Drumul pe care relaţiile internaţionale îl urmează în acest moment este unul plin de riscuri şi fără nici un deznodământ clar paşnic. Şansele ca acţiunile din această perioada să ne şifoneze doar economic şi la nivelul relaţiilor dintre state sunt foarte mici. Nu îţi trebuie foarte multe şcoli ca să îţi dai seama că în ritmul acesta, ne îndreptăm cu paşi mari spre un război, posibil nuclear. Sunt conştient că voi fi atacat şi contrazis pe seama părerii mele, dar un calcul simplu m-a condus la această concluzie.
În primul rând, în ultimii 30 de ani am avut parte doar de conflicte regionale, în care nu s-au angrenat foarte multe tabere. Fiecare din puterile mari a acţionat în sfera sa de influenţă, excepţie de la această regulă făcând Statele Unite ale Americii. Au fost şicane şi tensiuni diplomatice de-a lungul acestor ani, dar niciodată nu am fost atât de aproape de dezastru. Motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru este simplu: a existat un balans al puterii în lume. Din punct de vedere militar şi economic, taberele s-au controlat una pe alta şi astfel am fost lipsiţi de o conflagraţie mondială. Ce s-a întâmplat însă în aceşti ani a schimbat raportul de puteri considerabil în favoarea SUA. Aceştia au în prezent sute de baze militare în afara teritoriului lor, în timp ce Rusia spre exemplu, are doar trei. Foarte puţină lume occidentală ştie că sferele de influenţă trebuiau să rămână aceleaşi după căderea cortinei de fier, pentru că acesta a fost un punct agreat de făuritorii lumii în care trăim. Acum ştim că nu s-a respectat acea prevedere. Istoria ne arată că atunci când există dezechilibre între puterile militare, va urma un conflict care să regleze raporturile de forţe. Aşadar, când acestea nu o să se mai poată controla militar şi economic, una pe cealaltă, vom avea război. Cei mai slabi îşi caută aliaţi, începe o forfotă în mediul economic cu mutări de sedii şi transferuri de creanţe. În esenţă, fiecare ţară îşi aduce pe teritoriul ei toate ramurile industriei cu tot ce produc acestea. În prezent, avem un dezechilibru nu neaaparat militar, dar strategic foarte mare. Două din marile puteri ale lumii îşi văd propriul „cartier” încercuit, teritoriul adiacent care îi fac vulnerabili. Vedem acest lucru în China şi Rusia unde Statele Unite ale Americii (uneori cu suport NATO), şi-au pus baze militare la sute de kilometri distanţă de graniţele celor doi coloşi. Invers, nu avem această situaţie.
Este cât se poate de normal ca aceşti giganţi să reacţioneze agresiv prin a îşi consolida poziţia în zonă, în subsistemul unde altă dată ei erau centrul principal de greutate şi unde intenţionează să rămână astfel. Nu poţi condamna actiunile Rusiei în Crimea sau pe cele ale Chinei în Marea Chinei, dacă dai la o parte subiectivismul occidental care te orbeşte. Când lângă tine ai un vecin care te poate lovi oricând, trebuie să te pregăteşti. Amplasarea scutului de la Deveselu a fost motivată de pericolul pe care Iranul îl reprezenta în zonă la momentul respectiv (acum 10-15 ani), dar între timp, au fost mai multe comisii ONU care au descoperit că aceştia nu au şi nici nu îşi pregătesc rachete nucleare, aşadar, nu există nici un risc în această privinţă.
Cu toate acestea, construcţia a continuat şi acum acesta a devenit activ, nu sub comanda noastră (încă un lucru care trebuia negociat altfel). Putin a declarat că un asemenea sistem nu poate fi pur defensiv, iar el de fapt poate fi transformat oricând în purtător de rachete Tomahawk capabile să lovească ţinte la peste 2000 de km. Despre intenţii nu poate fi discutat, indiferent de declaraţiile date asupra acestora, capabilitatea unui atac nuclear asupra Rusiei există, pentru ei este un risc care nu-i lasă să doarmă, ceea ce este cât se poate de normal. Ce s-a întâmplat când ruşii au vrut să pună rachete foarte aproape de teritoriul SUA?! Pare-se că americanii nu şi-au asumat zicala „Ce ţie nu îţi place, altuia nu îi face.”
Tot occidentul îl arată cu degetul pe Putin pentru criza din Ucraina, dar să nu uităm un lucru: pe teritoriul Crimeei nu a intrat nici o trupă rusească oficială în timpul separării. Nimeni nu s-a uitat strâmb la SUA după ce au invadat Irakul (cu trupe americane şi nu numai) pentru că aveau „arme de distrugere în masă” şi nici acum, la foarte mulţi ani după declanşarea conflictului, nu a fost găsită vreo armă de distrugere în masă. Suntem precum iapa lu` Vodă şi vedem numai înainte, pentru că în presa occidentală nu ajunge şi versiunea celeilalte tabere ca să ne putem forma o părere proprie.
Nu cer să mă credeţi pe cuvânt, aveţi tastele la degetele dumneavoastră. Intraţi AICI şi ascultaţi-l, iar de acolo, citiţi printre rânduri şi o să vedeţi unde va duce. Presa occidentală filtrează, trunchiază şi diseminează orice informaţie venită din tabăra cealaltă şi astfel, imaginea de tiran absolut îi este atribuită lui Putin, dar dacă ar există cu adevărat obiectivitate, atunci populaţia ar putea să îşi formeze o opinie sănătoasă, o imagine clară a ceea ce se petrece. Sper ca mesajul să îmi fie înţeles clar, nu sunt un fan Putin! Nu îmi doresc o ţară în care jurnaliştii dispar sau alte „acrobaţii” de genul, care violează un set impresionant de drepturi, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să dezmint tot ce spune sau face.
Ne îndreptăm vertiginos spre o prăpastie, iar în urma saltului în gol, îmi e teamă că foarte multe ţări vor avea de suferit, lumea o să fie reconstruită, graniţele vor fi redesenate,vor fi trocuri strategice șamd. Avem obligaţia ca instituția de presă să vă aducem în faţă aceste lucruri, chiar dacă unele aţi prefera să nu le ştiţi, dar numai în felul acesta, informându-ne şi cunoscându-ne istoria, o să ştim cum să devenim mai buni şi, mai ales, ce alegeri să facem ca să lăsăm copiiilor noştri o lume în care să trăiască.
