În anul 1970 am făcut o vizită la Siliştea-Gumeşti la îndemnurile profesorilor Ion Rotaru şi Alexandru Piru pentru a face o lucrare despre „Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii” Pe atunci trăiau multe din personajele romanului: Catrina M oromete, Ilinca, Alboaica,Ţugurlan, Polina, Birică, Iorga Grigore, coleg de şcoală cu autorul, Bălosu, notarul Preda Oprescu, Zdroncan, Din Vasilescu, sculptorul ţăran, Florea Gheorghe, Aristide, Marin al Mariei lui Usturoi, Matei Dimir, Fane-Marin Bâznae, Valache, Albei, Siţa, Popa Andrei, Vasile Boţoghină, faimoasa Guica.
De atunci au trecut mulţi ani. Romanul „Moromeţii” a rămas multă vreme în umbră sub motivul că prozei ţărăneşti i-a trecut timpul. Dar puţini au observat că „Moromeţii” este un roman care ne aduce în faţă un nou tip de ţăran care se deosebeşte de ţăranul lui Sadoveanu, Creangă, Zaharia Stancu sau Rebreanu. Acestă carte e ca aurul, de ce se învecheşte, de-aia capătă noi străluciri. De fapt cu moartea lui Ilie Moromete, viaţa satului de la câmpie ia o nouă întorsătură. Va intra într-o perioadă de prefaceri care nu se va mai întoarce la ce a fost.
Vizitând satul şi stând de vorbă cu ţăranii din Siliştea-Gumeşti, am fost lovit de faptul că majoritatea personajelor şi acţiunilor, monografia satului, obiceiurile, vorbirea sunt de o realitate nudă, ficţiunea aproape că s-a topit în realitate.
Ideea romanului l-a ispitit pe autor încă de la începutul activităţii literare. Toate nuvelele lui au subiecte luate din viaţa satului. Multe din ele s-au topit în ţesătura romanului. Romanul e prefigurat încă din 1949, este reluat în 1950-1951 şi a treia oară în 1955; volumul al doilea este conceput în 1953, părăsit până în 1956, apoi reluat şi terminat în doi ani.
S-a spus despre „Moromeţii” că este o monografie a satului din Câmpia Dunării. Siliştea-Gumeşti este o comună mică, aşezată în partea de nord a judeţului Teleorman, pe ambele părţi ale Pârâului Câinelui, având o vechime de trei secole. Satul a aparţinut mult timp Mânăstirii Glavacioc. Pe la 1885 devine proprietar Maria Al. Manos, apoi moşia este moştenită de grecul Guma, de unde i s-a tras şi numele de Siliştea-Gumeşti. În timpul desfăşurării acţiunii din roman mai rămăseseră dintre boieri doar cucoana Marica „cu vreo patru sute de pogoane…”. În roman descrierea satului este la fel ca în realitate, cu lux de amănunte.
Locul de taifas al moromeţilor era poiana din faţa fierăriei lui Iocan. „…Adunările cele mai zgomotoase aveau loc în poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa…”
Toponimia împrejurărilor satului din roman este identică cu cea reală. Există localităţile Atârnaţi, Balaci, Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Mozăceni, Udupu, R âca etc. Primul volum descrie satul din anul 1937, al doilea, după o întrerupere de 20 de ani.
În primul volum satul înfloreşte, pătrunde industria, pământurile se vând şi se cumpără, gospodăriile se dezvoltă. Pe lângă bogătaşii satului fac politică şi ţăranii înstăriţi. Cei cu stare stau în centrul satului ca alde Aristide, Toderici stă lângă primărie, Oprescu la fel, asemenea şi Predescu sau Popa Andrei. Majoritatea ţăranilor sunt încă săraci. Gospodăriile sunt compuse dintr-o casă, un grajd, curte, grădină, căruţă, vite şi câteva păsări.
Obiceiurile satului sunt descrise magistral.
Jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic sau la furcărie, Formele de ritualuri străvechi cum ar fi spălatul picioarelor la Rusalii, obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, paraistasul) pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ghicitul, datul cu bobi) sau coptul porumbului şi al dovleacului de copii la deal sau pe izlaz, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă,- toate acestea fapte au poezia lor în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie. Unele pagini sunt adevărate imnuri închinate freumuseţii pământului şi anotimpurilor. În roman sunt integrate şi scene din credinţele populare despre Iele, nişte arătări, de obicei femei sau fete, care apar noaptea în poiene, jucând după fluier. Cine le vede rămâne cu infirmităţi. „Altădată a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el în Siliştea, la marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi s-a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un cerc!…”
Romanul „Moromeţii” cuprinde un întreg univers, în care se mişcă bătrâni şi copii, tineret şi oameni maturi cu grijile lor zilnice.
Scena mesei moromeţilor e o admirabilă prezentare a ierarhiilor familiale, a atmosferei din casă, a raporturilor dintre fraţi, o introducere uimitoare în psihologia moromeţilor.
Tulburătoare scene de dragoste rămân întipărite în mintea cititorului. „Polina se întoarse cu umărul şi-l aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el (Birică) o apucă şi-o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ea ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.”
Marin Preda realizează adevărate poeme ale universului câmpenesc, cu tonalităţi rapsodice, pline de un lirism sfâşietor.: „Soarele începu să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc într-un fel nou; florile albastre de cicoare ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face ca grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru, şi întradevăr, pitpalacul tulburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu, care nu s-au copt, încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici, a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului, subjugându-l.”
Dacă în primul volum „viaţa se scurge aici fără conflicte mari”, în volumul al doilea satul parcurge „marile zguduiri” de după război. Noul regim răvăşeşte satul, răstoarnă vechile rânduieli, scoate în faţă pe sărăcanii satului, un Isosică, Tăbârgel, Plotoagă, Zdroncan, Bilă, Mantaroşie etc.
De ce romanul s-a numit „Moromeţii”?
Mergând pe firul documentelor am găsit în „Însemnarea celor care se cunună” din anul 1834 că „s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru sin MARIN MOROMETE, locuitor în satul Bucovul (vecin cu Siliştea Gumeşti) cu numita mireasă Dobra, fata lui Neagu Dinu, locuitor în satul lor, în luna decembrie, ziua 16, anul 1834, ce se arată împotrivă prin mine Popa Marin Pistol.” Numele de Moromete era deci răspândit pe aceste meleagfuei. Sufixul –ete se găseşte mai mult în Oltenia: brabete, ciuculete, juvete, gorobete… Lui M arin Preda i s-a părut că acest nume sună bine. De altfel când se zice: Eşti un Moromete! Adică un sucit, pus pe poante, ascuns sufleteşte, dar cu mâncărici pe limbă. De fapt, luând exemplul lui Caragiale, pentru care a avut un mare respect, editându-i şi opera la Cartea Românească, Marin Preda a dat nume sonore personajelor sale, asemenea dramaturgului.
Ilie Moromete face un mare salt faţă de întreaga galerie a ţăranilor descrişi până acum în literatura noastră. El este „victima unei sinistre ironii a sorţii” sub paşii istoriei atât de neiertători.
Niculae Moromete se împleteşte cu destinul scriitorului. „Atunci va fi împlinit romanul „Moromeţii” când şi destinul povestitorului va fi relevat” (interviu Păunescu-Marin Preda.).
Niculae pare a fi până la un punct Marin Preda, Iată o scenă tulburătoare de extaz şi visare la moartea părintelui: „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… dar de ce nu vorbeţti şi cu mine? Crezi cumva că d-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?… ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatens…puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea…Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi…Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auză? Nu mai vreai să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei te arăţi şi mie nu. De ce? Nu maiai nimic să-mi spui?”
Întregii comedii verbale, Marin Preda îi scoate la iveală o adâncă intuiţie a omenescului, în sens tragic. Disimularea lui Moromete e o reacţie defensivă, dictată de o îndelungată experienţă istorică. Între vorbe şi gânduri el introduce un decalaj deliberat, care-i dă posibilitatea să-şi păstreze o mare stăpânire de sine şi un punct de vedere contemplativ, un fel de filozofie moromeţeană. Disimularea îi îngăduie să se apere de forţele ostile care-l asaltează. Comedia cuvântului la Marin Preda e luată din tehnica lui Caragiale(vezi discursul lui toderici la finele anului şcolar).
Limba moromeţilor este elemental cel mai authentic pătruns în ţesătura romanului. Vocalismul respectă normele limbii literare, dar adesea vocala e se închide la i: zilili, e la ă: dăschide, pă gard etc. Fricativa palatală h are o aspiraţie surdă: oţi, Miai etc, adjectivele se substantivizează când denumesc însuşiri negative: borţoaso, blegule, chiorule, dosăditule, măgâreaţo, nebună, prostule, puturosule, pârlito, tâmpito, prăpădito, izmenito etc. Prin fenomenul interdicţiei de vocabulary, cuvântul iradiază, aidoma ca în limba populară, numeroase sinonime: pentru dracu- naiba, iacacine, satana, cinenutrebuie, cinenupoate etc. Oamenii în “Moromeţii” nu sunt identificaţi după numele de la botez ci după porecle. Poreclele sunt nişte micromituri.
Zdoncan când era mic zdroncănea blănile patului, Ouăbei, fost negustor de ouă, striga : ouă bei (bă), Besensac are o istorie şi mai ciudată. L-a adus boieroaica în sac, fiind prins la furat şi de frică, săracul, trăgea câte una… Cârcâdaţ este numele unui joc, de-a pitita. De fapt nu se poate stabili o distincţie clară între poreclă şi nume. În sat oamenii nu se strigau cu numele de botez, ci cu poreclele: Mantaroşie, Împuşcatu, Marmporoşblanc, Pilelungă, Troscot, Usturoi, Udubeaşcă etc. Personajele folosesc proverbele şi zicătorile locului: Stare-ai bumben! Dau din coadă să ies din iarnă, aştezău, adică aşa să-ţi ajute Dumezău, salut când se ţesea în război.
Înjurătura la ţăranul roman a fost o descărcare nervoasă pe toate necazurile care l-au apăsat. Ea a căpătat în roman întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul stilului scriptic. Ea a apărut ca mijloc de defulare sau numai decorativ. Toate personajele din roman înjură. Cocoşilă în privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-so, şi pe popoa, şi pe primar, şi pe preceptor, pe toţi de la lingură, de la şervetul cu care se stergea, la lampă, la feştilă, lumânare, târlă, copii, bunici şi străbunici. “Pe Dumnezei Cocoşilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filozofie…” Înjurau de mamă, de rai, de tot ce era pe pământ…
De asemenea blestemele erau în clipele de ceartă erau elemente de refulare: Tăiat-ar cinenutrebuie, lovite-ar moartea, mâncate-ar pământul, lovite-ar buba, lovite-ar jigodia…
Marin Preda foloseşte în roman cuvinte autentice care denumesc îmbrăcămintea şi încălţămintea: opincă, dulamă, flanelă, ţoale, aba, nădragi, baruş, crepdeşin, americă, scurteică, murea etc, din domeniul bucătăriei: strachină, ştevie, pâsat, pilaf, dumicat, cuvinte care denumesc obiecte din casă şi din curte: prag, podişcă, parmalâc, belciugării, târlici, cipici, cergă, boboroadă, caftane, fes, răşchitor, daravelă,leliţă, vadră, a da dosul…
Limba moromeţilor are ca trăsătură principală oralitatea, Marin Preda fiind un virtuoz al dialogului din lumea ţărănească.
La 60 de ani de la apariţia “Moromeţilor” Nicolae Breban spune :„Moromete înseamnă în primul rând lansarea unui personaj. Cea mai mare forţă a scriitorului nu e să facă metafore, forţa scriitorului să creeze, precum Dumnezeu sau zeii, o figură de bronz care să rămână peste secole. Ca Hamlet, ca Don Quijote, ca Raskolnikov… Or, Moromete e şi el un monument de bronz! Preda a creat un personaj şi va rămâne în literatura română prin Moromete, degeaba se strofoacă generaţiile astea mai tinere, tinerii ăştia care înainte de Revoluţie veneau la mine cu o mare politeţe şi cu o imensă umilinţă, inutilă de altfel…
Iar după Revoluţie s-au agăţat de Revoluţia română, de schimbarea politică brutală. O falsitate fără margini. O falsitate în care plutesc grupe de literaţi şi de politicieni şi care astăzi fac carieră, fac bani, fac influenţă. Ruptura politică din 89 n-are nicio legătură cu literatura. O să mi se spună mie şi lui Eugen Simion: „Vă apăraţi generaţia…” Dar noi am aruncat pe masa literaturii nişte cărţi care au rămas până azi şi nişte personalităţi, care nu vedeţi că nu pot fi egalate”, a încheiat el. Eugen Simion, la rândul lui, a vorbit despre personalitatea lui Marin Preda, pe care l-a cunoscut bine: „Preda n-a scris nici în genul lui Rebreanu, nici în cel al lui Sadoveanu.
Modelul lui în proza românească e Caragiale. Preda n-avea mari studii, dar citise mare proză, prozatorii americani, prozatorii ruşi. Mi-amintesc o discuţie cu el despre Dostoievski şi Tolstoi la care eu n-am făcut faţă…”, a spus academicianul, vorbind în acelaşi timp despre cantitatea de antipatie nemeritată pe care a acumulat-o Preda în anii de după Revoluţie. „După 1989 a acumulat un mare grad de ură. M-am întrebat mereu de ce această antipatie. N-a fost prea iubit nici de generaţia ’60, iar după ’90 i s-a pus în cap orice, inclusiv faptul că a inventat realismul socialist. Or, celebra discuţie povestită de Păunescu e reală. Preda i-a spus lui Ceauşescu: „Dacă vreţi să reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!” Şi a coborât scările, transpirat, iar când a ajuns jos a zis: „Dom’le, dacă nebunul ăsta nu voia să renunţe, ce făceam, trebuia să mă sinucid!”
Vorbind despre structura ţăranului român, Nicolae Breban a spus-o din nou, foarte plastic: „În 45, când s-a terminat războiul, 75 la sută dintre români erau ţărani. Şi acum sunt tot cam 75 la sută, cea mai mare parte dintre noi avem constituţie ţărănească, nu ne ascundem după deget, facem pe orăşenii, facem pe snobii, mergem la Monaco, avem nu ştiu câte licenţe… de-astea de două parale”. Şi a concluzionat: „E o mare porcărie că lăsăm să se scufunde aşa în neglijenţă acest pachebot enorm care e Marin Preda. A fost un uriaş cronicar al ţăranului european. Dar noi nici nu ştim ce e aia „ţăran”. Mai ales generaţiile tinere au o părere destul de aproximativă, nu prea cunosc istoria, se detaşează rapid de istoria România unde răzeşii lui Ştefan şi chiar şi iobagii lui Mihai Viteazul au creat istorie. Drama mare a comunismului, dar n-o spune nimeni, o spun eu şi-am s-o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român.” Iar în încheiere, Breban a promis că va publica în curând un roman de 700 de pagini, al cărui personaj l-ar putea concura pe Ilie Moromete.
Tema predilectă a operei lui Marin Preda (1922-1980) este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la „Ion” al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a „Moromeţilor” constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Structura, compoziţia şi problematica romanului „Moromeţii” Romanul „Moromeţii”, de Marin Preda este alcătuit din două volume, apărute Ia distanţă de 12 ani unul de altul: volumul I în 1955, iar al doilea în 1967.
Marin Preda este narator omniscient, care povesteşte întâmplările şi evenimentele Ia persoana a Hl-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale .naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia faţă de evenimente şi personaje, deşi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acelaal satului Siliştea-Gurneşti şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor. Construcţia subiectului – scene antologice Pentru volumul I, Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung la „universul moromeţian” pe care I-a conturat în roman. Crezul literar al Iui Marin Preda s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul „Marele singuratic” din 1972: „Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţăran caută”.
Acţiunea volumului I este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din „câmpia Dunării”, glIiştea-Gumeşti, într-o perioadă în care „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor „se scurgea aici fără conflicte mari.” Axa fundamentalăa romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”, când „timpul nu mai avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se află sub presiunea unor evenimente zguduitoare.
Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie. Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei mari episoade epice:
- mai mult de jumătate din volumul I cuprinde fapte din viaţa familiei Moromete şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeţilor de la câmp (scena cinei), până la fuga Polinei Bălosu cu Birică, semn că în timpul răbdător se petreceau o mulţime de evenimente şi întâmplări;
- al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai importante momente şi obiceiuri din viaţa satului: secerişul;
- ultimul episod prezintă conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă în romanul „Ion” al lui Rebreanu. Există aici un plan al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sat, care evoluează paralel. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, care intră în conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.
Inceputul
Precizează locul, „câmpia Dunării”, unde urmează să se Petreacă întâmplările şi timpul, care „avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. Axa timpului străbate tot volumul I, majoritatea evenimentelor având Ioc de sâmbătă seara până duminică noaptea, când timpul pare dilatat, oamenii pot să facă o mulţime de lucruri. în finalul volumului I, după fuga băieţilor lui Moromete la Bucureşti, timpul se precipită, se grăbeşte, adică timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al doilea război mondial”. între aceste două coordonate, a timpului răbdător şi a timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc evenimente esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a altor familii din această colectivitate rurală ce părea bine consolidată, cu rădăcini adânci în existenţa tradiţională milenară.
Debutul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală – aceea a cinei – cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o „familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei, „prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi „în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, „pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi „unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, „ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de Ia masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea întotdeauna Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind „cu privirea pe fiecare”.
Incă din acest prim episod, atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri care mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut, pentru că „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”
Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de „apă la plămâni”. Murind în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese „erou” şi Catrina primise un pogon de pământ, ca „văduvă de război”. Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, care, de altfel, Catrina „nu se avea bine”. Ea îi crescuse de mici, cu greu, cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Măria -zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete.
Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau „ţoale” noi, erau „vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână „pe drumuri”, Ia o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta „nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece Ia muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. îl acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când „alţii, ca alde Bălosu”, ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete.
Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata „foncierii” şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Ca să mai acopere din datorii, se hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta „străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.
Tăierea salcâmului este un alt episod memorabil al romanului, atat prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas Parcă făra apărare: „… acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile” Chiar şi ciorile se roteau dezorientate, nemaiavând pe ce să se aşeze Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, şi, deopotrivă, din existenţa satului, „toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.
Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se adunau gospodarii, cei care sunt „nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. în faţa fierăriei lui Iocan „se afla o poiană mare”, unde, în fiecare duminică, aveau loc „adunările cele mai zgomotoase”, dar „dacă de Ia ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”. Moromete era abonat la „Mişcarea”, Iocan la „Curentul”, iar Cocoşilă la „Dimineaţa”, dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi „şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, „toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-l „de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: „Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!”.
Secvenţa comentariilor politice este inedită. Moromete citeşte ziarul „cu glas schimbat şi necunoscut, […] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite […] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”, concluzionând fără drept de apel: „trei chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie”.
Scena „foncierii”. Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete. Deşi avea acum „vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete vede pe prispa casei doi oameni care-I aşteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă „mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după „foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2863 de lei.
Moromete „joacă” scena „foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de plata integrală a datoriei. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei -„Catrino, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive, […] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”-, pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire şi spre care se întoarce brusc „pe călcâie şi strigă: – N-am!”. Moromete îi aduce pe cei doi în stare sa-i ia din casă „ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva „peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: „l-am păcălit cu două sute de Iei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: „Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?”.
Scena secerişului
Prezintă datini din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă”, iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-1 pe Cel de Sus pentru „mana cerească”, cum îi spunea ea grâului, „cu care îi milostivise Dumnezeu”.
De aici lucrurile se precipită, Paraschiv şi Nilă fugiseră Ia Bucureşti, luând cu ei caii, oile, toţi banii şi cele mai bune covoare şi Moromete era convins că Achim nu va trimite nici un ban acasă.El ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxele pe „fonciire”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi cumpere şi doi cai, dar naratorul notează cu amărăciune că problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: „din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae”.
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini populare: jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman, având nume şi participând la intâmplări. Oaia Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin zgomote specifice.
Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se intersectează cu destinul familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc.
Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica Iui Polina, pentru că aceasta „fuge” cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-I sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică şi tatăl şi fratele Polinei.
Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el era bolnav de plămâni şi ar fi vrut să vândă un lot de pământ ca să aibă bani pentru a merge la sanatoriu, să se trateze. Anghelina se opune să vândă pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără tratament, iar ea va rămâne şi văduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi, simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, iar oboseala îl răpune.
Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în treisprezece ani, dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau o cruce „proaspătă” Ia stâlpul porţii, tragedie care îl face agresiv în viaţă, certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la închisoare.
Al doilea volum din romanul „Moromeţii” a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, în anul 1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-Ie evoluţia până în deceniul al şaselea. Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii vieţii ţăranului român înainte şi după al doilea război mondial.
Inceputul volumului al doilea
Il constituie o interogaţie retorică-„In bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Dar şi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea faţă de el, „cei care îl duşmăneau […] se potoliră”, Tudor Bălosu devenise „chiar binevoitor faţă de vecinul său”, iar Guica amuţise, „nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei”. Când ea a murit, llie Moromete nu s-a dus la înmormântarea ei, „dar asta nu miră pe nimeni”.
Moromete se schimbase, aşa cum naratorul prevăzuse în prezentarea personajului principal, că numai „nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese „doar capul lui de humă arsă”, nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum, nici „nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut”..
Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, „poli galbeni îi umpleau buzunarele”, dar pe Niculae nu-1 mai Iasă la şcoală. Avea acum un alt cuvânt, „beneficiu”, pe care 1-a folosit atunci când copilul 1-a rugat sa-l trimită la învăţătură: „Şi ce beneficiuo să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe Ia şcoală?”.
Naratorul semnalează prin intermediul celorlalte personajeschimbările ce se produseseră cu Moromete. Niculae se uita Ia tatăl său şi se minuna: „spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte”. Moromete era îngândurat, băieţii care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la „ucebe”, cuvânt pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc „unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos”.
Moromeţii primiră o scrisoare de Ia băieţii mai mari, care acum dădeau pentru prima oară detalii despre viaţa lor în Capitală şi puseseră şi o fotografie, din care mama şi fetele încercau să ghicească „şi ceea ce în scrisoare nu se spunea”. Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca „Bloc-Algiu”, Achim era singurul care „reuşise totuşi în comerţ” şi avea un mic magazin de „Consum alimentar”.
Ilie Moromete pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă, deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare dintre copii. Le vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, le cere să-1 asculte cu atenţie, pentru că o să Ie spună „o singură dată” şi le propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au făcut, rugându-i să se întoarcă acasă. După un moment de tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care n-au observat cum pe chipul încordat „ca de lemn” al tatălui „se rostogoleau broboane de sudoare”, llie Moromete le strigă „cu un glas înalt”: „Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există”.
Era anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a lui Moromete de a-şi aduce acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru familia care însemna tot rostul lui în viaţă.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul Donului, anunţată de scrisoarea neagră: „Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui”, precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei.
Autoritatea lui Ilie Moromete scade atât în familia sa, cât şi în sat.
Catrina îl ameninţă că îl părăseşte şi că se va duce la „ailaltă în vale” nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-1 datora. Cu prietenii vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă „nu se mai împăcase nici până azi”, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-I mai ascultă ca altădată: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”.
Anii 50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare, „evenimente pline de viclenie” şi Siliştea-Gumeşti este acum „o groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi”. Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri de a veni Ia putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat, prezentaţi cu ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă – reprezentantul A.R.L.U.S., moldoveanul Mantaroşie („nenorocitul ăla”), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan – secretarul sfatului şi unul dintre cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă – preşedintele consiliului popular („mai prost decât ceilalţi”), Isosică, Vasile al Moaşei- cel care, cum ajunge la putere, îşi pedepseşte mai întâi rudele, Ouăbei.
Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii; promovaţi din raţiuni politice, ei nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie. Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o „nouă religie a binelui şi a răului”, vorbeşte o limbă „nouă” despre „umanism”, despre căutarea „eului” său, pe care Moromete o ascultă, dar n-o pricepe.
Trimis cu sarcină de la „judeţeană” ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor către stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care ameninţă cu o bâtă „ascuţirea luptei de clasă”. Conflictele sunt numeroase şi greu de aplanat: pe aria de la Cotigeoaia se iscă o agitaţie agresivă pentru că s-a zis că „baza de recepţie” nu primeşte grâu cu „corpuri străine” (neghină); Nae Cismaru instigă oamenii să fugă de pe arie; Bilă îl loveşte cu „goga” pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat; ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se aruncă în râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea activistului Niculae Moromete, care „se dă la fund”, îşi continuă studiile şi ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara lui Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este ţărancă.
Episodul alcătuit din ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase • pagjni din literatura română care ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fâră dramatism, fără patetism, o moarte lentă, venită ca un firesc al vieţii: „bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa…”, zice doctorul.
Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o lumină, după spusele Ilincăi. împuţinat la trup, „avea slăbiciunea asta, ca nu-i venea neam să stea acasă, […] o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri”. Ultima oară a fost adus acasă cu roaba, nu se mai putea ţine pe picioare, „mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos”.
Fără să sufere de o boală anume, Moromete cade la pat, pentru că i se terminaseră zilele pe care le avusese de trăit. într-o noapte, „a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni… Şi alaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit…”. Ultimele cuvinte exprimă crezul său de viaţă, pe care îl mărturisise doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”. Moartea lui Moromete este relatată de cei apropiaţi, de Ilinca, de alţi membri ai familiei, care îi povestesc lui Niculae în timp ce privegheau la căpătâiul lui Uie Moromete, ceea ce dă o autenticitate inedită momentului.
In volumul al doilea, romanul pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat, fragmentat şi sinuos, naratorul nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care naratorul, ca şi Moromete, se simte străin.
Profesor Ion Ionescu – Bucovu
