Cum te ”strică” un mandat de parlamentar

0 164

 

            Pe senatorul Marius Nicoară îl cunosc din 2005. A fost primul politician luat în țintă de către subsemnatul, atunci când am decis intrarea în presa din Cluj. Mă mutasem în Cluj-Napoca în octombrie 2002 și în iunie 2004 alegerile fuseseră câștigate de liberalul Marius Nicoară, președinția Consiliului Județean și democratul (la acea vreme) Emil Boc, Primăria Cluj-Napoca. Dintre cei doi, m-am decis asupra liberalului Marius Nicoară. Timp de trei luni am tocat mărunt personalitatea și activitatea președintelui CJ Cluj, până când, după un talk-show susținut la radioul Mix FM Cluj, unde activam atunci, Nicoară mă întreabă în privat: ”Aveți ceva cu mine?”. După care adaugă: ”Am informații că Boc vă plătește să mă discreditați!”. Nu m-a mirat acest tip de reacție, fiind obișnuit cu el atât de la Sibiu cât și din colaborarea cu câțiva oameni care au făcut temporar parte din guvernele României. I-am spus atunci liberalului Nicoară că el nu face parte din nici un plan care să mă implice și că următoarele trei luni o să-l las în pace și mă voi ocupa de activitatea democratului de la Primăria Cluj-Napoca. Așa și-a făcut ”intrarea” în colimator, Emil Boc. După trei luni (oamenii politici au o fixație cu această perioadă de timp, mai bine zis aveau, pentru că acum orice le zici, scrii sau faci îi jenează undeva la cinci metri în fața gării din Reykjavik (pentru necunoscători, capitala Islandei), sătul și de el de micile șicane, Emil Boc, mă întreabă ca și actualul senator liberal, dacă am ceva cu el, după care, cu aceeași nonșalanță ca și Nicoară, mă asigură că ”am informații că te plătește Nicoară, ca să mă ataci!”. Să nu vă închipuiți că aceste schimburi de replici s-au purtat cu dispreț sau ură. Absolut deloc! Au fost plasate între zâmbete iscoditoare, însă ideea pe care doresc să o percepeți real de la bun început, rămâne: oamenii politici sunt bolnavi de scenarită și acest fapt nu-l va schimba nimeni, niciodată.

            Au trecut de atunci 11 ani, timp în care am interacționat de foarte multe ori cu cei doi oameni politici reprezentativi, și nu numai. Cu primarul Boc chiar am fost ”certat” vreo 4 ani, (mai precis el certat cu mine pentru că eu nu țin ranchiună cuiva, mai ales politicienilor, indiferent de disputele noastre), însă cu Marius Nicoară nu m-am certat niciodată. Este un foarte bun încasator. Are ficatul tare. Știe, cel puțin în aparență, să se detașeze de toate cele spuse, scrise sau filmate și care îl discreditează, pentru că cei peste 15 ani petrecuți în politică l-au învățat cu ”binele” insensibilității. Nicoară nu mai ripostează de foarte multă vreme, numai dacă te cunoaște personal și de obicei o face telefonic sau la proxima întâlnire. Nicoară este genul politicianului care își cunoaște perfect păcatele, le ascunde cât mai bine și evită contrele tocmai din motivele care țin de imaginea politicianului. Nicoară este genul care nu a ripostat la acuzele false sau infantile, cu atât mai puțin la cele fundamentate tocmai de faptele domniei sale (vezi eratele Mihai Szeplekan/Seplecan sau Horia Uioreanu). Este tipul omului care se enervează greu și care preferă să încaseze în tăcere decât să atragă asupra lui atenția publică, urmată de (”Doamne ferește!”) oprobriul public.

            Credeți că numai Marius Nicoară este așa? Garantat nu, dar acum nu contează. Acum, doar pentru acest timp al prezentului, contează demisia domniei sale, indiferent dacă vorbim de gest sau scrisorică. Vă mai spun una, care va folosi ca argument pentru cele care urmează a fi adăugate. Acum vreo 10 zile l-am întâlnit pe senatorul Nicoară pe corso. Adică, pe zona pietonală de pe b-dul Eroilor. Avea ”trenă”, fiind însoțit de încă patru colegi de partid. Ne strângem amical mâinile. Deși omul îmi părea fără chef de dialog, îl întreb: ”Este adevărat că veți preda partidul, foștilor democrați-liberali?”. ”Ce vreți să știți, mai exact?”, îmi replică Nicoară. ”Dacă veți renunța la conducerea partidului.”. ”Dacă vreți să știți cine va conduce partidul, va fi ca și până acum. Adică, copreședinții!”, au fost ultimele cuvinte ale senatorului Nicoară. NU a avut relevanță pentru mine răspunsul, pentru că din atitudinea tacită a colegilor care-l însoțeau, am realizat că mucalitul rămâne tot mucalit și că adevărul aparține în continuare relativului. Când vorbim de adevăruri rostite de gurițele politicienilor, vorbim despre neadevăruri, despre ”fandări” publice, despre frânturi și țăndări de idei și fapte, mai ales dacă vorbim despre viitorul apropiat. Nicoară vorbește în scrisoarea lui despre decență, succese sau erori politice asumate public, despre schimbul de generații. Dacă Marius Nicoară scria despre saturație, despre insalubra lume politică și despre lehamitea care-i caracterizează atitudinea ultimilor 7-8 ani, atunci îl credeam. Pentru mine, Marius Nicoară rămâne același personaj simpatic, carismatic chiar. Însă ca om politic, Marius Nicoară rămâne unul dintre cei care au folosit apretul în politică în calități corespunzătoare, adică a făcut bine și rău cu aceeași măsură. Mai precis, Nicoară este politicianul celor 50 de procente, de orice parte le-ai situa, de partea celor care au ajutat sau au stricat. Câți politicieni români se pot lăuda cu acest echilibru? În ideea că majoritatea sunt în partea negativă a unei presupuse balanțe, frizând inutilitatea, ipocrizia sau chiar impostura, Nicoară părăsește politica locală, la nivel de lideri, privindu-ne fățiș!

Leave A Reply

Your email address will not be published.