Despre valorile europene

0 111

De la începutul aniilor `90 românii şi-au dorit să intre în Europa, la masa cea mare, să adopte valorile europene şi să modernizăm ţara. Această dorinţă arzătoare (pe alocuri sugerată de formatorii de opinie), ne-a condus pe noi unde suntem astăzi. A fost clar: vroiam o ţară modernă, vroiam să trăim “ca afară”, dar foarte rar s-a procedat cum ar trebui, iar rezultatele sunt evidente. Ce am uitat noi pe acest drum este că eram deja în Europa, suntem europeni, iar nimeni nu ne poate lua sau da acest drept (din punct de vedere geografic cel puţin). S-a înţeles greşit! Prin intrarea în Uniunea Europeană, România a început să adere la valori şi cutume “europene”. Că erau de la francezi sau englezi sau nemţi, noi am renunţat treptat la ceea ce era propriu. În ochii multor state de pe continent, aportul nostru cultural a fost reprezentat de cerşetori şi hoţi, ceea ce ştim cu toţii că nu este adevărat, iar pe lângă toate acestea, serviciul nostru diplomatic a stat cu mâinile în sân de fiecare dată când eram atacaţi nu tocmai corect.

Am uitat să fim români, iar probabil printre singurele caracteristici rămase este calitatea muncii, “efectul: Dorele, mai repede că închide la non-stop!”. Tot ce facem este în grabă şi prost, mai mereu în perioada campaniilor, iar dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la Cluj-Napoca sau alte oraşe mari. În fiecare an se lucrează la infrastructură şi parcă nu se mai termină. Mulţi ar spune: “E bine că se face ceva!” şi au dreptate, dar se tot face şi nu se mai termină. Nu am văzut un proiect de reabilitare a infrastructurii unui oraş care să fie garantat pe zece ani de către firma constructoare spre exemplu. Nu! Toate se fac repede şi prost. Numai bine aşa tu, primarul, poţi contracta firma prietenă ţie de mai multe ori, că doar clientela politică trebuie mulţumită. Cât despre necazurile noastre, ale muritoriilor de rând care trebuie să stea blocaţi în trafic constant pentru că tot timpul, undeva, se lucrează ceva, nu mai pomeneşte nimeni. Interzicem fumatul în localuri şi alte legi menite să ne ţină sănătoşi, dar la bunăstarea noastră psihică nu se gândesc. Da, câte puţin din mine moare în fiecare zi când mă duc spre lucru şi stau jumătate de oră pe o arteră pe care, în mod normal, o fac în zece minute. Moare o parte din mine când văd ceafa lată de alături, când stau la semafor, că îşi manifestă cele mai adânci trăiri scuipând, înjurând, ambalând motorul ca să arate domnişoarelor de pe trotuar că mărimea intelectului şi a altor părţi ce compun un bărbat nu contează, doar marca maşinii şi grosimea portofelului. Iar despre domnişoarele de pe trotuar, care zâmbesc precum gazelele la iarba proaspăt crescută, ce să mai spun?! Că primele lucruri pe care vor să le audă de la un bărbat este unde lucrează, pe ce poziţie şi ce apartament îşi permite, iar apoi restul e de prisos, nu mai contează.

Sigur, nu este un lucru general, doar des întâlnit. Comportamente precum acestea au devenit tipice în societatea noastră, au început să ne definească identitatea. Aceştia suntem noi? Din păcate, da. Am tot scris despre educaţie în articolele precedente şi voi dezvolta o obsesie încet, dar sigur şi pe bună dreptate. Priviţi ce s-a întâmplat la bacalaureat şi capacitate! Da, ştiu, se numesc altfel, dar pentru mine aşa o să rămână mereu. Politicile proaste practicate de-alungul celor 27 de ani se văd, se simt şi, nu numai acum, o să suferim de pe urma lor. Profesorii sunt demotivaţi din motive financiare, iar elevii şi studenţii fac ce văd în jurul lor pentru că noi suntem fiinţe sociale. Ce vedem, facem. O să avem deci foarte multe generaţii demotivate, fără interes, fără o viziune pe termen lung, lipsite de o coerenţă minimă, adică exact ce este sistemul de învăţământ. Doamnelor şi domnilor, e o vorbă din popor: Ce iese din pisică, tot şoareci mănâncă!

Am adoptat tot felul de politici publice care în alte ţări au avut succes, dar am uitat să luăm în calcul că acestea au fost aplicate în ţări cu o cultură diferită, cu altă situaţie financiară, pe scurt, diferite. Pentru simplul fapt că ceva a mers la ei, nu înseamnă că la noi o să fie la fel. Au fost luate politicile acestea publice şi au fost puse în practică fără un studiu de impact, care să denote efectul asupra societăţii noastre. Fără un studiu de adaptabilitate la mediul nostru, pentru că nu se poate să fie la fel. Şi după aceea ne scărpinăm în creştetul capului şi ne uităm la ce avem în faţa ochiilor, precum porcul la dinamită, şi nu înţelegem nimic. Nu ştim cum vom descâlci aceste iţe încurcate. Trebuie, cât încă nu este prea târziu, să ne conturăm o altă identitate, să ne facem un plan al naţiunii. Să vină neamţul la noi şi să ne spună: “O să mai candidez încă un mandat, iar în aceşti aproape zece ani vreau ca România să performeze în competiţiile sportive şi să o duc în topul mondial. O să presez organele abilitate să se axeze pe acest domeniu.” Şi dacă se poate, să lăsaţi în afara discursului politic generalităţiile precum: “o să luptăm împotriva corupţiei”. Sunt de acord să ducem această luptă, dar nu trebuie să fie singura preocupare a naţiei noastre. Acesta a fost un exemplu, primul venit în minte, dar un proiect naţional, care să angreneze societatea, să ne facă să lucrăm împreună, să tragem toţi căruţa în aceeaşi direcţie măcar la un capitol, este necesar precum aerul. Tot sistemul nostru este o struţocămilă.

Leave A Reply

Your email address will not be published.