Sâmbăta Morților, cunoscută și sub numele de Moșii de Toamnă, este o tradiție importantă în cultura populară românească, celebrată anual în sâmbăta din jurul datei de 1 noiembrie. Această zi are o semnificație deosebită pentru comunitățile religioase, mai ales pentru cele ortodoxe, fiind dedicată pomenirii celor adormiți.
În această zi, credincioșii își onorează strămoșii și rudele decedate prin ritualuri speciale de pomenire. Practicile includ vizitarea cimitirelor, unde mormintele sunt curățate, decorate cu flori și lumânări, iar rudele aduc ofrande precum pâine, vin sau alte alimente. Aceste acte de venerare sunt menite să aducă liniște și odihnă sufletelor celor plecați, dar și să întărească legătura dintre cei vii și cei morți.
Moșii de Toamnă coincide cu sărbătoarea creștină a Tuturor Sfinților, iar momentul este marcat prin slujbe religioase în biserici unde credincioșii se roagă pentru iertarea păcatelor sufletelor celor adormiți. În tradiția populară, se crede că în această zi, sufletele celor care s-au stins vin să își viziteze familiile, motiv pentru care oamenii își manifestă dorința de a păstra tradițiile și de a se reuni în familie.
Pe lângă aspectul religios, Moșii de Toamnă este ocazia de a reflecta asupra ciclicității vieții și a impermanenței acesteia. Este un moment de reculegere și de recunoștință pentru viața celor care ne-au precedat și care ne-au influențat existența. Prin păstrarea acestor tradiții, comunitățile își reafirmă identitatea culturală și spiritul de apartenență la valorile transmise de generații.
Zonei vestice a Ţării Româneşti şi Olteniei, îi este specifică sărbătoarea numită în calendarul popular Moșii de Toamnă sau Focul lui Sumedru, ce reunește practici legate de purificare a spațiului prin intermediul focului și aspecte legate de cultul morților.
Focul lui Sumedru
Practică de purificare a spațiului, specifică momentelor de trecere de la un anotimp la altul, focurile aprinse în ajunul sărbătorii Sf. Dumitru aveau și rolul de a asigura belșugul gospodăriei și rodirea pomilor din livezi.
Focurile, pentru care se adunau, pe lângă lemnele de brad, și spice, coceni sau resturi de cânepă de la meliță, puteau fi aprinse în mai multe locuri, și erau întreținute constant, pentru ca toți cei participanți să poată sări peste flăcări, când acestea atingeau puterea maximă.
Trecerea prin foc îi ajuta pe copii să fie sănătoși tot anul, iar fetele și feciorii să se căsătorească în cursul anului următor.
Femeile împărțeau fructe (nuci, mere, struguri, prune uscate), covrigi, pâine caldă, sau colăcei unşi cu miere.
Sărbătoarea se încheie cu o petrecere cu dans şi joc iar la plecare, fiecare lua câte un tăciune, care era aruncat în livadă pentru ca pomii să aibă rod îmbelșugat.
În unele regiuni ale Olteniei, focurile lui Sâmedru se făceau și în seara de Sf. Dumitru.
Din zilele de Moși amintim: „Moșii de primăvară” (de Măcinici), „Moșii de vară” (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), „Moșii de toamnă” (în prima sâmbătă din luna noiembrie), „Moșii de iarnă” (sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne).
Moşii de Toamnă
Bine evidențiate în sâmbăta dinaintea lui Sâmedru (Sf. Dumitru), practicile legate de culturl morților din această zi poartă numele de Moşii cei Mari sau Moşii lui Sâmedru.
Pentru sufletele morților se împărțeau grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză, fructe, embleme ale celor două ocupații de bază ale culturii tradiționale, agricultura și psătoritul.
Ofrandele alimntare erau însoțite de invocarea spiritelor defuncților, cărora li se cerea, în schimbul pomenii date, belșug în gospodărie şi spor în casă:
Voi moşi strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi,/ Să-mi daţi spor în casă,/ Mult pe masă,/ Cu mult ajutor în câmpul cu flori.
Credințe și superstiții
Dacă noaptea cerul este senin înseamnă că iarna va fi blândă și ploioasă; în caz că este noros, plouă sau ninge înseamnă că iarna va fi grea.
Din vremea Sfinţilor Apostoli
Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc.
În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: „Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”.
Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ierarhul antiohian definindu-l pe om drept „împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii” îi arată efemeritatea, căci el este „astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt.
Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este”, şi îndeamnă la purtare de grijă pentru folosul celor care au răposat: „Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos.
Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşătoarele Taine de cei în credinţă adormiţi”.
Biserica a hotărât să se facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Pomenirea celor care nu mai sunt printre noi este o dovadă de iubire nemărginită, care trece prăpastia morţii.
Pomenirea, un lucru folositor şi plăcut lui Dumnezeu
În această zi se oficiază Sfânta Liturghie, unde sunt pomeniţi cei adormiţi, fapt pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl numeşte „folositor şi plăcut lui Dumnezeu”, iar Sfântul Simeon al Tesalonicului spune în privinţa aceasta. „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu ca acesta. Deoarece însuşi Sângele Domnului este cel care prin această jertfă se varsă pentru noi, netrebnicii”.
După dumnezeiasca Liturghie se săvârşeşte Slujba Parastasului cu unele rugăciuni speciale. Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de „parastas”, cuvânt de provenienţă greacă, care înseamnă „înfăţişare înaintea cuiva”, „mijlocire”, deci, prin acest serviciu religios se mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru cei morţi.
Cu acest prilej se aduc la biserică prinoase (colivă, vin, colaci) care, după ce sunt binecuvântate, se împart pentru sufletele adormiţilor noştri.
Simbolismul colivei
Coliva aminteşte de o minune a Sfântului Teodor Tiron, petrecută în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate alimentele din pieţe cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare, ca astfel să-i oblige pe creştini să întrerupă postul şi să consume jertfe aduse idolilor.
Sfântul Teodor Tiron, apărându-i în vis arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci să mănânce grâu fiert cu miere.
Pentru cinstirea înaintaşilor trecuţi la Domnul, „se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu”, care „arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos.
Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.
Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletul celor adormiţi, dar şi alte prinoase, lucruri folositoare pentru semenii noştri.
De asemenea, în unele locuri, la sate există tradiţia ca în această zi, în casele gospodarilor, să se facă o masă de pomenire la care sunt chemaţi rudele, vecinii, dar şi oameni nevoiaşi.
Nădejdea învierii
Cultul morţilor este fundamentat pe învierea lui Hristos care s-a făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „începătură (a învierii) celor adormiţi.
Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor (I Cor. 15) şi tot el ne îndeamnă „despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. cap. IV).
Astfel, prin pomenirea înaintaşilor în această zi, Biserica îşi exprimă speranţa răspunsului bun pe care îl vor primi la Judecata de Apoi toţi oamenii înviaţi întru nădejdea Împărăţiei cerurilor.
