protejate, bunkere etc. În pregătirea pentru lansare, IT-23 afișa o imagine de pe camera X-29T. După încadrare și lansare, racheta zbura către țintă singură, fără comenzi de la aeronava, care la rândul său, degaja imediat din atac. Conform unui principiu similar, ajustat pentru diferența dintre lansarea rachetelor și lansarea bombei, au fost utilizate bombe aeriene inteligente KAB-500Kr. Bomba încadra ținte contrastante și nu necesita „iluminarea” țintei până în momentul distrugerii.

Utilizarea MiG-27K cu arme ghidate a făcut posibilă reducerea numărului de forțe necesare pentru îndeplinirea misiunilor. De exemplu, la începutul anilor 80, pentru a distruge o structură fortificată tipică, erau alocate 6 avioane de vînătoare bombardament, înarmate cu cîte două bombe FAB-500, fiecare. În cazul MiG-27K, era necesară o singură aeronavă cu o pereche de KAB-500L sau Kh-29T. Este clar că vorbim de condiții de teren plat și fără necesitatea contracarării apărării AA, dar efectul este vizibil. Pentru sarcinile de suprimare a apărării AA, gama de arme a MiG-27K includea rachete antiradar Kh-25PS. Containerul Vyuga acroșat era responsabil pentru detectarea sistemelor de apărare AA operaționale și ghidarea rachetelor. Încărcătura de luptă a aeronavei MiG-27 K era de 4 tone. Armamentul era sub formă de rachete ghidate, nedirijate și bombe, precum și container cu tun, Totul era plasat pe 6 puncte de acroșaj.

Aeronava avea un sistem de ochire și navigație PrNK-23K. A fost construit pe baza computerului digital modern de atunci „Orbita-20”, în care sarcinile erau introduse folosind carduri perforate standard sau tastarea butoanelor de pe telecomandă. PrNK a asigurat implementarea a 11 sarcini. Aeronava putea urma automat o rută cu întoarcere la aerodromul de plecare sau pe trei aerodromuri alternative, să efectueze o manevră de pre-aterizare, bombardament din zbor orizontal, bombardament din picaj cu redresare la înălțimea de siguranță, tragere cu tunul încorporat și cu cel din containerele acroșate , lansare de vehicule aeriene fără pilot, precum și rachete ghidate pe ținte terestre și aeriene.

Este imposibil să nu menționăm un alt „truc” interesant al avioanelor MiG-27. Pentru a distruge vehiculele blindate inamice, în loc de tunul standard GSh-23 cu două țevi de 23 mm ( de pe vînătorii MiG-21, MiG-23, MiG-29 ), pe vânătoarele bombardiere MiG-27 era instalat un tun GSh-6-30A, cu 6 țevi de 30 mm și o cadență de până la 6.000 de cartușe pe minut. El a fost dezvoltat pe baza unui tun naval cu tragere rapidă din complexul AK-630, realizat cât mai ușor și adaptat pentru instalare pe aeronave ( foto 5 ). Timp de aproape un deceniu, avioanele MiG-27K, dislocate aproape toate în RDG, au fost coșmarul militarilor americani staționați în RFG.

Din cauza sistemului Kaira, MiG-27K a costat o mulțime de bani, așa că seria a fost limitată la 214 avioane, care au fost produse din anul 1978 până în anul 1982. În același timp, un MiG-27M simplificat a fost produs în Ulan-Ude, fără sistemul Kaira, dar cu un sistem de ochire și navigație PrNK mai modern. Avea o gamă mai modestă de arme ghidate, dar putea folosi rachete dirijate pe laser, datorită centralei de conducere a focului Klen (una similară a fost instalată pe Su-25). Au fost produse un total de 148 de MiG-27M ( foto 6 ).

Soarta MiG-27 a fost hotărîtă în 1993. Atunci, la sugestia occidentalilor, s-a decis să se se taie 60-65 % din flota aeriană rusească, cap de listă fiind MiG-27K. Au fost menținute în serviciu doar aeronave bimotor : Su-27, MiG-29, Su-24, Su-25. Acest lucru a fost determinat și de motive economice. Rusia nu mai avea bani pentru miile de aeronave pe care le-a moștenit după divizarea Forțelor Aeriene Sovietice. Nici pentru combustibil, nici pentru întreținere, nici pentru salariile piloților și tehnicienilor. Privind la războiul din Ucraina și raportîndu-ne la avansul tehnologic înregistrat, vedem că nici azi Rusia nu a revenit la nivelul calitativ al aeronavelor deținute în anii 80. MiG-27K, deși nu era ideal, a fost o forță formidabilă.

Leave A Reply

Your email address will not be published.