Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil.
Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie.
Creaţiile de început nu au fost publicate niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933, si preluat de Adevărul.
Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi.
Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui.
Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul unei actriţei care se îndrăgostise de scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat.
Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”.
”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, fiind primul născut din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Aici a început cursurile școlii primare în 1891, apoi a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a urmat încă trei clase.
În 1900 se înscrie la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 urmează Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta.
Pe 1 septembrie 1906 este repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, dar după mai puțin de doi ani demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților care au văzut în această reunuțare un eșec professional de proporții.
Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București.
În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu este arestat și deținut la Închisoarea Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor scrie că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea sa publicistică pe care, anterior, o desfășurase în slujba românilor de peste munți.
După detenția din închisoarea Văcărești, neținându-se cont de circumstanțele cererii autorităților maghiare, Rebreanu este transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.
Pe 16 august 1910 tânărul este eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță.
În toamna anului 1910, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu revine la București, dar și aici întâmpină o serie de greutăți financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar… Și aici… aici… aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea de scriitor”.
A fost angajat la publicația „Ordinea” și, în aceași periodă, scoate revista „Scena”, dedicată teatrului și muzicii. În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde o va cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, cu care se căsătorește pe 19 ianuarie 1912, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica.
Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se treacă recunoaşterea micuței Florica, care avea trei ani şi jumătate. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată, este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal,” scrie Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”.
După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, cum era alintată Florica, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare, fiindcă fata nu fusese adoptată legal, iar familia considera actul de recunoaştere era un fals.
Urmează o nouă perioadă de greutăți materiale, soția este concediată de la teatru și tânăra familie este nevoită să revină la București.
Artista Fanny a fost angajată apoi la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din luna iulie 1913, Rebreanu s-a angajat ca reporter la ziarul Adevărul, dar la sfârșitul războiului a fost concediat.
Fiind fost ofițer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Între noaptea de 12 spre 13 mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte și executat. În primăvara anului 1918 Liviu a fost arestat și anchetat de autoritățile germane de ocupație, dar a reușit în cele din urmă să fugă. În mai, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași, revenind în București în noiembrie.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an și în aceeași perioadă lucrează la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, dar curând demisionează din ambele funcții.
Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Își cumpără o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde se retrage să scrie și este în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.
„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”.
La şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, Fanny, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era sărac.
Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc și va deveni mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române.
În 1995, când aceasta a murit, a donat Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu, inclusă în circuitul cultural-turistic. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu.
Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny Rebreanu, și de Puia, fiica pe care a adorat-o. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Liviu Rebreanu, nu a fost doar unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut România vreodată, acesta a trăit și o poveste superbă de iubire cu Fanny Rădulescu. Cei doi s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București, unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii.
Bunul său prieten, Emil Gârleanu, i-a prezentat-o pe Fanny. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare, el stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare.
Liviu Rebreanu s-a căsătorit cu Fanny Rădulescu în anul 1912, și-a iubit atât de mult soția încât înainte de căsătorie i-a recunoscut acesteia copilul făcut cu un alt bărbat, o fetiță de 3 ani, pe numele său, Puia.
Deși Rebreanu a fost criticat de prieteni și familie pentru decizia de a recunoaște copilul soției sale, acesta a iubit-o extrem de mult pe Puia și a crescut-o ca pe propriul lui copil.
Fanny și Liviu Rebreanu au trăit împreună până la finalul vieții scriitorului, până în data de 1 septembrie 1944, când, la Valea Mare (lângă Pitești), prozatorul și dramaturgul român a încetat din viață la vârsta de 59 de ani.
Cauza morții lui fiind un mister – varianta oficială susține că ar fi murit din cauza unor afecțiuni cardiace, și a unei suspiciuni de cancer. O altă variantă ar fi aceia că a fost împușcat de niște soldați ruși venind să-i jefuiască proprietatea.
Când Fanny merge bine, merg toate bine!”, sunt cuvintele lui Liviu Rebreanu care descriu perfect relația dintre cei doi. În plus scriitorul îi mărturisea soției sale, cu fiecare ocazie că „Nicio femeie din lume nu mi te poate înlocui nici măcar o clipă”
Profesor Ion Ionescu – Bucovu
