Ulița cea Mare
Când te apuci să vorbești extatic despre un singur loc al Bucureștilor, o pravălire internă multicoloră, copleșitoare, a celorlalte locuri pe unde ți-ai plimbat viața, îți invadează memoria și trupul.
După Târgu-Jiul meu natal și totdeauna nostalgic, Bucureștiul este pentru mine o a doua acasă.
Aici în București aveam să mă nasc actor, acum zeci de ani, pe niște străzi deocheate și mizerabile , Covaci, Smârdan, Lipscani, și mai ales, strada 30 Decembrie, unde se afla palatul zânei din poveste, studioul Cassandra, ușa de aur a marilor noștri actori. Aici, în București, m-am întâlnit cu Caragiale pe bulevardul Elisabeta, la Gambrinus, grecoteiul-român și neamț-de-acu’, venit de la Berlin să bea bere dâmbovițeană și să ia în bășcălie românimea dintre secole.
Aici în București, în stada Plantelor la numărul 9, în casa de sănătate a domnului Suțu, m-am dus să-l întâlnesc pe Eminescu, dar am întârziat, iar el, Eminul, plecase în mare grabă să dea mâna cu eternitatea. Undeva pe strada Mântuleasa, un lungan cu ochelari cu rame negre și mari, levita deasupra caselor îmbătrânite și îngreunate de iederă, împreună cu un grup de țigănci, vorbind, nu știu ce, despre India , religie și altele. Era Mircea Eliade, cu o pipă enormă în gura, iar pe umărul drept cu o fată transparentă și ireală, cu un nume bizar, Maitreyi, parcă!
Nu pot trece pe Calea Grivitei fără să-mi aduc aminte de căminul nostru studentesc, urât și puturos ca un bordel de mahala, dar uluitor și nebun, pentru că acolo am facut lucruri de nefăcut, acolo, în Calea Grivitei, mi-am cunoscut prietenii de-o viața, și tot acolo, iubitele mele cu ceasu-n mână , grăbite să prindă trenul din clădirea rece și umedă a Gării de Nord, locul plecărilor noastre temporare și, uneori , definitive.
Și nicăieri în București, nu poți umbla fără sa te atingi, prin praful auriu al amintirii, de Tudor din Vladimiri, ce-și înălțase tabăra în zona numită acum Drumul Taberii, de vitejii pompieri din Dealul Spirii, de trecere victorioasă și mândră a oștenilor noștri eliberatori pe sub Arcul de Triumf, de regii noștri de împrumut, triumfători și atât de români, de regii noștri uneori prea ușuratici sau prea cuminti, de reginelor noastre frumoase și culte.
Nicăieri, dar mai cu seama pe Ulița cea Mare, cum i se mai spunea sau Calea Brasovului și, mai apoi, Podul Mogoșoaiei și, în cele din urmă, Calea Victoriei.
Dincolo de amintirea principelui Constantin Brâncoveanu , exemplu de harnicie și bunătate, și, totodată, cel mai monumental sacrificiu al creștinătății, vei fi copleșit de istoria oamenilor care au ocupat palatele, muzeele, cazinourile, teatrele, hotelurile și evident casele particulare de pe acest drum de aur al Bucureșcilor podit cu bârne de stejar, ce pleca de la casa lui Mogoș și mergea păna întâlnea Dâmbovița în Piața Constituției.
Vechea Casă Golescu în care astăzi funcţionează Muzeul Naţional de Arta, CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie), Casa Enescu ,Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Teatrul National, Casa Capşa, Academia Română , iată doar câteva locuri prin care se plimbă la brat cu istoria, memoria acestei ,, ulițe”. Eminescu, Caragiale, Macedonski, Topârceanu, Sadoveanu , Minulescu, Enescu, Mazilu, Nichita și-câti-or-mai-fi-fiind, au împodobit sărbatorește istoria acestui drum.
Iată de ce-am îndrăznit, patetic și robit, să scriu atât de puțin despre multul acestui loc.
Horațiu Mălăele